Holocaust, Gulag, victime și o lege iresponsabilă

În decembrie anul trecut, la Cluj, a murit Marianne Kardos, fostă Pollak. La peste 105 ani, avusese parte de unul dintre cele mai uluitoare și triste destine, din păcate atât de des întâlnite în secolul XX. Au trecut mai bine de cinci ani de când i-am descoperit uimitoarea biografie răspândită printre sute de file de arhivă. Și totul a început de la o succintă descriere a unei presupuse fapte: „s-a pus în slujba hitlerismului punând la tratamente neomenoase evrei internaţi în lagăre[,] având funcţia de medic”. Ce a urmat m-a pus în fața unuia dintre cele mai spectaculoase și evidente cazuri de represiune politică, a cărui intrigă nu e departe de aceea a unui film.

Marianne Kardos

Așadar, Marianne Kardos s-a născut într-o familie evreiască din Cluj, în data de 10 aprilie 1914. La 3 mai 1944, cu prilejul deportării evreilor din Ardealul ocupat de către maghiari, a fost ridicată din localitatea Hida, județul Sălaj, și internată în ghetoul din Cluj. A urmat deportarea în lagărele de la Auschwitz, Polonia (27 mai 1944), Kaiserwald (12 iunie 1944), Dundanga I (26 iunie), Dundanga III și Libau (Liepāja), Letonia, Stutthof, Prusia Orientală, Dörbeck și Guttau (septembrie 1944) în Polonia. 

În lagăre, printre marșuri istovitoare și munci epuizante, a fost deopotrivă victimă și martoră a holocaustului. În virtutea profesiei, a ocupat uneori și postul de medic. Calvarul a încetat pentru moment în ianuarie 1945, când lagărul de la Guttau a fost eliberat de trupele sovietice. La întoarcerea în țară pe Marianne Kardos o aștepta… Tribunalul Poporului, unde, în vara lui 1945, nu mai puțin de 15 foste deportate au depus un denunț împotriva sa, prin care o acuzau că, în calitatea de medic deținut al lagărului de la Guttau, s-a comportat inuman față de alte colege de suferință, cărora le-a refuzat tratamentul și pe care le-a tratat cu indiferență sau cinism. Acest comportament ar fi condus și la moartea unora dintre deportate. A fost începutul unei proceduri anevoioase și complexe care a reunit, la Comunitatea Evreiască, la Siguranță și la Tribunalul Poporului, mărturiile a zeci de victime. Împărțite în favorabile și defavorabile, acestea reflectă, de fapt, postura ingrată a medicului deținut din lagărele germane, prins între datorie și imposibilitatea îndeplinirii ei.

Iată numai două exemple, în oglindă:

Erau foarte puţine medicamente, iar doctoriţa reclama energic în toate ocaziile, când putea, medicamente, despăducherea lagărului, înfiinţarea unei spălătorii, repartizarea rufelor şi în special a încălţămintei. Cu o ocazie când aveam prea mulţi morţi, a spus conducătorului lagărului că ea ştie că trăim în veacul al XX-lea, cu toate acestea, în condiţii similare încă nu au trăit şi nu au murit oameni. Când după multă insistenţă s-au repartizat câteva haine şi papuci de lemn, doctoriţa a obţinut pentru bolnavi haine, pulovere, pantofi şi rufe. Trei naşteri am condus în lagăr noaptea, la lumina candelelor făcute din mărgărint pe paie pline de păduchi (Maria Gluck).

Conduita doctoriţei Pollack Ana a fost păcătoasă. S-a întâmplat ca după 8 luni de deportare să mă prezint pentru prima oară ca bolnavă la dânsa, rugând-o să mă scutească în acea zi de la muncă, dar ea m-a refuzat. După aceasta, SS-ul german, care avea mai multă omenie, mi-a zis să mă culc, scutindu-mă de la muncă. Pe bolnavi nu vroia să-i trateze. Mâna pe toţi să meargă la muncă şi să nu facă pe bolnavii. Dispunea de medicamente dar nu vroia să le dea (Margareta Kardos).

În fapt, și din cauza unui temperament mai rece, Marianne Kardos și-a atras antipatia unora dintre deținute care i-au socotit comportamentul ca unul premeditat.  La Tribunalul Poporului cazul a fost, pe bună dreptate, clasat.

În 1949, cu prilejul revizurii dosarelor clasate, cazul a revenit în atenția procurorilor comuniști. De data aceasta, în ciuda evidenței și fără să se țină seama de faptul că unele dintre acuzatoare și-au revizuit radical declarațiile, Marianne Kardos a fost condamnată la trei ani temniță grea pentru „crime contra umanității”.

La prima vedere am fi tentați să credem că este vorba doar de încă una dintre victimele represiunii comuniste. Unii s-ar gândi, poate, la un reflex antisemit. Realitatea, în schimb, este cu totul alta.

Rozalia Pollak fostă Wittenberg s-a aflat într-o situație similară. Deportată în lagăre, unde a îndeplinit și funcția de medic deținut, la întoarcere a fost reclamată la Tribunalul Poporului și achitată. Odată cu redeschiderea dosarului, a fost condamnată la trei ani temniță grea pentru „crimă contra umanităţii”. Faptul că soțul său, Andrei Pollak, fusese acuzator public la Tribunalul Poporului nu a salvat-o, ba chiar dimpotrivă, i-a adus căderea. Devenit acum procuror comunist, Pollak a făcut eforturi să își scape soția și, în urma unor investigații personale, a ajuns la concluzia legitimă că ea a fost victima unei înscenări. Prin intervenții directe la Constantin Pârvulescu și Teohari Georgescu, Pollak a reușit să pornească o anchetă a Securitatății. Concluziile sunt halucinante. La începutul anilor 50 acesta își dorea postul de procuror general al RPR. Avea un rival în persoana unui alt procuror de origine evreiască, Rosman. Pentru a-și compromite rivalul, Rosman a căutat să obțină dosarul Rozaliei Pollak. Din cauza unei confuzii de nume a primit dosarul… Mariannei Kardos fostă Pollak! Deși a văzut confuzia, a profitat de ocazie ca prin condamnarea Mariannei să realizeze un precedent. Mai mult, pentru a consolida speța, a mai adăugat o victimă în persoana unei alte supraviețuitoare a holocaustului, Sidonia Herșcovici. Condamnării celor două i-a urmat imediat aceea a Rozaliei Pollak. Concluziile Securității sunt fără echivoc: Rosman a lucrat în complicitate cu procurorul general în funcție, Alexandru Voitinovici. Deși însuși Dej a fost înștiințat, cazul a fost mușamalizat, iar înscenarea judiciară și-a produs efectele. Marianne Kardos a trecut din holocaust, în gulag ca victimă a unor reglări de conturi între doi procurori comuniști, de origine evreiască.

Cazul său este pilduitor pentru complexitatea represiunii comuniste. Dar mai este ceva… Biografia celei dispărute este și o dovadă despre absurditatea legii 217/2015, care mai este cunoscută și sub denumirea de „legea antilegionară”.  Conform articolului 2, litera c,

prin persoană vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război se înțelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și persoana din conducerea unei organizații al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanțe penale internaționale

Aceasta nu înseamnă altceva decât creditarea iresponsabilă a sentințelor pronunțate de către instanțele comuniste în mod evident și indiscutabil politizate. Conform acestei legi, răposata Marianne Kardos ar fi fost, fără doar și poate, o criminală de război. Numai că… din fericire, în 1996 aceasta a făcut recurs în anulare, prin Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. Casarea sentinței a venit firesc, deodată cu achitarea și înlăturarea dispoziției privind confiscarea totală a averii. Ca atare victima și-a redobândit cele patru apartamente pierdute, pe care a ales să le doneze comunității evreiești. A păstrat pentru sine, cu drept de uzufruct viager, doar unul dintre ele. Poate același în care, în decembrie trecut, a murit.

Ce s-ar fi întâmplat în absența recursului și a posibilităților victimei de a face demersurile necesare? Exact același lucru care se întâmplă astăzi cu alte victime ale represiunii comuniste, condamnate pe nedrept: evocarea ei ar fi fost supusă rigorilor legii. Ironia sorții face ca legea 217/2015, în mod evident opera unor ageamii iresponsabili, mânați (acesta este cel mai potrivit termen) de cine știe ce interese, să se întoarcă tocmai împotriva celor pe care ar trebui să-i protejeze: victimele holocaustului. 

P.S. Cazul este analizat pe larg într-un volum în pregătire: „Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism”.