„Fundația și Pământul”, de Isaac Asimov

Dintre toate volumele seriei, „Fundația și Pământul” s-ar preta cel mai bine ecranizării. După ce, teoretic, disputa celor două Fundații e tranșată în favoarea unei a treia forțe, o planetă cât o unică conștiință, miza căutărilor este acum planeta originară. Ce poate fi mai îmbietor decât să citești cu sufletul la gură, așteptând să descoperi încă una dintre versiunile viitoare ale Terrei? Drumul spre casă e reconstituit treptat, cu migală și suspans. La popasuri așteaptă câini sălbăticiți, mutanți înfiorători, microorganisme agresive și inocenți letali. Însă la capătul lui se află o planetă copleșită de radioactivitate, un corp ceresc sfârșit și sterp. Viața nu mai e aici decât o amintire. Și totuși, răspunsurile nu sunt departe de cămin, căci Luna încă stăpânește noaptea… Mai multe nu sunt de spus. Ar omorî bucuria lecturii.
Volumul arată cheia de boltă a universului Fundației: inteligența artificală care veghează și conduce din umbră destinele omenirii. Spre deosebire de alte SF-uri, Asimov depășește deja banala obsesie a tiraniei mașinilor care înrobesc sau distrug omenirea. După o aluzie la un episod asemănător, roboții lui fac totuși contrariul, rămânând în slujba creatorilor.
În altă ordine de idei, miza filozofică a seriei pare să fie unitatea cu orice chip, ca soluție împotriva… disoluției și autodistrugerii. Ca mijloc de evitare a veșnicelor frământări violente ale umanității. Deși evidențiază mai mereu importanța individualității, Asimov alege în cele din urmă „globalismul” galactic. Pe care îl pune totuși în seama liberului arbitru al unui individ. Dar cât de necondiționată să fie această individualitate formată la școala psihoistoriei ocrotită de… roboți? Spre lauda sa, autorul își chestionează totuși decizia, în dialoguri cu substanță.
Cu „Fundația și Pământul” misterele esențiale ale lumii create de Asimov se lămuresc. Rămâne, în schimb, foarte acut, misterul zilelor noastre: cât de reală și cât de solidă va fi această cununie între carne și fier, între oameni și roboți? Mă încumet doar să cred că cea între spirit și materie este atât de trainică, încât va dăinui veșnic. Ca o taină de nepătruns.