„Fundația”, de Isaac Asimov

E tot mai limpede că marii autori de SF doar se folosesc de stele, atomi și tehnică, ca de un decor fantastic. Spațiul întunecat este doar fundalul pe care se proiectează curiozitățile și neliniștile dintotdeauna ale oamenilor. De fapt ei scrutează prin meandrele viitorului, împinși de spaimele trecutului și nesiguranţa prezentului.
Cartea lui Asimov este una dintre cele în care umanitatea este unica sursă de viață și inteligență din cosmos. Peste mii și mii de ani oamenii colonizează întreaga galaxie la un așa nivel, încât Pământul e uitat, undeva, nici nu se mai știe unde. Într-o lume cu milioane de planete locuite, Terra e tot mai mult un mit. Oamenii nici nu mai știu cu exactitate de unde și cum au plecat. Cunoașterea istorică este aproape exclusiv apanajul câtorva învățați, care se descurcă cu greutate printre milenii. Chiar în inima Căii Lactee spânzură acum în spațiu Trantorul, noua capitală a unui Imperiu Galactic pe cale să se destrame. Preocuparea pentru trecut și viitor dă naștere unei științe uimitoare: psihoistoria. Dezvoltată la maximum, aceasta permite anticiparea viitorului cu acuratețea unei formule matematice. Inutilă atunci când este aplicată pe indivizi, este aproape fără greș atunci când este aplicată mulțimilor.
Înrudită pe undeva cu „psihologia mulțimilor” a lui Gustave Le Bon, ipoteza lui Asimov este una dintre cele mai fascinante din literatură. Și, ca și în cazul celuilalt mare gigant al SF-ului, Herbert, ea păstrează peste milenii religia ca forță determinantă în istorie. Cu deosebirea că Asimov este mult mai cinic în privința fenomenului religios, pe care îl tratează simplist, ca pe o formă de control social.
Ideea cărții este una grozavă. Are forță, fascinează, stârnește. Provoacă interogații și reverii. Textul în sine nu este, totuși, la nivelul ideii. Dialogurile curg, dar nu au profunzimea duelurilor verbale din saga lui Herbert. „Fundația” este mai accesibilă cititorului, dar asta nu o face mai puțin memorabilă.