„DESTIN ÎN BĂTAIA VÂNTULUI” (Evghenia Ghinzburg, Editura Corint, Bucureşti, 2015)

„Fericiţi cei ce n-au crezut!” ar putea fi o exclamţie spontană după lectura înfrigurată a primului volum din memoriile Evgheniei Ghinzburg, una dintre victimele „marii terori” a comunismului împotriva comuniştilor din Uniunea Sovietică. Având de-a face cu primul roman autobiografic centrat pe lupta pentru supravieţuire din Gulag care a fost publicat în Occident, formaţia autoarei serveşte cum nu se poate mai bine scopului cărţii; memoriile penitenciare ale unui istoric sunt un unic, nefericit, dar nepreţuit prilej pentru cititor. Şi în primul rând pentru cititorul occidental a cărui mirare trebuie să fi fost mare la întâlnirea cu această carte, apărută în 1967, la Milano. Un occident ale cărui minţi strălucite prea adeseori s-au prins într-un nefericit joc al seducţiei cu statul sovietelor. Azi, pe lângă reflecţie şi compasiune, lectura cărţii poate stârni chiar şi mirarea cititorului român, însă din motive diferite. Este vorba, de fapt, despre uimirea cititorului obişnuit cu un anume profil al deţinutului politic din perioada comunistă, obligatoriu un opozant, sau, în cel mai bun caz, o victimă inocentă a regimului. Deşi tipologia detenţiei introdusă de cartea Evgheniei Ghinuzburg, izvorând din realitatea „marii terori”, nu ne este complet străină nici în privinţa memorialisticii detenţiei feminine. Sabina Wurmbrand sau Lena Constante, de pildă, amintesc prezenţa în închisori a unor comuniste rămase fidele partidului, în ciuda arestării. Însă asemenea deţinute sunt mai degrabă curiozităţi exotice, decât prezenţe constante, precum în Uniunea Sovietică.destin_in_bata

Se cuvine dar ca incursiunea să pornească cu o întrebare simplă: cine a fost autoarea? Evghenia Ghinzburg a fost un intelectual în sensul plenar al cuvântului, un om care a optat conştient pentru stânga radicală. În anii ’30 era conferenţiar la universitatea din Kazan, unde preda istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Aşa după cum singură se defineşte, a fost un om care toată viaţa a adunat cunoştinţe şi i-a învăţat pe alţii (pag. 35). Structural, avem de-a face fără îndoială cu o personalitate de excepţie. Ideologic, Evghenia Ghinzburg era un comunist încrezător în partid, dar cu anumite idiosincrazii la nivelul conducerii. Din punct de vedere material era printre cei „răsfăţaţi”, beneficiind de anumite privilegii. Soţul său, Pavel Aksionov, era de asemenea membru al partidului, având o funcţie însemnată în structurile locale.

Cronologic, volumul debutează în 1934 cu agonia libertăţii al cărei declanşator este „un apel telefonic în zori”, în fapt o convocare la Comitetul Regional. În continuare anticamerele nesfârşitelor comisii de partid reprezintă începutul unui drum al durerii, al constrângerilor, al îndoielilor şi întrebărilor şi, totodată, prima fisură în zidul certitudinilor autoarei. Pentru că naivitatea „fidelilor”, atât de bine perceptibilă în carte, poate fi dezarmantă. Sunt fascinante şi uluitoare dialogurile dintre cei doi soţi care însoţesc „numărătoarea secundelor” (pag. 46) din ultimele luni de libertate, în care mai dogmaticul Aksionov e convins că totul trebuie să fie doar o încurcătură. Evghenia Ghinzburg nu se fereşte să dezvăluie faptul că soţul său nu tolera remarcile acide la adresa partidului nici când toate semnele arătau iminenţa arestării: „Dacă sunt luaţi oameni ca tine, atunci trebuie arestat tot partidul” (pag. 46), îi spune bărbatul. Deşi semnele dezastrului sunt pretutindeni, oamenii sunt în continuare orbiţi; ca atare unii îşi spun cu naivitate că cei arestaţi trebuie să fi făcut într-adevăr ceva.

Excluderii din partid din 1937, îi urmează după opt zile arestarea, timp în care Evghenia Ghinzburg îşi arde cărţile din bibliotecă, gândind la percheziţiile ce aveau să vină: un moment cu o simbolistică evidentă în economia cărţii. Odată cu volumele o întreagă existenţă se transformă în cenuşă, iar călătoria iniţiatică, atât a autorului cât şi a cititorului, de abia acum începe. Căpitanul Vevers, beciul de la Lacul Negru, oameni şi locuri intră brutal în viaţa Evgheniei, dezvăluindu-i ceva din cruzimea regimului. Cu tensiune vibrantă, volumul ne poartă prin toate ungherele Gulagului: din beciurile sordide ale NKVD-ului, înspre tărâmurile îngheţate ale Kolîmei, trecând prin închisori şi lagăre de tranzit şi călătorind cu trenuri şi vase ale morţii; nimic nu scapă privirii atente a autoarei. Senzaţia cititorului este aceea a observatorului privilegiat, ferit de contactul direct cu grozăviile detenţiei, dar supus reflecţiilor autoarei şi îndemnat să tragă propriile concluzii.

Similitudinile de formă cu spaţiul carceral din România comunistă sunt pretutindeni (firesc, de vreme ce ne găsim în statul care le originează), dar acum distincţiile de fond se fac în privinţa celor care ocupă acest tărâm al ororilor. Iar universul pe care îl reconstruieşte cartea Evgheniei Ghinzburg este populat masiv de către copiii devoraţi ai revoluţiei, victimele „marii terori”; un microcosmos înţesat de radicali de extremă stânga, fanatici ai cauzei sau naivi, nevinovaţi şi nu numai. Comunişti, eseri (socialişti-revoluţionari) sau menşevici, emanaţi din aceeaşi matcă, despărţiţi vremelnic de istorie, se regăsesc acum în aresturile NKVD-ului sau în Gulag. Prilej pentru reglări de conturi, dispute teoretice, reflecţii sumbre sau satisfacţii meschine: „Derkovaskaia. Membră a Partidului Socialist-Revoluţionar. Îl cunosc pe soţul dumneavoastră. Am fost la el cu o petiţie. Nu se gândea pe atunci că peste câteva luni soţia lui o să stea cu mine în aceeaşi celulă. Da… La drept vorbind, sunt bucuroasă că şi comuniştii sunt în sfârşit după gratii. Poate că o să-şi însuşească practic ceea ce nu au putut pricepe din punct de vedere teoretic.” (pag. 126).

În contrapartidă multe dintre comuniste se raportează la deţinutele esere şi menşevice cu aceleaşi preconcepţii pe care partidul le impusese în libertate şi care se traduc acum în limbajul de lemn al îndoctrinării: „Înţelegi, Jenia, ea de fapt este un adevărat duşman de clasă. Menşevicii şi eserii. E adevărat, după cele citite în manuale mi i-am imaginat altfel. Aşa, în general, e o bătrână de treabă şi nefericită. Dar nu trebuie să cazi pradă milei… Şi nu trebuie să le facem cadou materiale împotriva partidului nostru.” (pag. 132).

În privinţa iniţiatorului „marii terori”, părerile sunt împărţite. În drum spre Kolîma multe încă mai susţin că „Stalin nu ştie nimic despre nelegiuirile care se petrec.” (pag. 320) Nebunia luptei de clasă nu încetează să se manifeste: comunistele proletare le zeflemisesc pe „domnişoarele din capitală”, refuzându-le dreptul de a se socoti în „rândurile clasei muncitoare” (pag. 321).

Fascinaţia ideologică a comunismului a fost într-adevăr extraordinară, atât de mare încât un om care a semnat personal sute de mii de condamnări la moarte şi a indus aneantizarea a milioane de oameni a mai putut încă să stoarcă lacrimi la moartea sa, în 1953, din ochii unui popor secătuit şi decimat timp de zeci de ani sub regimul stângii extreme. Ca atare Evghenia Ghinzburg nu se fereşte de terminologia religioasă pe care o adaptează aprecierilor despre „marea teroare”, transmiţând, voit sau nu, ideea conform căreia comunismul ar fi mai mult decât o ideologie, şi anume o religie politică: „Sălile şi amfiteatrele mari, numeroase, se transformaseră în locuri de spovedanie. În ciuda faptului că iertarea de păcate se făcea cu greutate […], valul de căinţă creştea de la o zi la alta.” (pag. 25) Dar, deşi nu se desparte de comunism, Evghenia Ghinzburg observă acum şi analizează. În mintea ei supunerea necondiţionată nu-şi mai află locul, totul este interogat, trecut prin filtrul gândirii critice. Fanatismul, zugrăvit constant în paginile cărţii, îi este străin. Fidelă instinctului de intelectual rafinat, caută polemicile doctrinare cu eserele care n-o conving: Evghenia Ghinzburg nu încetează să se refere la regim ca la „orânduirea noastră” (pag. 133). De înţeles, de vreme ce se gândeşte cu durere la familia lăsată în urmă, la cariera academică întreruptă sau chiar la „viaţa luminoasă curată, plină de conştiinţa drumului corect ales” (pag. 162) de mai înainte. Dar este limpede pentru cititor că autoarea distinge între ideologie, partid şi lideri. Ceea ce pare a nu distinge este că însuşi partidul şi liderii săi dintotdeauna sunt emanaţia ideologiei criminale. Socoteşte „marea teroare” drept o tragedie în partid şi crede încă în apariţia unor „forţe capabile să oprească mâna criminală.” (pag. 200). Stalin este arătat ca singurul izvor al răului, iar cei care îi execută orbeşte ordinele sunt decăzuţi din statutul de comunişti: „Ce faceţi cu oamenii? Cu comuniştii? Nemernicilor.” (pag. 203). Din acest punct de vedere, Evghenia Ghinzburg probează forţa unei idei, care ajunge să concureze însuşi instinctul de conservare. Rămâne o fidelă a revoluţiei, căreia îi datorează totul: „Tot ce aveam: şi miile de cărţi citite, şi amintirile despre tinereţea minunată, şi uite, chiar şi puterea aceasta de îndurare, care acum mă salvează, toate acestea îmi erau dăruite de ea, de Revoluţia care a transformat lumea încă de când eram copil. Cât de interesantă era viaţa noastră! Ce bine începuse totul! Şi atunci de ce, de ce s-au întâmplat toate astea?” (pag.255)

Există însă şi deţinute comuniste care ţin cu tot dinadinsul să personifice fanatismul, luptând să păstreze aparenţele chiar şi în privinţa propriilor călăi. Nuanţata Evghenia Ghinzburg este „urecheată” de către una dintre ele: „Nu-l vorbi urât pe anchetator. Te poate auzi Nina. Nu e membru de partid. Ce o să creadă dacă comuniştii vorbesc aşa despre anchetatori?” (pag. 130).

Pentru cei insuficient familiarizaţi cu istoria comunismului sovietic, multe dintre cele cuprinse în carte pot părea paradoxuri de neînţeles. Pentru că o constantă a volumului este dilema comunistului fidel prins între devotamentul partinic şi realitatea represiunii. Unii se despart de comunism, alţii aleg să distingă între ideologie şi liderii vremelnici ai partidului, iar alţii primesc pur şi simplu drama încarcerării ca pe o fatalitate. Pe unii îi cuprind remuşcările; la vederea unei tinere fete Evghenia Ghinzburg este apăsată de vină: „Deşi stau alături de ea, în aceeaşi închisoare, încă mi se pare că eu, în calitate de comunist, port o răspundere pentru faptul că ţara asta, pe care şi-au dorit-o părinţii ei, a primit-o astfel pe Liama, o fată veselă, inteligentă, frumoasă, tocmai în această celulă.” (pag. 76).

Tipologia deţinuţilor se diversifică totuşi spre finalul volumului, la contactul direct cu lagărul, unde suntem familiarizaţi cu terminologia specifică. Apar „flecarii” – colportorii de bancuri, definiţi oficial drept „agitatori antisovietici”, dar şi cei condamnaţi pentru „activitate contrarevoluţionară”, care în majoritate nu erau membri de partid (pag. 369). Închisoarea îşi dezvăluie avantajele, abia în opoziţie cu lagărul, unde orice formă de meditaţie, de autoreflecţie păleşte. Aici apar deţinuţii zombie, „morţi spiritual”, dominaţi de unica preocupare: supravieţuirea. Comuniunea este înlocuită cu individualismul silit, distrugător de suflete, dar indispensabil scopului. Universul compact al „politicelor” este acum invadat de cei de drept comun, bărbaţi sau femei. Delapidatorii sunt hâtrii şi pe alocuri tonici: „În Kolîma n-o să fii bătrână. Ştii cum se spune acolo? Patruzeci de grade nu e vodcă, o mie de verste nu e drum, o mie de ruble nu sunt bani; şaizeci de grade nu e ger, iar şaizeci de ani – nu e bătrână! Mamică, o să te şi mărităm, o să vezi!” În schimb hoaţele, banditele, aşa numitele „jigodii” („crema lumii interlope”) sunt adeseori letale: „recidiviste, criminale, sadice, experte în perversiuni sexuale” (pag. 390).

La Magadan infernul se statorniceşte, iar Evghenia Ghinzburg este integrată silit în realitatea îngrozitoare a Gulagului. Prostituţia, fenomen despre care ştie doar din perspectivă filtrată propagandistic, cu trimitere directă la creşterea şomajului din SUA, i se dezvăluie acum cât se poate de prozaic, în timp ce lucrează ca femeie de serviciu în „hotelul” oraşului (pag. 417). Malaxorul terorii toacă în continuare, iar maiorul Elîşin, anchetatorul său din Kazan, ajunge muribund în Magadan. În ciuda realităţii terifiante dilemele interioare continuă pentru multe dintre deţinute care sunt în continuare consumate de ataşamentul faţă de extrema stângă. La tăiat de copaci, în Elghen, vechea bolşevică Maşa Mino socoteşte abuzurile gardienilor drept defăimare a puterii sovietice (pag. 456). Soluţia? Îi ameninţă cu întocmirea unei plângerei…

Naraţiunea este străbătută şi de numeroase personalităţi. „Exoticele” şi „vedetele” apar la tot pasul: aici, o comunistă italiană, mai încolo una germană; dincolo Liusia Petrosian, sora celebrului Kamo, jefuitorul şi acolitul nebun al lui Stalin, cea care cândva îl cunoscuse pe dictator şi care spera în fiece clipă să fie eliberată (!), mai încolo Sofia Mejlauk, soţia adjunctului lui Molotov. Dar pe lângă caracterizări interesante şi descrieri vii, intense, autoarea realizează numeroase pasaje de fină introspecţie, în care uneori nu evită să anexeze valori religioase unor raţionamente laice: primeşte cu voluptate posibilitatea de a lectura în detenţie, ca o modalitate de a se afunda în marile dileme existenţiale, dar remarcă purificarea interioară pe care o conferă suferinţa în această situaţie (pag. 232).

Un câştig preţios al volumului este ilustrarea percepţiei oamenilor asupra „marii terori”: pe de o parte indivizi neînregimentaţi politic, pe de altă parte comuniştii simpli. Cunoaştem fideli ai partidului care lucrează în instituţii mai puţin expuse şi care se simt la adăpost. Asupra unora dintre ei propaganda lucrează eficace.  O soră medicală o întreabă nedumerită, în timpul percheziţiei: „Ce nu aveaţi? Şi maşină, şi casă de vacanţă de la stat, şi hainele, nu-i aşa, numai de la consignaţie” (pag. 124). Gânduri naive, dar sincere care exprimă atât percepţia generală asupra bunăstării şi liniştii individuale, adevărul crud despre privilegiile membrilor de partid, dar şi eficacitatea propagandei regimului.

Nu este cazul să insist asupra grozăviilor de tot felul cuprinse în carte. Voi spune doar că naraţiunea se derulează într-un decor teribil: mucegai, putreziciune şi adieri fetide îi întâmpinau pe deţinuţi în centre de anchetă, închisori şi lagăre, unde oamenii erau integraţi doar pentru a se dezintegra încetul cu încetul.

Stilistic, cartea Evgheniei Ghinzburg este o încântare. Autoarea scrie inteligent, captivant. Adeseori anticipează, oferind sumbre flash-uri premonitorii, trimiţând de la momentul vorbirii către evenimente din viitor, pentru a sublinia grozăvia sorţii deţinuţilor şi pentru a oferi cititorului o mostră din ce va să vină. Nadia Koroliova, una dintre deţinute, curmă disputa colegelor din vagonul de tranzit către lagăr, atrăgând atenţia asupra părţii pline a paharului: „Lucrul cel mai important este că mergem să muncim, nu să stăm închişi între patru pereţi de piatră”. Patru ani mai târziu, scăpată de apăsarea izolatorului, existenţa Nadiei se curmă sub cerul violet al Kolîmei, strivită de munca istovitoare. La fel este anunţată mutilarea Ninei Gviniaşvili, ai cărei ochi verzi, strălucitori din timpul tranzitului se vor pierde câţiva ani mai tîrziu, într-un accident de muncă în lagăr (pag. 327).

Din punct de vedere al interpretării, în afara componentei pedagogice care arată ravagiile provocate de regimul lui Stalin în Uniunea Sovietică, cartea mai lansează o provocare: cum se raportează cititorul contemporan la victimele „marii terori” provenite din rândurile PCUS? În ce măsură cititorul îşi poate permite să judece, să „taxeze” opţiunile politice ale unor oameni precum Evghenia Ghinzburg? Într-o lume în care vinovăţiile se identifică nu doar în apartenenţa formală la mişcările extremiste, ci în simpla indiferenţă, în vremurile în care Oskar Groning, contabilul de la Auschwitz, a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru activitatea birocratică din lagăr sau în care papa Benedict a fost acuzat că a făcut parte din Hitlerjugend, o asemenea întrebare este firească. Pentru că este totuşi o impietate faţă de autoare, de suferinţele sale, nu mă aventurez să formulez un răspuns, lăsând cititorului această provocare.

În definitiv o altă întrebare lansată de acest prim volum este în ce măsură naraţiunea este construită deliberat în cheie concesivă faţă de extremismul de stânga, pentru ca cititorul să fie părtaş la transformarea graduală a autoarei, mergând, în final, până la deplina înţelegere a fenomenului, sau pentru că pur şi simplu autoarea nu poate renunţa tocmai la acele convingeri care au dedicat-o partidului, cel puţin într-o fază a existenţei; o teribilă dramă sau o flagrantă eroare de felul „ideologie bună, dar prost aplicată”? Dar un răspuns ar fi prematur, de vreme ce este limpede că autoarea păstrează provocări şi pentru volumul următor: speranţele care se leagă de un viitor transfer în lagărele de muncă şi credinţa în beneficiile muncii şi în relaxarea regimului sunt doar două dintre ele.

Cartea Evgheniei Ghinzburg este despre naivitate, convingere, teroare, suferinţă, dezamăgire şi, în definitiv, despre infinitele resurse ale individului în a-şi urma convingerile, uneori până la autodistrugere, iar marea miză a volumului este una care ţine de pedagogia istoriei.

(Recenzie publicată pe site-ul IICCMER, la adresa https://www.iiccr.ro/evghenia-ghinzburg-destin-bataia-vantului-editura-corint-bucuresti-2015/)

Publicat în Recenzii | Etichetat | Lasă un comentariu

SUPRAVIEŢUITORUL: NEOBIŞNUITA POVESTE A ULTIMULUI DEŢINUT POLITIC DIN „ÎNCHISOAREA TĂCERII”  

 

În procesul lui Alexandru Vişinescu, derulat la Curtea de Apel Bucureşti în 2014-2015, un singur deţinut politic a depus mărturie din partea acuzării: Valentin Cristea. Printre „politicii” din România destinul lui este neobişnuit. Astăzi este cunoscut drept singurul supravieţuitor al regimului de izolare de la Râmnicu Sărat. Aceasta este povestea lui[i].

imagine1

Valentin Cristea (foto 2013)

„Dumneata eşti angajat la noi”

Valentin Cristea s-a născut în data de 5 iulie 1930, la Comarnic, în familia unui funcţionar CFR. Absolvind liceul din Câmpina ca şef de promoţie, s-a îndreptat spre Facultatea de Electrotehnică, secţia de Electronică şi Telecomunicaţii. În vara lui 1953 tânărul inginer Cristea, pasionat de tehnica  modernă, visa la o slujbă în domeniu. Într-o perioadă în care repartiţiile se făceau de la centru, vestea că va avea prilejul să lucreze în Cinematografie l-a bucurat. Autobiografia oferită celor de la Cadre părea o simplă formalitate, însă la aproximativ o lună de la absolvire i-a fost solicitată de urgenţă prezenţa la Securitatea din Ploieşti. Deşi convocarea l-a speriat şi l-a făcut să creadă că Securitatea i-a luat urma din cauza „originilor nesănătoase”, nu a putut ocoli prezentarea. De la Ploieşti, a fost trimis la Bucureşti, la sediul Ministerului de Interne, unde un ofiţer i-a prezentat „verdictul”: Dumneata eşti angajat la noi. După două ore de discuţii şi o semnătură, locotenentul Valentin Cristea părăsea clădirea MAI, având la ieşire revelaţia situaţiei în care se găsea: Când am ieşit pe uşă, unul, care era plutonier, mi-a şi zis „să trăiţi!”. Refuzul atotputernicei Securităţi nu putea fi o opţiune. A fost transportat pe loc la unitatea din Băneasa, unde a fost încadrat la serviciul tehnic, într-un fel de „laborator de cercetare” bine utilat: Nu am avut de-a face cu deţinuţi, cu anchete cu chestii de-astea. Făceam fel de fel de aparate pe care le folosea Securitatea pentru ascultare de telefoane sau filaj de persoane.

La Securitate

Angajat al Serviciului Tehnic, Valentin Cristea s-a ocupat în cadrul unităţii de la Băneasa cu conceperea, realizarea, testarea şi instalarea tehnicii speciale (dispozitive de ascultare/interceptare) cu ajutorul căreia erau supravegheate persoanele suspecte şi legaţiile străine. În prima situaţie, astfel de dispozitive erau instalate în locuinţele persoanelor supravegheate sau în posturile telefonice folosite de acestea. Maria Tănase, implicată într-o legătură cu un funcţionar al ambasadei iugoslave, era supravegheată prin microfoane amplasate în locuinţa personală. După cum afirma Valentuin Cristea în anchetă, dialogurile dintre cei doi făceau deliciul angajaţilor serviciului tehnic. În 1955 una dintre sarcinile sale a constat în instalarea unei antene pe un imobil din vecinătatea ambasadei iugoslave, prilej cu care a fost fotografiat de către un membru al legaţiei. În acelaşi an a fost trimis în localitatea braşoveană Şoarş, scopul misiunii fiind acela de a executa o instalaţie cu caracter tehnic, pentru prinderea unei bande. Concret, în casa unui ţăran a instalat un aparat de emisie care putea fi acţionat de ţăranul respectiv în momentul când veneau membrii bandei în acea casă, activarea făcându-se sesizată într-un alt loc, unde se aflau oamenii Securităţii, care veneau să prindă banda.

 „Puştiule, ai grijă să nu-ţi vinzi sufletul!”

A existat în anii de început ai comunismului şi tentaţia conspiraţionistă, caracterizată, în anumite cazuri, prin asumarea de către oameni dornici să lupte împotriva regimului, dar pătrunşi de vanitate, a unor pretinse misiuni împotriva regimului. Drumul lui Valentin Cristea spre detenţie a început pe nesimţite, în compania unui asemenea om. Însă a continuat şi s-a terminat având întregul său consimţământ.

În 1944, în ultimii ani ai războiului mondial, liceanul Valentin Cristea îl cunoaşte pe Dumitru Silişteanu, care devine apropiat al familiei datorită relaţiei cu mătuşa sa. Timp de câţiva ani între cei doi se înfiripă o puternică legătură, în care Silişteanu se situează în poziţia de mentor al tânărului Cristea. Băiatul este fermecat de personalitatea lui Silişteanu, care nu se fereşte să critice deschis comunismul. Mai mult, Dumitru Silişteanu face un lucru neobişnuit: cu un aer misterios, spune familiei Cristea, fără alte precizări, că el poartă numele de cod „143 MEI”. Nu ezită să-şi construiască o falsă biografie, pretinzând că în 1944, din ordinul occidentalilor, ar fi lichidat mai mulţi nemţi care fabricau bancnote româneşti la o imprimerie iluzorie. Misteriosul „indicativ” stârneşte în sânul familiei Cristea suspiciunea că prietenul lor ar fi agent străin: Dracul ştie ce face ăsta! O fi făcând ceva, n-o fi făcând, sau se laudă numai. O bună bucată de vreme, în mintea tânărului Cristea bizarul cod sădeşte apetitul pentru conspirativ. Trecerea timpului, instaurarea comunismului şi admiterea la facultatea întrerup legătura şi rup „vraja”, iar maturizarea tânărului îi îngăduie să privească lucrurile mult mai critic. Cu toate acestea, păstrează pentru Dumitru Silişteanu o prietenie sinceră, iar în privinţa noului regim o reală neîncredere.

Zece ani mai târziu, în 1954, Dumitru Silişteanu reintră în viaţa locotenentului Valentin Cristea. Fiecare găseşte în celălalt un critic al comunismului. Discuţiile referitoare la greutăţile cotidiene sau la timpul irosit în şedinţe şi adunări devin un loc comun. Fără a fi în legătură cu vreun serviciu de spionaj străin, după cum sugerase cu ani în urmă, Dumitru Silişteanu era acum implicat în activităţi anticomuniste concrete, realizând şi răspândind manifeste împotriva regimului. Faptul că Valentin Cristea era acum locotenent de Securitate nu l-a speriat pe Silişteanu, care iniţiat discuţiile împotriva regimului fără nici o rezervă. În schimb, l-a avertizat pe un ton paternalist: Puştiule, ai grijă să nu-ţi vinzi sufletul! Păstrând acelaşi aer conspirativ, i-a cerut colaborarea pentru a-şi asigura poziţia la o eventuală „venire a americanilor”. Protector faţă de cel pe care odinioară îl avusese drept mentor, dar şi din convingere, Valentin Cristea i-a oferit în mod conştient lui Dumitru Silişteanu mai multe „ponturi” despre activitatea şi mijloacele Securităţii, despre anumite locaţii supravegheate, cu scopul de a-l îndemna la prudenţă în acţiunile sale împotriva regimului. Însă fără înştiinţarea lui Cristea, Silişteanu a transmis în mod anonim legaţiilor iugoslavă şi americană faptul că Securitatea a instalat microfoane în clădirile lor. Nu peste mult timp căderea lui Silişteanu avea să conducă şi la arestarea lui Cristea.

Din birourile de la Băneasa, în puşcăriile comuniste

La începutul lui 1956, fără să bănuiască motivul, Valentin Cristea a fost convocat, alături de şefii săi direcţi, chiar de către Alexandru Drăghici, care l-a chestionat sumar în compania unui consilier sovietic. La 8 februarie 1956, câteva zile mai târziu, a fost arestat direct din biroul ministrului adjunct, Evghenie Tănase: „Eu am fost aşezat pe un scaun chiar în faţa lui […] Şi a început domnul Evghenie Tănase să-mi spună că urmează să avem o acţiune importantă, în fine, nişte barbişoane de-astea, aşa, ca la un moment dat să intre un ofiţer pe uşa din spatele meu şi să anunţe că tovarăşul general-maior Naum are de înmânat un document de strictă urgenţă. Naum era şeful cadrelor în Securitate. Şi intră domnul general-maior Naum, vine până în stânga mea (eu şedeam pe scaun), îi întinde cu mâna stângă o hârtie lui Evghenie Tănase, peste birou, aşa, şi în momentul următor îmi pune mie mâna dreaptă pe umăr şi-mi spune: Eşti arestat. Hârtia aia era, de fapt, ordinul meu de arestare cu care venise el… […] Imediat după asta am fost ridicat de pe scaun, dus la un birou lateral, mi s-a făcut percheziţie corporală. În fine, a trebuit să golesc tot ce aveam în buzunare, acte, tot. Mi s-a lăsat o batistă, asta a fost singurul lucru şi mi s-a spus: Poate o să ai nevoie. Şi de aici a început faimosul periplu.”

imagine2

Valentin Cristea în arestul Securităţii (1956)

După o anchetă istovitoare la Malmaison, care a durat până în aprilie, Valentin Cristea a fost nevoit să recunoască faptul că i-a divulgat lui Dumitru Silişteanu informaţii referitoare la munca sa, socotite „secrete de stat”. A refuzat sugestia constantă a anchetatorului de a mai atrage terţe persoane în dosar şi a fost condamnat la 5 ani muncă silnică pentru „divulgare de secrete de stat”. Dintr-un ordin semnat personal de Alexandru Drăghici, Valentin Cristea urma să fie ţinut în regim monocelular, tocmai din cauza slujbei sale în Securitate. Aşa se explică că după trei luni petrecute în singurătate la Ocnele Mari, a fost transportat la Râmnicu Sărat, penitenciar destinat unui regim de izolare severă. Aici Valentin Cristea a fost închis în celula nr. 36, la etaj: „Şi m-au băgat în această celulă, mai mică decât cele de la parter, în care nu avea loc decât patul şi un spaţiu foarte mic, pe care de-abia dacă puteai să faci doi, trei paşi. Şi m-au ţinut aici până prin martie 1957.” În martie, pe neaşteptate, a fost transportat din nou la Bucureşti, unde, în urma recursului procurorilor, pedeapsa i-a fost majorată la 7 ani de închisoare. După un popas la Jilava, a fost readus la Râmnicu Sărat, pe care nu l-a mai părăsit până în 1963.

Şi-a povestit detenţia fără ură şi părtinire în faţa instanţei (detalii aici https://constantinvasilescu.wordpress.com/2014/11/23/insemnari-de-la-procesul-lui-alexandru-visinescu-ziua-cea-mai-lunga-19-11-2014/), unde l-a reîntâlnit pe Alexandru Vişinescu după zeci de ani.

Valentin Cristea nu şi-a vândut sufletul. Restul e istorie.

[i] Informaţiile şi citatele din text provin din interviul pe care l-am realizat cu Valentin Cristea în 2013, precum şi din documente aflate în arhiva CNSAS.

Publicat în Cazul Alexandru Vișinescu | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (18 ianuarie 2017)

„Afacerea Ficior” nu se va încheia prea curând. Aceasta ar fi cea mai importantă concluzie în urma termenului de miercuri, 18 ianuarie. Încercarea lui Pavel Abraham de a recuza completul de judecată n-a avut succes. Francesca Vasile şi Horia Şelaru, doi dintre judecătorii care au compus completul de trei care a confirmat sentinţa iniţială în cazul lui Alexandru Vişinescu, au continuat azi judecarea recursului fostului comandant al Peripravei, punând în discuţie cererea de probatorii. În lipsa lui Abraham, avocata Simona Chitea a solicitat trimiterea unor adrese către Parchetul Militar Constanţa în vederea obţinerii unor referate, rapoarte, documente, orice fel de acte din care să reiasă date referitoare la Periprava. În cazul în care asemenea documente nu s-ar afla aici, s-a cerut trimiterea unei adrese similare către arhivele judeţene Constanţa. Simona Chitea a mai solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimiterea a cinci dintre sentinţele penale anterioare, din cazuri similare şi având soluţii diferite, pentru a se vedea dacă e vorba de aceleaşi fapte sau fapte similare care ne-ar putea ajuta. Avocata a prezentat şi o cerere de probatorii din partea lui Pavel Abraham, solicitând reaudierea unora dintre martori, dar şi întocmirea unor cereri către televiziuni pentru obţinerea unor înregistrări care ar putea să folosească cauzei.

2017-01-18-09-37-22

Nicolae Ghiţă şi Ion Radu (stânga)

Puţinele părţi civile prezente în sală şi-au spus, la rândul lor, punctul de vedere. Nicolae Ghiţă, care susţine că este nimeni altul decât nepotul ultimului kaizer al Germaniei [!], a „colorat” şedinţa cu intervenţia sa: Doamna preşedinte, onorată instanţă, rog respectuos că acest articol 439 nu s-a prescris, cum se menţionează în apel. În legătură cu averile pe care le-a avut tata, am informaţii că le-a luat cineva din neamul meu. În anul 2013 s-a comis fapta penală; peste 500 de mii de euro s-au luat. Deci e ilegală… [!]

Radu Ion, nonagenarul deţinut politic cu auzul slăbit de vârstă şi suferinţă, a dat glas nemulţumirii victimelor lui Ioan Ficior: Să ştiţi că nu am avocat. Am făcut 12 ani de puşcărie şi în final am ajuns la Periprava unde domnul Ficior era marele şef…

Francesca VasileDoriţi să daţi o declaraţie în cauză?

Radu IonEu aş dori să se termine odată! Las la aprecierea dumneavoastră… M-am săturat de procesul ăsta!

Francesca VasileExplicaţi-i că nu este obligat să fie prezent.

Horia ŞelaruNici eu nu am auzul prea bun, de aceea vorbesc mai tare, ca să ne înţelegem.

În replică la solicitările apărării, procurorul a susţinut respingerea cererii către Parchetul Militar Constanţa, pe motivul depăşirii termenului de păstrare de 30 de ani. A socotit nefondată şi solicitarea către arhivele judeţene, considerând că este prea generică şi impune serviciului arhivelor să facă cenzura actelor. Alternativa oferită a fost prezentarea de către apărare a unor date mai concrete referitoare la existenţa unor documente utile cauzei. Procurorul a continuat solicitând respingerea cererii adresate Parchetului, considerând că soluţiile cu pricina nu au legătură cu speţa, dar şi respingerea cererilor către Antena 3 şi Realitatea TV pentru nişte talk-show-uri, pentru că astfel de probe nu au relevanţă. Propune în schimb apărării să reformuleze cererea către instanţă în direcţia audierii persoanelor care au participat la respectivele emisiuni televizate.

Francesca VasileDoreşte domnul Ficior să fie audiat? Poate suporta audierea?

Simona ChiteaNu vrea să fie audiat pentru că a fost audiat la instanţa de fond.

După aproximativ 30 de minute, în jurul orei 9.40, şedinţa s-a încheiat, completul anunţând pentru miercuri, 25 ianuarie, pronunţarea în cazul celor dezbătute astăzi şi un viitor termen pentru 1 martie.

Dacă reaudierea martorilor va fi încuviinţată de către instanţă (şi este foarte posibil să fie aşa, fiind vorba de singurul punct în care apărarea şi acuzarea au fost de acord)  este de aşteptat ca la vârstele înaintate ale foştilor deţinuţi de la Periprava să apară aproape inevitabile diferenţe faţă de cele declarate „la fond”. Este foarte posibil ca aceste potenţiale neconcordanţe să fie tratate de către apărare drept contradicţii, în tentativa de a decredibiliza martorii. Cu certitudine asta va însemna prelungirea judecăţii.

Pe hol, sosit cu întârziere, Pavel Abraham se informează despre desfăşurarea şedinţei, discutând cu Simona Chitea. Ghiţă Nicolae şi Ion Radu se retrag domol, aproape anevoie spre ieşire, în vreme ce jurnaliştii îşi calibrează obiectivele pentru a-i prinde pe corupţii zilelor din urmă; doar pe unii dintre ei. Concurenţii lor în domeniu rânjesc metalic, arogant, dinapoia unei infailibilităţi trecătoare. Privind la ei, de acasă, de la slujbă sau de pe stradă, lumea „chibiţează” cu ură frenetică. O nouă formă de radicalism se naşte tăcut, pe nesimţite, ascunzându-se tocmai îndărătul opusului ei ipotetic. O versiune mai veche, parcă de când lumea, se uită înspre neant. Ioan Ficior e cu o zi mai aproape de ieşirea din scenă.

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

TRAVERSÂND COMUNISMUL. CONVIEŢUIRE, CONFORMISM, COMPROMIS

„Noi nu vom căpăta nici o dată consideraţia de oameni?”, se întreabă unul dintre eroii acestui volum, Paul Popescu Găleşanu, alias informatorul „Gogu Pil”. Bărbatul, la fel ca alţi protagonişti ai cărţii de faţă, s‑a găsit timp de mulţi ani într‑o negociere furibundă cu regimul comunist. A nădăjduit că, pe calea compromisului, va reuşi să dobândească însemnele exterioare ale unei vieţi respectabile: prestigiu profesional, o situaţie financiară confortabilă, stima celor din jur. Drumul spre o normalitate socioeconomică a individului căzut în starea de paria politic era însă astfel desenat, încât, pentru cei mai ambiţioşi sau mai disperaţi, conformarea la cerinţele sistemului să fie fără putinţă de evitat. De aceea, pentru a‑şi (re)clădi viaţa, nu puţini dintre oamenii aflaţi „în vâltoare” au acceptat o colaborare pe care au sperat‑o tainică. Pe vremea când „Mary” sau „Artur” îşi semnau notele informative, cu greu puteau ei intui că întreaga perioadă comunistă se va transforma într‑o paranteză a istoriei, iar deciziile le vor fi aşezate sub microscop, în căutarea unor explicaţii punctuale sau sistemice. Iar dacă descifrarea faptică a unor destine individuale este o provocare serioasă pentru cercetători, complexitatea creşte exponenţial în cazul unor întregi categorii profesionale, unde versiunile concurente asupra realităţii sunt greu de conciliat într‑o teorie unificatoare. Acest al unsprezecelea anuar al IICCMER îşi propune deci să decodifice o serie de instantanee din lungul lanţ cauză‑efect asociat încercărilor unor instituţii, grupuri umane sau indivizi de a ajunge la o înţelegere cu sistemul. Deşi dedicat formelor de colaborare cu regimul, demersul nostru editorial nu se doreşte a fi un instrument al blamării, ci o căutare a nucleului raţional despre care făcea vorbire Ernst Nolte şi care a determinat o conlucrare, variată ca intensitate, cu un regim criminal.

(Alina Urs)

anuarul-iiccmer-vol-xi-traversand-comunismul

Lucian Vasile, Constantin Vasilescu, Alina Urs (coordonatori)

TRAVERSÂND COMUNISMUL. CONVIEŢUIRE, CONFORMISM, COMPROMIS

Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Volumul XI, 2016

Cuprins
Prezentarea autorilor………………………………………………………………5
Cuvânt‑înainte…………………………………………………………………….11
Partea I
Ideologie şi profesie
Profilul cenzorilor din Direcţia Generală
pentru Presă şi Tipărituri (Liliana Corobca)…………………………………….21
Funcţia politică a literaturii studiate în şcoală (1948‑1989)
(Dr. Cosmina Cristescu, Dr. Cristina Pipoş)……………………………………47
Forme şi instrumente de control politico‑ideologic al istoriografiei
în România comunistă (1971‑1989) (Ionuţ Mircea Marcu)……………………..67
Abandonul eticii medicale: psihiatrie şi represiune politică
în România epocii Ceauşescu (Iuliana Cindrea)…………………………………91
Partea a II‑a
Studii de caz
Nicoleta Valeria‑Grossu în slujba Serviciului Special de Informaţii
şi a Securităţii. Reconsiderări biografice (Andreea Iustina Tuzu)…………….125
Legendă şi dilemă istorică. Biografia agentului
dublu Mihail Ţanţu (Lucian Vasile)……………………………………………163
Împovăratul drum al delaţiunii sau apăsătoarea biografie a unui intelectual:
Paul „Popescu” Găleşanu (Constantin Vasilescu)………………………………215
Strategii de supravieţuire culturală. Activitatea publicistică a foştilor
deţinuţi politici în ziarul Glasul Patriei, între propagandă şi colaboraţionism (Dragoş Ursu)……………………………………………………………………281
Dinspre monument spre accident. Strategiile spusului şi ale nespusului
în publicistica literară a lui G. Călinescu în timpul regimului Dej
(Ruxandra Câmpeanu)…………………………………………………………..311
Posterităţi jucate. Miron Radu Paraschivescu şi Ion Caraion
prin jurnale (Oana Purice)……………………………………………………..339
„Un prieten devotat nouă”: Ion Cioabă
şi Securitatea comunistă (Manuela Marin)……………………………………..361

Publicat în Volume | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„O CAUZĂ DE ISTORIE”. RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (14.12.2016)

Pe un frig de crăpau pietrele şi într-o sală mai puţin populată ca de obicei a continuat astăzi recursul în procesul lui Ioan Ficior, prima speţă pe ordinea de zi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Fostul comandant s-a slujit de un certificat medical pentru a lipsi din nou, iar cuvântul de ordine al apărării a fost „timpul” pe care avocata Simona Chitea a încercat să-l obţină solicitând întocmirea de adrese către Parchetul Militar Constanţa şi către filiala judeţeană a arhivelor naţionale. Motivul invocat a fost legat de obţinerea unor rapoarte despre activitatea lui Ficior la Periprava.

2016-12-14-09-35-14

Părţile civile Radu Ion şi Ghiţă Nicolae (în plan îndepărtat) discutând cu presa. 

Dincolo de aceste manevre, adevărata dezbatere a debutat odată cu intrarea în scenă a lui Pavel Abraham. Sigur pe sine apărătorul a surprins asistenţa: Faţă de situaţia creată, apărarea recuză completul de judecată. Avem şi o cerere scrisă pe care i-o dau şi doamnei procuror. Abordarea lui Pavel Abraham a pornit de la înfăţişarea din 19 octombrie, când judecătorii au declarat că solicitarea lor de a nu primi speţa, legată de temeiul obiectivităţii, a fost respinsă. Abil, avocatul s-a legat chiar de formularea de la acea dată a judecătoarei Francesca Vasile, pe care a considerat-o drept antepronunţare: Judecătorii s-au abţinut şi am şi minuta discuţiei. În sensul că hotărârea este previzibilă. Aşadar noi considerăm că în acest complet şansa inculpatului este mică, deşi Iulian Dragomir a fost înlocuit. Acest om are tot dreptul să se îndoiască că nişte magistraţi care s-au pronunţat aşa ar putea să se pronunţe şi altfel [al treilea judecător al completului care a judecat recursul lui Alexandru Vişinescu a fost Horia Valentin Şelaru]. În plus Abraham s-a folosit şi de opinia separată formulată în cazul Vişinescu chiar de către judecătoarea Vasile, pentru a arăta că acest recurs nu ar trebui nicidecum să fie o simplă formalitate, ci un act juridic al cărui verdict nu poate să fie dinainte cunoscut. Abraham a încercat să exploateze inclusiv eterna dilemă etică a condamnării abuzurilor regimurilor totalitare prin mijloace democratice, dar a fost întrerupt de judecătoare: Vechile erori nu trebuie repetate azi, într-un sistem modern când facem parte dintr-un bloc…

Francesca Vasile: Vă mulţumesc, este suficient.

Concluzia zilei este că, „prin termenul de control” din 18 ianuarie 2017, Ficior a obţinut o victorie de etapă. Cât va cântări asta pe termen lung, vom vedea. Până una alta, face anul nou acasă, iar părţile civile, victime directe sau descendenţi ai celor închişi la Periprava, privesc cu nemulţumire şi neîncredere cum recursul se prelungeşte.

Ar mai fi de observat că Pavel Abraham este cel puţin la fel de abil ca apărătorii lui Ficior din prima instanţă, însă este de departe mai rafinat şi stăpân pe sine. Aroganţa contondentă a apărării, eficientă şi nu prea, este acum înlocuită de atitudinea calmă şi politicoasă a generalului. Manuela Hagiopol m-a ajutat să constat această realitate de îndată ce l-a abordat pe hol: Toţi trebuie să se gândească că există un Dumnezeu şi el ne vede pe toţi. Să-l rugaţi pe bunul Dumnezeu să vă dea înţelepciunea să fiţi dreaptă. În fine, vă cer scuze…

Manuela Hagiopol: Suntem pe poziţii adverse.

Pavel Abraham: Nu puteţi fi despăgubită pe cât aţi merita, dar asta nu justifică ca acest om să fie catalizatorul celor săvârşite de regim.

2016-12-14-09-35-28

Simona Chitea, Pavel Abraham şi Manuela Hagiopol

Atmosfera s-a aprins în momentul când pe hol a apărut şi Emanoil Mihăilescu, care s-a adresat direct celor doi apărători: L-aţi văzut vreodată cât este de arogant? [despre Ioan Ficior – n.m.] A făcut 12 ani de puşcărie nefericitul ăsta [despre Ion Radu – n.m.] Replicile nefericite ale Simonei Chitea l-au stârnit pe fostul deţinut: Eu am suferit spre deosebire de dumneata! Eu nu mi-aş fi permis să-l apăr pe Ficior! Da, fac, pentru că mi-aţi stricat tinereţea. Nemernicul ăsta de Ficior şi-a cerut scuze faţă de poporul român, faţă de oamenii pe care i-a distrus?

Dincolo de încărcătura emoţională, discuţiile din afara sălii dezvăluie şi ceea ce l-a determinat pe Pavel Abraham să se implice în speţă: Dacă va fi admis [recursul – n.m.] e o cauză de istorie şi care rămâne. Aşadar se pare că noul apărător porneşte de la premisa că poate întoarce verdictul Curţii de Apel Bucureşti, iar la anul Ficior va încerca să-şi vândă scump pielea. Un recurs pentru istorie…

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (10.11.2016)

img_20161116_092951

Simona Chitea şi Pavel Abraham

Primul semn că vor urma dezvoltări interesante în recursul declarat de Ioan Ficior la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost un dialog scurt, înaintea începerii şedinţei, între Simona Chitea, avocata inculpatului, şi Pavel Abraham, apărător, printre alţii, al lui Bercea Mondialu’. Altfel, cazul Periprava a fost primul atacat în şedinţa de la 9 dimineaţa, în lipsa inculpatului care prin intermediul avocatei a invocat „motive de sănătate” şi a depus „înscrisuri medicale”: Instanţa să stabilească dacă să fie prezent. Dacă doreşte să fie prezent este problema dumnealui, a replicat judecătorul. Surpriza a venit în momentul în care apărarea a prezentat dovada angajării lui Pavel Abraham, încercând să obţină o nouă amânare: Având în vedere că a fost angajat de curând, nu suntem în măsură să depunem toate documentele. A urmat un schimb de replici presărat cu ironii:

Judecător 1: Văd că aţi deliberat în locul instanţei că acordăm un nou termen.

Judecător 2: O punem pe seama experienţei dumneavoastră în sala de judecată.

Simona Chitea: Da, am doar 41 de ani. Nu am deliberat în locul instanţei.

Procuror: Constat că se solicită totuşi adaos de probe în apel. Nefiind în situaţia de a proceda la administrarea de probe sau la judecarea apelului, consider întemeiată solicitarea apărării.

Simona Chitea: Eu am formulat deja motivele de apel, pe care o să le depun. Dacă veţi acorda un nou termen le vom completa. […] Domnul avocat Abraham a intrat în cauză prea târziu.

Aşadar apărarea depune motivele de apel în numele firmei de avocatură Abraham şi Asociaţii şi primeşte sprijinul Ministerului de Interne care consideră întemeiate solicitările.

Deşi ultima oară se anunţase intransigentă, instanţa îl mai păsuieşte o dată pe Ficior: Cu privire la cererea apărării, Înalta Curte va constata că cererea apărării cu privire la faptul că nu s-a putut realiza o apărare eficientă pentru că avocatul era implicat în altă cauză nu are nici o legătură cu statutul de avocat. Mai mult, observă că acelaşi avocat l-a apărat şi pe fond. Însă pentru completarea motivelor de apel va amâna cauza şi cere apărării să depună motivele până la 10 decembrie. Sens în care acordă termen la 14 decembrie.

Cu toată „urecheala” primită de apărare, Ficior primeşte un răgaz nescontat, o pauză care, spre deosebire de recursul lui Alexandru Vişinescu, anunţă termene de judecată aprinse, cu Pavel Abraham în rol principal. Încă o dovadă a diferenţei nete de potenţial între cei doi foşti comandanţi şi o nouă dezminţire a scenariilor smintite pe care scribi de ocazie le-au însăilat făcând, zic ei, „teren” la procesul lui Alexandru Vişinescu. Pe holul dinspre ieşire se petrece predarea ştafetei: Simona Chitea îl pune în temă pe Pavel Abraham, care pare decis să-şi consolideze „reputaţia” cu un nou caz de rsăunet. Alături, Radu Ion, una dintre victimele lui Ficior, îşi manifestă nemulţumirea pentru amânarea cauzei. Se teme să nu devină obişnuinţă. În schimb, mulţimea reporterilor e astăzi nepăsătoare. Alţi „peşti” mai graşi le captează atenţia, în timp ce-şi aşteaptă rândul la judecată.

img_20161116_093153

Simona Chitea şi Pavel Abraham

 

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (19.10.2016)

IMG_20150522_162908

Janos Mokar la termenul din 22 mai 2015

Cei câţiva foşti deţinuţi politici sau urmaşi ai acestora (Emanoil Mihăilescu, Ion Radu, Manuela Hagiopol s.a.) prezenţi miercuri la Înalta Curte au acceptat prima şi, după spusele judecătorilor, ultima tentativă de amânare a lui Ioan Ficior: „Un alt termen nu va mai primi”. În numele inculpatului a răspuns un avocat din oficiu, motivând că fostul comandant al Peripravei are nevoie de un răgaz pentru angajarea unor apărători. La cum s-au desfăşurat evenimentele în primă instanţă este limpede că Ficior nu se află în situaţia lui Vişinescu. Putinţa de a-şi angaja avocaţi nu i-a lipsit, după cum cred că nu-i lipseşte nici acum. Dar, vorba aceea, să avem „puţintică răbdare” şi, probabil, de îndată ce se va împrimăvăra, sentinţa Curţii de Apel ar putea fi confirmată.

Doar două momente ar fi de amintit în legătură cu acest termen. Primul, de natură juridică, este declaraţia de abţinere a judecătorilor care, invocând temeiul obiectivităţii, au solicitat să nu primească această speţă, deoarece l-au judecat deja pe Alexandru Vişinescu. După cum am fost informaţi, solicitările au fost respinse, urmând ca recursul lui Ficior să fie judecat de un complet în aceeaşi formulă.

Al doilea fapt este că fostul deţinut politic Janos Mokar, cel care l-a înfruntat pe Ficior pe holurile Curţii de Apel Bucureşti şi căruia fostul comandant îi promisese că-l va trimite acasă „în plic”, a răposat în cursul acestui an fără a mai apuca deznodământul apelului. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace. În sală a fost prezentă soţia îndoliată, care a preluat statutul de parte civilă în proces.

Janos Mokar vs Ioan Ficior (un material realizat de Digi 24)

Următoarea înfăţişare va fi în data de 16 noiembrie 2016.

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu