„La limita răbdării şi dincolo de ea. Grupul Ninei Dombrovschi şi «atentatul» de la magazinul «Textila»”

„Motivele care m‑au determinat să întreprind toate
acţiunile duşmănoase pe care le‑am arătat au fost acelea
că nu puteam suporta să văd închisorile din ţara
noastră pline de oameni nevinovaţi.”
Nina Dombrovschi

 

P 050896_001, fila 335În seara de 31 decembrie 1952 o maşinărie infernală a fost detonată într-un magazin de textile din Bucureşti, rănind şi mutilând doisprezece oameni. Deşi neplanificată, explozia reprezintă apogeul activităţii unui grup anti-comunist condus de o femeie. Vreme de doi ani Nina Dombrovschi şi cei strânşi în jurul ei au conceput şi întreprins acţiuni împotriva regimului care au eşuat pe rând. Explozia din 1952 nu este o excepţie, având în vedere că tragicul rezultat nu a fost nici o clipă dorit. Acţionând în virtutea unui anti-comunism ireductibil, dar şi din frustrare, grupul Ninei Dombrovschi este sugestiv pentru revolta unor indivizi claustraţi, împinşi la limită de către un regim totalitar precum cel comunist. În dezbaterea istorică cazul este important pentru motivaţia dar mai ales pentru consecinţele unor acte radicale generate de un context politic alterat.

[…]

În seara zilei de 31 Decembrie 1952, mă aflam în magazinul de textile de pe Şos. Mihai Bravu, pentru a cumpăra pe puncte un palton. În acel timp am auzit mai multe detunături asemănătoare mitralierei, după care s‑au stins luminile urmând o bubuitură puternică, în urma căreia am căzut pe jos, fără a mai putea merge pe picioare, fiind rănită. Am fost transportată la Spitalul Colentina, unde mi‑au fost tăiate ambele picioare de la glezne.

P 050896_007, fila 151

Gavrilă Beceanu în arestul Securităţii (sursa foto: CNSAS)

[…]

Grupul iniţiat şi condus de Nina Dombrovschi a fost unul dintre acestea, iar existenţa şi acţiunile lui devin şi mai interesante dacă ţinem cont de faptul că s‑a manifestat în mediul urban, în cenuşiul bucureştean al anilor ’50.

[…]

„Am luptat împotriva regimului actual din RPR datorită urei pe care o purtam acestui regim, atât ca vlăstar al unei societăţi care dispare, cât şi ca om, nefiind de acord cu măsurile Guvernului şi Partidului” – aşa se caracteriza Nina Dombrovschi la finalul unui interogatoriu istovitor, de peste 15 ore, petrecut în arestul Securităţii.

[…]

P 050896_001, fila 33031 decembrie 1952 era o altfel de zi. În ajun de An Nou, multe dintre grijile cotidiene se topesc, iar vacarmul obişnuit al unui mare oraş se transformă într‑o letargie plăcută. Undeva, în Bucureşti, patru oameni refuză să se predea amorţelii generale şi stau într‑o tensiune de rău augur: Nina Dombrovschi, Gavrilă Beceanu, Gheorghe Paşalău şi Tudora Neamţu pun la punct detaliile acţiunii. Fiecare are atribuţii simple, precise, iar până la un punct totul pare să se desfăşoare bine. Însă pentru ei şi pentru alţi câţiva viaţa nu avea să mai fie aceeaşi.

[…]

P 050896_001, fila 334Cei patru se hotărăsc să acţioneze. În timp ce Tudora Neamţu aşteaptă afară, Nina Dombrovschi intră în magazin cu „pianul”, Beceanu armează „locomotiva”, preia „conopida” şi intră, la rândul lui, însoţit de Paşalău. În clipa în care Paşalău se opreşte în apropierea panoului electric, Nina Dombrovschi iese din magazin, lăsând în urmă „pianul” armat, iar Beceanu se apropie de casa de bani, purtând „conopida”.

[…]

…când să plec, au început să se audă nişte bubuituri şi atunci s‑a stins lumina şi în acel timp am auzit bubuituri mari şi eu am căzut jos şi apoi am văzut că nu mai pot merge pe picioare fiind rănită. În prezent sunt în Spitalul Colentina[,] cu ambele picioare rupte şi acum sunt tăiate amândouă picioarele de la glesne.

[…]

P 050896_007, fila 101, Dombrovschi Nina

Nina Dombrovschi în arestul Securităţii (sursa foto: CNSAS)

„Motivele care m‑au determinat să întreprind toate acţiunile duşmănoase pe care le‑am arătat au fost acelea că nu puteam suporta să văd închisorile din ţara noastră pline de oameni nevinovaţi. Un alt motiv era acela că nutream o duşmănie foarte puternică actualului regim, pentru că a distrus tot ceea ce este frumos. Un alt motiv a fost acela pentru că eu fac parte dintr‑o clasă care dispare şi care este urâtă de regimul actual. O altă cauză a acţiunilor noastre, deci şi a mea, a fost influenţa francmasoneriei, socotind că tot ceea ce se petrece în ţară se datoreşte influenţei directe a francmasoneriei internaţionale. Nu regret faptele făcute, cu excepţia crimei de la magazinul de textile Obor, din cauză că acolo a curs sânge omenesc, ceea ce regret foarte mult [s.n.]. Pentru această din urmă faptă cer a fi pedepsită aspru[,] conform legilor ţării.” (Nina Dombrovschi)

Povestea singurului „atentat cu bombă” din Bucureştiul epocii Dej poate fi citită integral în Constantin Vasilescu, La limita răbdării şi dincolo de ea. Grupul Ninei Dombrovschi şi „atentatul” de la magazinul Textila (Constantin Vasilescu, Clara Mareş, coord., Nesupunere şi contestare în România comunistă, Polirom, Iaşi, 2015, pp. 83-119.

 

Reclame
Publicat în Studii | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Orlando Figes: „REVOLUŢIA RUSĂ 1891-1924. TRAGEDIA UNUI POPOR” (Polirom, Iaşi, 2016)

Au murit oameni – dar nu te lăsa tulburată de asta –

doar sângele poate schimba culoarea istoriei.

(Maxim Gorki către soţia sa)

Nu este uşor să recenzezi o carte precum cea a lui Orlando Figes. În primul rând pentru că acest volum impresionant trebuie citit integral înainte de a fi supus unei discuţii serioase. O părere rezultată în urma unei parcurgeri fugitive va fi la fel de superficială, pe cât de complexă este munca autorului. Personal, nu cred în „lectura pe diagonală”. Cartea lui Figes este ca un ocean în care trebuie să te afunzi pentru a pricepe complexitatea unui fenomen cu posibilităţi infinite, precum revoluţia rusă la vremea ei. Desigur că o lectură exhaustivă nu garantează o viziune mai aproape de adevărul istoric. Orice recenzie reprezintă, fără îndoială, perspectiva celui care o semnează şi, dincolo de lectura cărţii, ea se compune şi în virtutea cunoştinţelor şi a valorilor cititorului. Aşadar, aceste rânduri reprezintă o provocare la lectură, dintr-o perspectivă personală, şi nicidecum o banală laudaţio. Orlando Figes nu are nevoie de aşa ceva.Coperta-volum-Revolutia-rusa-de-Orlando-Figes

Mi s-ar părea lipsit de interes dacă aş prezenta aici alcătuirea cărţii, într-o descriere şcolărească, pe capitole. Consider foarte importante informaţiile, ideile şi personalitatea autorului, motiv pentru care am conceput recenzia ţinând cont de aceste trei coordonate. Despre structură voi spune doar că este concepută într-un stil cronologic clasic, în patru părţi, reflectând o coerentă îmbinare între viziunea eroilor din epocă, evoluţia principalelor instituţii, descrierea diverselor categorii sociale şi analiza momentelor istorice importante. Personalităţi de seamă traversează naraţiunea, însoţindu-l pe cititor de-a lungul tragedieirevoluţiei ruse. Figuri dintre cele mai diferite, dar reprezentative trăiesc, observă evenimentele, iar autorul le preia gândurile şi le analizează cu acurateţe. Gorki, Lvov, Brusilov, Kerenski, Lenin etc., fiecare dintre ei simbolizează părţi din societatea rusă.

Încă din prefaţă Figes avertizează: vorbind despre revoluţia rusă uităm adeseori că sfârşitul ei într-o „dictatură bolşevică nu a fost deloc ceva inevitabil” (p. 15). Observaţia este binevenită pentru cititorul care tinde să confunde revoluţia rusă cu faza ei finală, a comunismului bolşevic. Fenomenul revoluţionar a fost atât de complex încât, dacă ne referim numai la 1917, s-a întins pe tot parcursul anului, având diferite etape şi evidenţiind cele mai diferite orientări politice care au existat în imperiul ţarist. Această realitate s-a grefat pe faptul că revoluţia a fost pregătită în decadele anterioare, în care vechea orânduire s-a confruntat latent sau deschis cu nemulţumiţii. În linii mari, sărăcia, marginalizarea, ignoranţa, dispreţul şi superficialitatea claselor superioare au hrănit constant sentimentul de revoltă.

Există istorici care îşi bazează interpretarea mai ales pe formule de sorginte dialectică, în sensul înlănţuirii unor aspecte ce justifică inevitabil un efect. Aceştia ignoră hazardul, conjunctura clipei, inspiraţia, personalitatea sau, pur si simplu, pronia divină. În ciuda faptului că în cursul naraţiunii accentul cade de multe ori pe indivizi, în vreme ce aspectele politice trec în fundal, Figes pare să fie unul dintre acei specialişti: „Aşa după cum încearcă să sugereze subtitlul ei, Tragedia unui popor, cartea propune ideea că eşecul parcursului democratic al Rusiei a avut rădăcini adânci în cultura politică a ţării şi în istoria societăţii ei” (pp. 15, 16). Fără îndoială că orice încercare de a explica un fenomen istoric fără a ţine seama de premise va fi ratată din start. Însă concentrarea excesivă asupra unui determinism istoric va face din orice fenomen o fatalitate.

Lucrarea propriu-zisă se deschide cu imaginea unei grandori îndoielnice, prilejuite de aniversarea tricentenarului dinastiei Romanovilor. Pornind de la familia domnitoare, Figes contextualizează magistral premisele prăbuşirii din 1917, relevând diferenţele dintre tradiţia monarhică occidentală, absolutistă şi cea orientală, bizantină, în ultimă instanţă rusească, a ţarului care conduce Rusia ca pe o proprietate personală în virtutea inspiraţiei şi a mandatului divin. În vest monarhul absolut normează societatea prin legi cărora li se supune şi el, în vreme ce ţarul este el însuşi lege divină.

Deşi îşi schimbase definitiv cursul istoriei, în 1913 Rusia se îndepărtase de proiecţia lui Petru cel Mare. După o însuşire forţată a modelului vestic, în secolul XIX orgoliul naţional s-a trezit în sufletul unora dintre ţari. Un fel de contrareformă a început să ofere Rusiei o identitate accentuat tradiţionalistă. În această logică, în preajma lui 1913 era limpede că Nicolae al II-lea prefera Moscova în detrimentul Petersburgului şi, cunoscând personalitatea ultimului ţar, este uşor de înţeles de ce: în capitală el ajunsese, peste ani, captivul viziunii lui Petru. Tentativele de moscovizare a oraşului începuseră deja. Catedrala Învierea lui Hristos, începută în 1883, sub ţarul Alexandru al III-lea, chiar în locul asasinării tatălui său, împrumuta capitalei ceva din personalitatea Moscovei, confundată de ultimii ţari cu aceea a Rusiei.

Ajunşi aici, este imposibil să nu remarcăm excelentul portret pe care Figes i-l face ultimului ţar. Nicolae era întruchiparea paradigmei conducătoare ruseşti: „Se aştepta […] la un devotament inimaginabil din partea lor, iar când îşi evalua miniştrii punea lolialitatea mai presus de orice competenţă” (p. 50). Eficienţa îi părea o noţiune străină. Deşi îi slăbeşte imaginea sacrală, Figes este echilibrat şi nu merge în direcţia unei demitizări cu orice chip. Nicolae nu apare ca un profitor cinic sau ca un manipulator al tradiţiei ruseşti. Ţarul este un om cu un destin tragic, încredinţat de corectitudinea poziţiilor sale. Nu este autocrat din interes, ci din convingere. Nu susţine biserica din oportunism, ci datorită crezului în menirea ei. Deşi mijloacele pe care le întrebuinţează sunt discutabile, Nicolae este, fără îndoială, un credincios. Faptul că astăzi este socotit sfânt, este o problemă pe care autorul nu o socoteşte importantă în economia volumului, ca atare nici nu o discută.

Dacă îl cruţă pe Nicolae, Figes n-o iartă pe ţarina Alexandra, care căpătase „reputaţia unei persoane distante şi îngâmfate, două defecte cu totul neruseşti” (p. 53). Acum este momentul în care putem simţi, în subtext, ceva din opţiunile generale ale autorului. Când se referă la credinţa ţarinei, Figes remarcă: „Cu fervoarea noului-convertit ea a ajuns să creadă în puterea rugăciunii şi miracolul divin” (p. 54). Aluziv, nu face altceva decât să atragă atenţia asupra presupuselor efecte negative ale unei religiozităţi accentuate. Însă cu toate acestea admite „enigma Rasputin” şi realitatea vindecării misterioase a ţareviciului Alexei (p. 57).

Pentru că am pomenit demitizarea, trebuie spus şi că Figes atacă de timpuriu una dintre marile capcane ale istoriei contemporane: mitul evreităţii responsabile de apariţia comunismului în spaţiul rusesc. Rusia nu a fost un experiment de laborator, cum adeseori s-a spus, ci a fost, înainte de orice, un tărâm propice pentru apariţia şi circulaţia ideilor care contestau ordinea existentă. La cumpăna secolelor societatea rusă era excesiv conturată prin cinovnici corupţi sau nacealnici care biciuiau mujicii într-o epocă a industrializării accelerate. Iar toate acestea se petreceau într-un stat cu veleităţi de mare putere. Ca atare Orlando Figes nu-i cruţă deloc pe aristocraţii ruşi, în special pe cei de la Curte. La începutul secolului XX, nemaivorbind de anacronismul tot mai evident al unui asemenea concept, aristocraţia rusă arăta deplorabil. O simplă privire asupra preocupărilor celor care ar fi trebuit să conducă statul oferă măsura dezastrului: „Cei mai mulţi dispreţuiau Rusia, nici nu vorbeau limba rusă, ci franceza, şi îşi petreceau mai mult timp la Nisa sau Biaritz decât pe moşiile lor din provincie” (p. 51). Este suficient să-l citim pe Turgheniev, de pildă, ca să ne dăm seama că sângele albastru rusesc suferea atât de greu de boala nepăsării: nobilii, călători sezonieri prin metropolele şi staţiunile europene, îşi lăsau în seama vechililor şi a istoriei însăşi justificarea lor de a fi – posesiunile. Curtea ţarului era complet izolată de Rusia reală, profundă, rurală şi nevoiaşă. Nobilimea rusă era muribundă şi populată tot mai mult cu aristocraţi decăzuţi şi consumaţi de vicii. Această stare de fapt este omniprezentă în literatura rusă a secolului XIX. Scriitorii ruşi îşi dobândesc faima descriind cu talent şi profunzime fără egal drama socială a Rusiei: „Figura nobilului latifundiar scăpătat este o prezenţă constantă în toată literatura rusă a secolului al XIX-lea, de la Gogol la Cehov, constituind o obsesie culturală” (p. 73). Aşadar nu este întâmplător că Figes indică sursa nemulţumirilor în această stare de fapt: „Sorgintea revoluţiei se află aşadar aici, în conflictul tot mai adânc dintre o societate care devenea rapid tot mai instruită, mai urbană şi mai complexă şi o autocraţie fosilizată, care nu accepta să cedeze în faţa solicitărilor politice ale societăţii” (p. 43).

Imensa Rusie rurală era un fel de terra incognita pentru cei care ar fi trebuit s-o administreze: „Problemele Rusiei rurale, unde trăia 85% din populaţie, le erau complet necunoscute birocraţilor de la oraş. «Despre zona rurală din Tula ştiam tot atât cât ştiam despre Africa Centrală», mărturisea prinţul Lvov, şeful zemstvei din Tula în anii 1890” (p. 71). Dincolo de ineficienţă sau incompetenţă, problema era generată şi de vastitatea spaţiului celui mai mare stat din lume.

Pentru a evidenţia falia dintre guvernaţi şi guvernanţi, Figes face binevenite evaluări cantitative ale aparatului de stat. În 1900 Rusia nu avea decât 1852 de sergenţi de poliţie şi 6874 de agenţi de poliţie, la o populaţie rurală de 100 de milioane! Revenea, aşadar, un poliţist la 50 000 de oameni (p. 72) şi o populaţie rurală neglijată, care abia dacă lua contact cu instrumentele statului. Moşierul era singura formulă de autoritate recognoscibilă, fapt care, în mintea ţăranilor, îl făcea şi răspunzător. Ne întrebăm firesc: ce era statul în ochii ţăranului rus? Şi aceasta cu atât mai mult cu cât „până în 1861, şerbii fuseseră sub jurisdicţia nobililor care îi aveau în proprietate şi, cu condiţia să-şi fi plătit dările, statul nu intervenea în relaţiile dintre ei” (p. 72).

Pe nesimţite lectura conduce la observaţia că sursa principală a revoluţiei a fost starea ţărănimii şi nicidecum aceea a muncitorimii care era minoritară. Prima categorie era, de altfel, şi principalul bazin de recrutare pentru cea de-a doua. Vorbind despre situaţia ţărănimii, critica socială a lui Figes merge şi în direcţie religioasă, contestând imaginea ţăranului rus profund credincios şi, pe cale de consecinţă, incapabil de acte extreme. Dacă acceptă că ei se considerau ortodocşi într-o mare majoritate, face o subtilă distincţie între formă şi fond. Creştinismul ţăranului rus zugrăvit de Figes este diferenţiat net de „creştinismul pedant al clerului”, fiind puternic amestecat cu practici păgâne sau superstiţii (p. 89). Autorul se diferenţiază de salavofili precum Dostoievski sau Soljeniţîn şi observă cu onestitate „o lume religioasă ciudată, pe care, în pofida numeroaselor cercetări întreprinse în ultimii ani, nu putem spera să o înţelegem vreodată deplin” (p. 90).

Mi se pare binevenit pentru înţelegerea revoluţiei ruse faptul că Figes spulberă imaginea idilică despre lumea rurală. În treacăt fie spus, acesta este o meteahnă de care suferă şi societatea românească, care prea adeseori confundă satul cu pământul făgăduinţei. Şi ce argument mai bun în acest sens poate fi decât acela că populiştii ruşi, care şi-au canalizat energiile către lumea rurală, s-au întors dezamăgiţi de contactul cu realitatea: „Satul era un focar de intrigi, vendete, lăcomie, necinste, răutate şi, uneori, înfiorătoare acte de violenţă înfăptuite de un vecin împotriva altuia” (p. 109). Mai mult, ţăranii, prin intermediul celor care mergeau la oraş, au căpătat dorinţa de a avea o viaţă mai uşoară. Oamenii au început să-şi dorească un trai mai bun, iar lucrul pământului a devenit tot mai apăsător (p. 126). Erau tot mai tentaţi şi dispuşi să-şi afle alte căi de a exista. Concluzia este una singură: în general nu-ţi poţi dori la infinit confortul numai pentru tine (nobilii). Ceilalţi (ţăranii) te văd, râvnesc şi, în ultimă instanţă, vor face orice pentru a-l avea.

Occidental veritabil, Figes observă că economia rusească bazată pe munca şerbilor nu fusese gândită „în primul rând ca aducătoare de profit” (p. 73). Închistarea clasei conducătoare s-a dovedit fatală, de vreme ce mulţi dintre nobili nu „păreau să înţeleagă că venitul nu înseamnă profit” (p. 73). Lipsa cronică de iniţiativă le-a fost fatală mai târziu. De fapt, Rusia ţaristă a fost sugrumată de un model care s-a dovedit mai eficient în termeni concurenţiali. Totul a devenit fragil, în raport cu occidentul alert, iar o dinamică proprie n-a mai valorat nimic. Există în istorie o tiranie a competiţiei care te obligă la adaptare. În viaţa statelor aceasta este esenţială. Dar modelul şi concurenţa nu reprezintă totul. Este clar că în oameni subzistă de-a lungul epocilor ceva imponderabil, ceva care pare să definească, în ultimă instanţă, umanitatea: mila, caritatea, bunătatea. Dorinţa de a-i vedea pe semeni mulţumiţi. Aceasta a făcut ca în interiorul claselor superioare să se găsească şi resursele unui altfel de mâine. Unii l-au văzut democratic, în timp ce alţii, nicidecum inferiori intelectual, s-au radicalizat şi l-au perceput dialectic: conflictul era inevitabil. Breşa s-a produs pe nesimţite; unii au început să deschidă ochii şi s-au îngrozit. Pentru alţii, şocul scăpătării a fost teribil şi i-a apropiat de ţărani. Prinţul Lvov este unul dintre cele mai bune exemple pe care le oferă Figes: „«Am început să mă simt stânjenit în compania aristocraţilor şi tot mai apropiat de ţărani»” (p. 75). Pe Lvov, Figes îl creditează drept unul care „avea credinţa că menirea aristocraţiei era să se dedice slujirii poporului” (p. 76).

Instituţional, Figes atribuie ţarismului, care s-a autosubminat, principala vină pentru triumful bolşevismului (p. 79). Este o părere sustenabilă, dar în acelaşi timp şi discutabilă, de vreme ce anul 1917 a fost atât de instabil şi imprevizibil. Armata a fost o altă instituţie cheie în Rusia revoluţionară, iar autorul evidenţiază excelent raportul dintre autocrat şi armată, care se afla mai degrabă în serviciul ţarului, decât al ţării (p. 79). Corpul ofiţeresc a rămas insuficient reformat şi tributar aceloraşi concepţii anacronice. Relaţiile cu soldaţii, în majoritoare zdrobitoare ţărani, s-au deteriorat treptat, iar 1917 a fost prilejul potrivit pentru ruptură. Încă dinainte de război armata a fost zguduită de revolte împotriva „condiţiilor feudale predominante” (p. 81). Ţarul a pierdut armata pentru că a pierdut ţara. Iar în Rusia ţara însemna, mai mult decât orice, ţărănimea.

În revolta din 1905 autorul vede momentul ratat al lui Nicolae al II-lea şi al susţinătorilor săi, dar aceasta doar dacă ţinem seama de ceea ce avea să vină: un război mondial. Înăbuşirea sângeroasă nu a pregătit doar revoluţia din 1917, ci şi apariţia contrarevoluţiei, formată în principal din conservatori ţarişti, antiliberali şi antisocialişti. Deşi elegant în formulare, Figes o spune răspicat: liderii Rusiei ţariste n-au priceput nimic din 1905. Mai mult, eşecul ulterior al Dumei i-a îndepărtat pe liberali de popor: „Liberalismul şi poporul au pornit pe căi diferite” (p. 224). Biserica a contribuit şi ea la această ruptură, continuând să se raporteze arhaic la oameni.

Orlando Figes nu neglijează nici prima jumătate a secolului XIX şi pe cei care au întruchipat atunci spiritul revoluţionar rus, începând cu inevitabila referire la conspiratorii „decembrişti”, care în 1825 voiseră să-l silească pe Nicolae I să accepte o constituţie (p. 183). Acolo identifică începuturile statului poliţienesc. În acelaşi timp observă foarte bine că „istoria mişcării revoluţionare este istoria intelectualităţii” (p. 139) şi că deşi revolta apare mereu pentru „cei mulţi”, pentru oamenii lipsiţi de posibilităţi, flacăra ei se propagă obligatoriu prin indivizi cu bune posibilităţi intelectuale: „Cei mai mulţi dintre liderii revoluţionari au fost mai întâi de toate intelectuali. Aveau mintea plină de istoria şi literatura Europei” (p. 139). Această realitate produce, în opinia lui Figes, şi o anumită înstrăinare a liderilor revoluţionari de cei cărora, teoretic, le reprezintă interesele. Aceştia încep să vadă în indivizi doar simpli agenţi ai realizării propriei proiecţii despre lume. Cumva, suferinţa, nevoile, grijile şi interesele celor sărmani trec în umbră, iar prim planul este ocupat de energia frenetică, de orgoliul autosuficient al revoluţionarului. În cursul unui eveniment atât de tumultos, precum o revoluţie, teoria rămâne adeseori un pretext.

Însă Figes plusează aici, identificând sursa „atitudinilor autoritariste ale unor revoluţionari precum Bakunin, Speşnev, Tkacev, Plehanov şi Lenin” în originile lor aristocratice (pp. 142-143). Este discutabilă originea de clasă a autoritarismului revoluţionar, pentru că această teorie îi disculpă întrucâtva pe radicali, punând multe dintre „apucăturile” lor tot în sarcina vechiului regim şi a categoriei sociale din care proveneau. Istoria ne-a învăţat, în schimb, că tendinţele autoritariste ţin, în bună măsură, de personalitate şi context. Şi în general este foarte puţin probabil ca în fruntea unei revoluţii să se afle indivizi lipsiţi de personalitate. Toţi cei menţionaţi mai sus o dovedesc cu prisosinţă.

Relaţia intelectualilor cu ţărănimea este una dintre cheile spiritului revoluţionar rus. Şi, după cum bine observă Orlando Figes, pe cale de consecinţă aceasta a însemnat şi transformarea literaturii în surogat pentru politică. Pentru că nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi: aproape fiecare mare operă literară rusă din secolul XIX este şi un manifest politic. Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Turgheniev, Lermontov sunt doar cele mai cunoscute exemple. Pe lângă calităţile de excepţie, literatura rusă emană nemulţumire, angoasă, revoltă. Într-un cuvânt, politică. Întocmai cum a spus Engels despre Balzac, romanele ne învaţă enorm despre Imperiul Ţarist. Probabil că dacă Rusia nu ar fi fost atât de bolnavă, nu ar fi născut o literatură atât de uluitoare. Adesea într-o cheie creştină, decadenţa suferindă şi tristă a Rusiei ţariste a inspirat torente uimitoare de trăiri interioare. Asfel s-a ajuns ca marii scriitori ruşi să nu aibă egal în Europa secolului XIX.

Volumul nu este lipsit de spirit polemic. Autorul nu ezită să-l contrazică pe Dmitri Volkogonov, care ar fi afirmat că „politicile nemiloase” ale lui Lenin au avut la bază originile lui străine (p. 155). Figes are perfectă dreptate, mai ales dacă ţinem seama că Lenin a fost născut şi crescut în imperiu, iar din punct de vedere etnic doar inconştienţii s-ar putea grăbi să-l eticheteze, ţinând seama de diversitatea înaintaşilor săi. Lenin este, fără îndoială, produsul integral al statului ţarist, vast, complex şi foarte divers etnic. Apropiindu-ne uşor de punctul central al cărţii – revoluţia din 1917, descoperim una dintre ideile esenţiale: „Nu marxismul a făcut din Lenin un revoluţionar, ci Lenin a făcut din marxism o doctrină revoluţionară” (p. 157). Iar dacă stăm să privim dinamica specială şi amprenta atât de personală asupra revoluţiei ruse, observăm că Figes are din nou dreptate. Lenin a fost cel care a adaptat din mers, a potrivit contextului, a improvizat, a inovat, teoretic şi practic, istoria. De fapt, neînţelegerile cu menşevicii şi cu eserii sau disputele teoretice din partid, care i-au şi supravieţuit într-un mod aproape tradiţional (ironia sorţii!), sunt o consecinţă directă a marxismului atât de personal al lui Lenin. Într-un eveniment istoric dedicat maselor, Lenin a fost, de fapt, personalitatea decisivă, a fost inevitabilul paradox.

Războiul a fost contextul ideal pentru izbucnirea revoluţiei. În plin conflict mondial, Imperiul Ţarist s-a prăbuşit, sub apăsarea frontului şi a ocaziilor de reformă ratate. Imaginea dezastrului pe care Figes o redă cu atât talent este comună cu cea a României primului război: în contextul înfrângerilor, statul se dezagregă, iar oamenii rămân pe cont propriu, într-o goană disperată din calea urgiei. Privilegiaţii abuzează: „Sute de mii de refugiaţi, cărora li se demolaseră căminele şi fermele, mărşăluiau spre est de-a lungul liniilor de cale ferată, cu puţina lor agoniseală îngrămădită în căruţe, în timp ce trenurile treceau în viteză pe lângă ei, transportând ofiţeri superiori, pe amantele lor şi, aşa cum s-a exprimat un ofiţer, «tot felul de nimicuri inutile, inckusiv colivii cu canari». Nu s-au luat nici un fel de măsuri pentru ajutorarea refugiaţilor şi cea mai mare parte au ajuns să trăiască prin gări şi pe străzile oraşelor ruseşti” (p. 264) Consecinţa firească a fost că nemulţumirea creştea, iar comuniştii vegheau încordaţi la împlinirea „profeţiilor” lui Marx.

În cartea lui Figes revoluţia bolşevică se derulează captivant: tensiunea liderilor bolşevici, impunerea voinţei de fier a lui Lenin, asaltul palatului Taurida, „eliberarea” fortăreţei Petru şi Pavel (Bastilia petersburgheză), confruntările din stradă sau mult mai prozaica beţie a revoluţionarilor cu alcoolul din beciurile palatului. Revoluția mătură totul în calea ei: „Nu doar statul era renegat, ci şi toate simbolurile autorităţii: judecători, poliţişti, funcţionari publici, preoţi, profesori, patroni, maiştri, moşieri, bătrânii satului, taţi şi soţi patriarhali” (p. 339).

Mulți au crezut și încă mai cred propaganda comunistă despre „revoluția din octombrie”. Din acest punct de vedere cartea lui Figes repune istoria în drepturi, făcând o distincţie esenţială între fazele procesului revoluţionar din 1917. În fapt, „revoluţia bolşevică” a fost o curajoasă lovitură de stat, de neconceput în absenţa personalităţii lui Lenin, care a fost susţinută de o minoritate a populaţiei şi combătură chiar de unii lideri bolşevici. Contextul este de neocolit: „Ea a avut loc însă în mijlocul unei revoluţii sociale centrate pe înfăptuirea populară a puterii sovietelor ca negare a statului şi autoguvernare directă a poporului, cam ca în vechiul ideal ţărănesc al voliei. […] Mai târziu, când caracterul dictaturii bolşevice a devenit evident, partidul s-a confruntat cu opoziţia crescândă tocmai a acelor grupuri ale societăţii care în 1917 se raliaseră sloganului sovietic” (p. 424). Practic bolşevicii au păstrat ambalajul sovietic ca pe o formă de legitimare. În fapt, principiul puterii sovietelor a fost călcat în picioare de către Lenin şi, mai apoi, de Stalin. Dincolo de vechile neînţelegeri, aici se află şi cheia persecuţiilor nemiloase la care au fost supuşi eserii. Socialist-revoluţionarii au socotit actul bolşevic drept o „aventură criminală” şi au părăsit scena pentru a fi aruncaţi în „lada de gunoi a istoriei”. Faptul că violenţii şi neîndurătorii eseri au sprijinit acum legalitatea revoluţionară, în contrapondere cu bolşevicii, este doar unul dintre paradoxurile revoluţionare.

Explicând eşecul revoluţiei democratice, Figes echivalează nivelul educaţiei politice din oraşele de provincie cu cel din lumea rurală (p. 474). Practic observă că democraţia nu a avut public, oameni care să o înţeleagă şi să o susţină activ, chiar şi în stradă.

Ajuns la războiul civil, acest „ultim vis al lumii vechi”, autorul face o binevenită reevaluare şi refuză o abordare maniheistă. Principalul merit al acestui capitol este tocmai scoaterea Albilor din nuanţa care i-a definit în istorie. Crimele şi nenorocirile de tot felul au fost comune ambelor tabere. Deşi Albii erau socotiţi de partea bună a istoriei, mijloacele lor de luptă au fost asemănătoare cu cele ale Roşiilor. Evocarea figurilor tragice ale unor ofiţeri precum Denikin, Kolceak, Kornilov sau Wrangel subliniează această idee. În acest sens Figes se foloseşte şi de generalul Alexei Brusilov, faţă de care manifestă îngăduinţă şi chiar admiraţie, considerând că a trecut în tabăra Roşiilor din patriotism (p. 642). Impresionat de atitudinile lui, îl pune în contrapondere cu Albii, pe care îi acuză (poate exagerat) că şi-au pus interesele de clasă mai presus de cele ale Imperiului Rus.

Cartea modifică şi imaginea de monolit pe care cititorul şi-ar fi putut-o forma despre Rusia comunistă. În afara războaielor, Uniunea Sovietică şi regimul său au trecut prin multe momente de cumpănă: nemulţumiri, proteste, contestări, revolte. Destul de repede, oamenii s-au săturat de bolşevici. În 1918 muncitorii din Sankt Petresburg şi Moscova, sleiţi de lipsuri, se uitau înspre trecut: „«Jos Lenin şi carnea de cal! Daţi-ni-l pe ţar şi carne de porc!»” (p. 562). Toate problemele au fost rezolvate specific: prin represiune violentă. Comunismul de război a subzistat aproape permanent, iar bolşevicii au sfârşit prin a impune tocmai ce contestaseră: privilegii şi inechitate.

Ce mai poate găsi cititorul român în vasta lucrare a lui Figes? O descriere foarte pitorească a Chişinăului, un oraş contrastant, al eleganţei neoclascie şi al dezordinii asiatice: „Pe lângă reşedinţa guvernatorului, oraşul se mai lăuda cu un număr de clădiri mari din piatră, birouri şi biserici, care după părerea lui Urusov «nu ar fi lăsat o impresie proastă nici chiar pe străzile din Sankt-Petersburg»” (p. 69).

Însă există în acest volum şi câteva aprecieri care reflectă concepţii personale discutabile. A le ocoli aici, ar fi nefiresc. De pildă, pe ultimul ministru ţarist al Internelor, Protopopov, Figes îl consideră un „mistic fanatic” şi prezintă în sprijinul acestei opinii faptul că i-a spus lui Kerenski că el îşi îndeplineşte funcţia cu ajutorul lui Iisus Hristos (p. 280). Nu discutăm aici mandatul lui Protopopov, ci mai degrabă un fel specific de a pune problema: invocarea divinităţii în treburile statului nu îşi are rostul niciodată. De multe ori Figes priveşte suspicios şi chiar acuzator înspre religie. Pe Djerjinski îl consideră tributar unui spirit fanatic religios, doar pentru că în copilărie îşi dorise să devină preot iezuit. Este logic ca anumite înclinaţii să definească o personalitate, dar a face o legătură directă între religie şi fanatism politic mi se pare excesiv şi nedrept.

La fel de îngrijorătoare este şi viziunea concesivă, aproape favorabilă, asupra Alexandrei Kollontai, o comunistă cunoscută mai ales drept o contestatară acerbă a familiei: „Puţin din munca lui Kollontai a fost cu adevărat înţeleasă” (p. 664).

Este interesant că Figes nu se defineşte ca aparţinând unei anume categorii de istorici, omisiune pe care cititorul simte nevoia să o suplinească, de vreme ce adeseori autorul se pune în opoziţie cu „istoricii conservatori”. Este greu de spus ce înţelege prin această sintagmă: conservatori din punct de vedere politic sau din punct de vedere al scrierii istoriei?

Nu am putut trece uşor cu vederea peste câteva afirmaţii care pot provoca fiori, mai ales cititorilor dintr-o ţară care a traversat regimul comunist. Personal, recunosc că referirea la necesitatea crimelor revoluţiilor m-a speriat: „La fel, multă lume ar putea fi astăzi înclinată să condamne «uciderile inutile» de către mulțime. Aceasta este cu siguranță tendința în ultimul timp în rândul istoricilor conservatori care se ocupă atât de Revoluția Franceză, cât și de Revoluția Rusă” (p. 309). Ceea ce frapează în primul rând este punerea între ghilimele a sintagmei „ucideri inutile”. O asemenea abordare nu poate să sugereze decât că autorul priveşte cel puţin cu indulgenţă, dacă nu cu simpatie procese istorice notorii pentru criminalitatea care le-a însoţit, precum revoluţiile rusă şi franceză. Ernst Nolte a fost uneori criticat şi adeseori înfierat pentru că a sugerat existenţa în spatele actelor politice a de acum celebrului „nucleu raţional”. Oare, în această logică, Figes ar trebui supus oprobriului comunităţii academice? Şi dacă „istoricii conservatori” au condamnat aceste „ucideri inutile”, ce fel de istoric este şi ce părere are Figes despre ele? Deşi este în general precaut şi caută să nu-şi devalorizeze munca prin afirmaţii interpretabile, Figes scapă uneori fraze care-i trădează opţiunile politice. Ar fi interesant să cunoaştem ce părere are Figes despre Nolte. Pentru că, intuind nemulțumirea uluită a cititorului, încearcă imediat să se explice, tocmai în logica consacrată de istoricul german. Deşi în paragraful următor se dezice de ideea că ar justifica violenţa, argumentaţia este aiuritoare: „Aceasta nu justifică violenţa, ci ne ajută să o înţelegem ca reacţie aproape inevitabilă a unei populaţii furioase şi care are multe de răzbunat. Trebuie să recunoaştem că toate revoluţiile sociale implică, prin natura lor, vărsare de sânge; şi că a le condamna pentru asta este echivalent cu a spune că orice formă de protest social care sfârşeşte în violenţă este greşită din punct de vedere moral. Sigur că sunt necesare câteva distincţii: sângele vărsat de oameni în stradă este diferit de cel vărsat de partidele, mişcările sau armatele care susţin că acţionează în numele lor; şi trebuie analizate şi judecate în moduri diferite” (p. 309).

Distincția cinică între sângele vărsat de oameni, în stradă, și cel vărsat de partide nu poate decât să ne sperie. Nimic nu ne împiedică să găsim în aceste afirmații simpatii cenzurate față de revoluția comunistă. Iar acest amestec al moralității cu sângele oamenilor are darul de a crea confuzie. A concilia vărsarea de sânge cu moralitatea reprezintă o perspectivă terifiantă.

Mult mai puțin înțelegător față de violență și sângele vărsat în revoluție (iulie 1917) se arată, în cartea lui Figes, Maxim Gorki, pe care dezlănțuirea străzii îl înfricoșează: „Cel mai rău lucru dintre toate a fost mulţimea, filistinii, «muncitorul» şi soldatul, care nu sunt de fapt altceva decât o brută laşă şi lipsită de creier, fără nici un dram de respect de sine şi fără să înţeleagă motivul pentru care se află pe străzi, pentru ce este nevoie de el sau cine îl conduce sau încotro” (p. 397). Există, așadar, în asemenea contexte, sânge vărsat de care facțiunile politice să nu profite? Există vărsare utilă de sânge?

Finalul cărţii este cel care ne aduce în faţa cheii de boltă a muncii lui Figes. Întrebarea esenţială este cum citim această parte de istorie contemporană şi ce înţelegem din ea?

În primul rând, pentru a propune o modalitate de raportare la revoluţia rusă, Figes foloseşte o comparaţie consacrată, aceea dintre comunism şi naţional-socialism. În acest demers, cade într-o capcană la fel de „consacrată”, ajungând să socotească modelul comunismului bolşevic superior celui naţional-socialist. Îndemnând la înţelegerea fenomenelor istorice (există numeroase păreri, pe care nu le împărtăşesc, care spun că a încerca să înţelegi, în privinţa naţional-socialismului, echivalează cu a încerca să cauţionezi), Figes face comunismul mai mult decât inteligibil, ba chiar tolerabil. Mai mult, canonizează anumite perioade şi curente istorice precum iluminismul, cărora le conferă o aură de infailibilitate, îl invocă condescendent pe Marx şi cauţionează apucăturile comuniste ale unei bune părţi din intelectualitatea occidentală. Ceea ce, în definitiv, este dreptul său. Personal, nu mă pot împiedica să semnalez astfel de păreri pe care le socotesc fundamental greşite: „scopul final al sistemului comunist era transformarea naturii umane. […] Exista însă o diferenţă vitală între programul comunist de construire a omului şi ingineria umană a celui de-al Treilea Reich. Programul bolşevic se baza pe idealurile iluministe – îşi avea sorgintea în egală măsură în Kant şi în Marx -, ceea ce face ca până şi în prezentul nostru postmodernist liberalii occidentali să simpatizeze cu el sau ne obligă cel puţin să-l înţelegem, chiar dacă nu îi împărtăşim scopurile politice; pe când eforturile naziştilor de a «îmbunătăţi omenirea», fie prin eugenie, fie prin genocid, au fost o palmă pe obrazul Iluminismului şi nu pot decât să ne provoace repulsie” (p. 656). Cu alte cuvinte, din nou o dublă raportare la sângele vărsat. Naţional-socialismul „ne provoacă repulsie”, iar comunismul ar trebui să ne stârnească doar reflecţie. În alte circumstanţe o asemenea afirmaţie ar putea fi socotită insultătoare.

În sfârşit, ar mai fi ceva de spus despre principala „lecţie morală” pe care, în viziunea lui Figes, o propune revoluţia rusă, şi anume aceea că „omul nu poate fi transformat chiar atât de uşor: natura umană se modifică mult mai lent decât ideologiile dominante sau societatea” (p. 672). Fără să dea de înţeles că ar îmbrăţişa sau ar respinge viziunea marxistă conform căreia „natura umană este produsul dezvoltării istorice” (p. 657) şi deci ar putea fi transformată prin revoluţie, Figes spune clar că natura umană se schimbă, însă mult mai încet. Oferită drept lecţie morală de căpătâi a revoluţiei, această părere este foarte îndoielnică. Fără a vedea problema într-o cheie religioasă este suficient să privim spre cele câteva mii de ani de istorie cunoscută ca să observăm că natura umană este neschimbată. Poate alte câteva mii de ani care vor urma îi vor da dreptate lui Figes sau, mai îngrijorător, lui Marx. Dar pentru a întrevedea viitorul, istoricii nu au decât o singură sursă la îndemână: trecutul.

Către final nu trebuie uitate câteva cuvinte despre biografia recentă a lui Orlando Figes. Profesor la Birkbeck College, University of London, este unul dintre istoricii contemporani competenţi şi cu mare succes la public. Lucrările sale, vizând în special Rusia comunistă, sunt recunoscute pretutindeni, în spaţiul academic. Cu toate acestea, în 2010, la adăpostul unui pseudonim, Figes nu s-a putut împiedica să posteze comentarii negative despre biografia lui Lev Troţki, semnată de Robert Service, dublate de enunţuri laudative despre propriile lucrări. Cei care au citit cartea lui Service ştiu că aceasta este o critică temeinică a uneia dintre cele mai nocive personalităţi ale secolului XX. Dincolo de un orgoliu nesăbuit, comentariile lui Figes capătă noi înţelesuri dacă ne gândim la câteva dintre ideile care se regăsesc în volumul prezentat aici. Este suficient să spunem că, după ce iniţial a negat, apoi a sugerat că soţia sa ar fi postat comentariile, şi-a recunoscut fapta.

Deşi monumentală, munca lui Figes transmite, în subtext, că este doar un început de drum. Călătoria revoluţiei este şi o călătorie a ideilor, una conceptuală, trecând prin marile evenimente şi dezbateri care s-au întins de-a lungul secolelor. Această carte poate fi suficientă pentru pasionaţi şi doar un indiciu pentru specialişti. În ultimă instanţă, indiferent de critici, trebuie remarcat că este scrisă de un specialist veritabil, într-o manieră de excepţie, fapt care-l transpune pe cititor în spectatorul deopotrivă dezolat şi fascinat al tragediei unui poporRevoluţia rusă este o pledoarie pentru lectură şi o sinteză extraordinară, care va dăinui.

Constantin Vasilescu

Publicat în Recenzii | Etichetat , | Lasă un comentariu

Ceaţă în Munţii Leaota (2)

DSC_3120DSC_3126-Edit

3 martie 2018, „trase” în condiţii de iarnă veritabilă: zăpadă până la brâu pe anumite porţiuni, ceaţă, frig. Pe final, mers robotic, „din oficiu”, cu resurse consumate, culmea, nu de către munte… Am senzaţia că dezolarea, deşi macină încet şi sigur, deschide „porţile percepţiei”. Mintea călătoreşte liberă de tine. Şi dincolo nu e deloc străin de aici.

Publicat în Fotografii | Etichetat , | Lasă un comentariu

„INCURSIUNI BIOGRAFICE ÎN COMUNISMUL ROMÂNESC”

Călătoria biografică în comunismul românesc este abia la început. Pionierii, idealiştii, fanaticii, tovarăşii de drum, rebelii, opozanţii, victimele au început să capete tot mai multă consistenţă, ieşind din umbra evocărilor umorale, pasionale, mult prea subiective. Şi pentru că adeseori o biografie nu este delimitată de sau într‑o perioadă istorică strictă, ci numai de către însăşi existenţa celui care o alcătuieşte, al XII‑lea volum al anuarului IICCMER şi‑a propus să reunească o serie de biografii care să contribuie la înţelegerea naturii regimului, depăşind graniţele unei periodizări rigide. Pentru că descifrarea unui univers începe obligatoriu cu descoperirea celor care l‑au populat.

Simplificând, din punct de vedere politic România s‑a împărţit în două mari tabere începând cu 1944. De o parte s‑au aflat susţinătorii extremismului de stânga, iar de cealaltă parte s‑au adunat, într‑un mod eterogen, cei care au întruchipat România interbelică, care nu a fost lipsită de radicalismele ei. Ca atare, structura volumului reprezintă o punere în oglindă a celor două tabere: prima parte este dedicată unor opozanţi şi/sau persecutaţi ai regimului, în vreme ce partea a doua este compusă din biografiile unor comunişti ilegalişti. Miza este relevarea dinamismului şi a complexităţii istoriei recente, dacă ţinem seama de faptul că indivizi care au ocupat un interval cronologic comun au avut opţiuni politice radical diferite, fiecare în parte fiind justificată de realităţi generale, presupus obiective, sau de realităţi personale, considerate subiective. O particularitate importantă a cărţii este că nu urmăreşte să‑şi împartă eroii în „buni” şi „răi”, ci caută să evidenţieze tocmai complicatele alegeri individuale. Cu atât mai mult cu cât unii dintre ei au fost implicaţi, într‑o perioadă sau alta a existenţei, în acţiuni reprobabile, analiza şi judecata acestor episoade conduce mai degrabă înspre o perspectivă asupra tenebrelor unei epoci decât înspre anumite biografii‑model. Adevărata măsură a secolului XX este dată de biografiile acestor oameni, care se întind pe măcar trei regimuri politice.

[…]

După cum deja am spus, fără să propună să concilieze ceva ce, în definitiv, nu poate fi conciliat, această punere în oglindă propusă de volum nu serveşte unei evidenţieri a „celor buni” în contrapondere cu „cei răi”, ci ilustrării unei epoci. Biografiile tuturor încep într‑un timp şi loc comun: România interbelică. Startul este egal, doar că unii aleg să meargă într‑o direcţie, ceilalţi în alta. Pe parcurs, ilegaliştii de dinainte de 1945 devin „legaliştii” opresori de după. Pentru unii, cum este cazul legionarilor, atât de bine evidenţiat în volum, cu excepţia efemerului „stat naţional”, ambele perioade sunt apăsătoare. Dar dacă în privinţa dreptei radicale lucrurile par să se fi clarificat în conştiinţa publică, cel puţin deocamdată, în privinţa stângii extreme, în special a comunismului, pare că încă există nedumerire. Pentru a limpezi un pic apele, nu trebuie scăpat din vedere faptul că ideologia comunistă nu a reuşit nici până în prezent să‑şi dovedească, în absenţa fanatismului, compatibilitatea cu natura umană. Respingând sacrul şi „sacralizând” materialul, concretul atât de accesibil, ignorând acel ceva imuabil, comunismul a scontat mereu posibilitatea modelării naturii umane după un proiect prestabilit, într‑o logică smintită a materialismului dialectic, a unei determinări continue. Volumul de faţă dovedeşte că, aproape invariabil, indivizii şi‑au alcătuit biografiile aşa cum au crezut de cuviinţă.

(Constantin Vasilescu)

 

Coperta Anuarul IICCMER vol XII Incursiuni biografice in comunismul romanesc

Cuprins
Prezentarea autorilor……………………………………………………………………………………………. 5
Cuvânt‑înainte (Constantin Vasilescu)…………………………………………………………………. 9
Partea I
Biografiile proscrişilor
Emil Cioran. Eseu biografic (Andrei Avram)………………………………………………………. 17
Asasin, erou, legendă: Pavel Grimalschi (1914‑1960) (Constantin Vasilescu)….. 71
Mihail Opran: un destin cu prea multe umbre (Lucian Vasile)………………………. 115
Raul Volcinschi sau refuzul obstinat al resemnării (Alin Mureşan)……………….. 157
Gheorghe Tarcea (1890‑1963). Povestea unui destin
prin vremuri (Cosmin Budeancă)…………………………………………………………………………221
Partea a II‑a
Biografiile puterii
„Puţini am fost, mulţi am rămas”. Preliminarii la o sociobiografie
a „ilegaliştilor” comunişti (Ştefan Bosomitu)……………………………………………………….281
Ion Popescu‑Puţuri (1906‑1993). O biografie (Ionuţ Mircea Marcu)…………………. 309
Voinea Marinescu: biografia unui „tehnocrat” comunist (Florin S. Soare)………. 333
Legitimarea biografiei prin discurs autobiografic.
Mihai Novicov (Oana Purice)………………………………………………………………………………… 361

Publicat în Volume | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ceaţă în munţii Leaota 1

DSC_3156DSC_3138

Publicat în Fotografii | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

„DESTIN ÎN BĂTAIA VÂNTULUI” (Evghenia Ghinzburg, Editura Corint, Bucureşti, 2015)

„Fericiţi cei ce n-au crezut!” ar putea fi o exclamţie spontană după lectura înfrigurată a primului volum din memoriile Evgheniei Ghinzburg, una dintre victimele „marii terori” a comunismului împotriva comuniştilor din Uniunea Sovietică. Având de-a face cu primul roman autobiografic centrat pe lupta pentru supravieţuire din Gulag care a fost publicat în Occident, formaţia autoarei serveşte cum nu se poate mai bine scopului cărţii; memoriile penitenciare ale unui istoric sunt un unic, nefericit, dar nepreţuit prilej pentru cititor. Şi în primul rând pentru cititorul occidental a cărui mirare trebuie să fi fost mare la întâlnirea cu această carte, apărută în 1967, la Milano. Un occident ale cărui minţi strălucite prea adeseori s-au prins într-un nefericit joc al seducţiei cu statul sovietelor. Azi, pe lângă reflecţie şi compasiune, lectura cărţii poate stârni chiar şi mirarea cititorului român, însă din motive diferite. Este vorba, de fapt, despre uimirea cititorului obişnuit cu un anume profil al deţinutului politic din perioada comunistă, obligatoriu un opozant, sau, în cel mai bun caz, o victimă inocentă a regimului. Deşi tipologia detenţiei introdusă de cartea Evgheniei Ghinuzburg, izvorând din realitatea „marii terori”, nu ne este complet străină nici în privinţa memorialisticii detenţiei feminine. Sabina Wurmbrand sau Lena Constante, de pildă, amintesc prezenţa în închisori a unor comuniste rămase fidele partidului, în ciuda arestării. Însă asemenea deţinute sunt mai degrabă curiozităţi exotice, decât prezenţe constante, precum în Uniunea Sovietică.destin_in_bata

Se cuvine dar ca incursiunea să pornească cu o întrebare simplă: cine a fost autoarea? Evghenia Ghinzburg a fost un intelectual în sensul plenar al cuvântului, un om care a optat conştient pentru stânga radicală. În anii ’30 era conferenţiar la universitatea din Kazan, unde preda istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Aşa după cum singură se defineşte, a fost un om care toată viaţa a adunat cunoştinţe şi i-a învăţat pe alţii (pag. 35). Structural, avem de-a face fără îndoială cu o personalitate de excepţie. Ideologic, Evghenia Ghinzburg era un comunist încrezător în partid, dar cu anumite idiosincrazii la nivelul conducerii. Din punct de vedere material era printre cei „răsfăţaţi”, beneficiind de anumite privilegii. Soţul său, Pavel Aksionov, era de asemenea membru al partidului, având o funcţie însemnată în structurile locale.

Cronologic, volumul debutează în 1934 cu agonia libertăţii al cărei declanşator este „un apel telefonic în zori”, în fapt o convocare la Comitetul Regional. În continuare anticamerele nesfârşitelor comisii de partid reprezintă începutul unui drum al durerii, al constrângerilor, al îndoielilor şi întrebărilor şi, totodată, prima fisură în zidul certitudinilor autoarei. Pentru că naivitatea „fidelilor”, atât de bine perceptibilă în carte, poate fi dezarmantă. Sunt fascinante şi uluitoare dialogurile dintre cei doi soţi care însoţesc „numărătoarea secundelor” (pag. 46) din ultimele luni de libertate, în care mai dogmaticul Aksionov e convins că totul trebuie să fie doar o încurcătură. Evghenia Ghinzburg nu se fereşte să dezvăluie faptul că soţul său nu tolera remarcile acide la adresa partidului nici când toate semnele arătau iminenţa arestării: „Dacă sunt luaţi oameni ca tine, atunci trebuie arestat tot partidul” (pag. 46), îi spune bărbatul. Deşi semnele dezastrului sunt pretutindeni, oamenii sunt în continuare orbiţi; ca atare unii îşi spun cu naivitate că cei arestaţi trebuie să fi făcut într-adevăr ceva.

Excluderii din partid din 1937, îi urmează după opt zile arestarea, timp în care Evghenia Ghinzburg îşi arde cărţile din bibliotecă, gândind la percheziţiile ce aveau să vină: un moment cu o simbolistică evidentă în economia cărţii. Odată cu volumele o întreagă existenţă se transformă în cenuşă, iar călătoria iniţiatică, atât a autorului cât şi a cititorului, de abia acum începe. Căpitanul Vevers, beciul de la Lacul Negru, oameni şi locuri intră brutal în viaţa Evgheniei, dezvăluindu-i ceva din cruzimea regimului. Cu tensiune vibrantă, volumul ne poartă prin toate ungherele Gulagului: din beciurile sordide ale NKVD-ului, înspre tărâmurile îngheţate ale Kolîmei, trecând prin închisori şi lagăre de tranzit şi călătorind cu trenuri şi vase ale morţii; nimic nu scapă privirii atente a autoarei. Senzaţia cititorului este aceea a observatorului privilegiat, ferit de contactul direct cu grozăviile detenţiei, dar supus reflecţiilor autoarei şi îndemnat să tragă propriile concluzii.

Similitudinile de formă cu spaţiul carceral din România comunistă sunt pretutindeni (firesc, de vreme ce ne găsim în statul care le originează), dar acum distincţiile de fond se fac în privinţa celor care ocupă acest tărâm al ororilor. Iar universul pe care îl reconstruieşte cartea Evgheniei Ghinzburg este populat masiv de către copiii devoraţi ai revoluţiei, victimele „marii terori”; un microcosmos înţesat de radicali de extremă stânga, fanatici ai cauzei sau naivi, nevinovaţi şi nu numai. Comunişti, eseri (socialişti-revoluţionari) sau menşevici, emanaţi din aceeaşi matcă, despărţiţi vremelnic de istorie, se regăsesc acum în aresturile NKVD-ului sau în Gulag. Prilej pentru reglări de conturi, dispute teoretice, reflecţii sumbre sau satisfacţii meschine: „Derkovaskaia. Membră a Partidului Socialist-Revoluţionar. Îl cunosc pe soţul dumneavoastră. Am fost la el cu o petiţie. Nu se gândea pe atunci că peste câteva luni soţia lui o să stea cu mine în aceeaşi celulă. Da… La drept vorbind, sunt bucuroasă că şi comuniştii sunt în sfârşit după gratii. Poate că o să-şi însuşească practic ceea ce nu au putut pricepe din punct de vedere teoretic.” (pag. 126).

În contrapartidă multe dintre comuniste se raportează la deţinutele esere şi menşevice cu aceleaşi preconcepţii pe care partidul le impusese în libertate şi care se traduc acum în limbajul de lemn al îndoctrinării: „Înţelegi, Jenia, ea de fapt este un adevărat duşman de clasă. Menşevicii şi eserii. E adevărat, după cele citite în manuale mi i-am imaginat altfel. Aşa, în general, e o bătrână de treabă şi nefericită. Dar nu trebuie să cazi pradă milei… Şi nu trebuie să le facem cadou materiale împotriva partidului nostru.” (pag. 132).

În privinţa iniţiatorului „marii terori”, părerile sunt împărţite. În drum spre Kolîma multe încă mai susţin că „Stalin nu ştie nimic despre nelegiuirile care se petrec.” (pag. 320) Nebunia luptei de clasă nu încetează să se manifeste: comunistele proletare le zeflemisesc pe „domnişoarele din capitală”, refuzându-le dreptul de a se socoti în „rândurile clasei muncitoare” (pag. 321).

Fascinaţia ideologică a comunismului a fost într-adevăr extraordinară, atât de mare încât un om care a semnat personal sute de mii de condamnări la moarte şi a indus aneantizarea a milioane de oameni a mai putut încă să stoarcă lacrimi la moartea sa, în 1953, din ochii unui popor secătuit şi decimat timp de zeci de ani sub regimul stângii extreme. Ca atare Evghenia Ghinzburg nu se fereşte de terminologia religioasă pe care o adaptează aprecierilor despre „marea teroare”, transmiţând, voit sau nu, ideea conform căreia comunismul ar fi mai mult decât o ideologie, şi anume o religie politică: „Sălile şi amfiteatrele mari, numeroase, se transformaseră în locuri de spovedanie. În ciuda faptului că iertarea de păcate se făcea cu greutate […], valul de căinţă creştea de la o zi la alta.” (pag. 25) Dar, deşi nu se desparte de comunism, Evghenia Ghinzburg observă acum şi analizează. În mintea ei supunerea necondiţionată nu-şi mai află locul, totul este interogat, trecut prin filtrul gândirii critice. Fanatismul, zugrăvit constant în paginile cărţii, îi este străin. Fidelă instinctului de intelectual rafinat, caută polemicile doctrinare cu eserele care n-o conving: Evghenia Ghinzburg nu încetează să se refere la regim ca la „orânduirea noastră” (pag. 133). De înţeles, de vreme ce se gândeşte cu durere la familia lăsată în urmă, la cariera academică întreruptă sau chiar la „viaţa luminoasă curată, plină de conştiinţa drumului corect ales” (pag. 162) de mai înainte. Dar este limpede pentru cititor că autoarea distinge între ideologie, partid şi lideri. Ceea ce pare a nu distinge este că însuşi partidul şi liderii săi dintotdeauna sunt emanaţia ideologiei criminale. Socoteşte „marea teroare” drept o tragedie în partid şi crede încă în apariţia unor „forţe capabile să oprească mâna criminală.” (pag. 200). Stalin este arătat ca singurul izvor al răului, iar cei care îi execută orbeşte ordinele sunt decăzuţi din statutul de comunişti: „Ce faceţi cu oamenii? Cu comuniştii? Nemernicilor.” (pag. 203). Din acest punct de vedere, Evghenia Ghinzburg probează forţa unei idei, care ajunge să concureze însuşi instinctul de conservare. Rămâne o fidelă a revoluţiei, căreia îi datorează totul: „Tot ce aveam: şi miile de cărţi citite, şi amintirile despre tinereţea minunată, şi uite, chiar şi puterea aceasta de îndurare, care acum mă salvează, toate acestea îmi erau dăruite de ea, de Revoluţia care a transformat lumea încă de când eram copil. Cât de interesantă era viaţa noastră! Ce bine începuse totul! Şi atunci de ce, de ce s-au întâmplat toate astea?” (pag.255)

Există însă şi deţinute comuniste care ţin cu tot dinadinsul să personifice fanatismul, luptând să păstreze aparenţele chiar şi în privinţa propriilor călăi. Nuanţata Evghenia Ghinzburg este „urecheată” de către una dintre ele: „Nu-l vorbi urât pe anchetator. Te poate auzi Nina. Nu e membru de partid. Ce o să creadă dacă comuniştii vorbesc aşa despre anchetatori?” (pag. 130).

Pentru cei insuficient familiarizaţi cu istoria comunismului sovietic, multe dintre cele cuprinse în carte pot părea paradoxuri de neînţeles. Pentru că o constantă a volumului este dilema comunistului fidel prins între devotamentul partinic şi realitatea represiunii. Unii se despart de comunism, alţii aleg să distingă între ideologie şi liderii vremelnici ai partidului, iar alţii primesc pur şi simplu drama încarcerării ca pe o fatalitate. Pe unii îi cuprind remuşcările; la vederea unei tinere fete Evghenia Ghinzburg este apăsată de vină: „Deşi stau alături de ea, în aceeaşi închisoare, încă mi se pare că eu, în calitate de comunist, port o răspundere pentru faptul că ţara asta, pe care şi-au dorit-o părinţii ei, a primit-o astfel pe Liama, o fată veselă, inteligentă, frumoasă, tocmai în această celulă.” (pag. 76).

Tipologia deţinuţilor se diversifică totuşi spre finalul volumului, la contactul direct cu lagărul, unde suntem familiarizaţi cu terminologia specifică. Apar „flecarii” – colportorii de bancuri, definiţi oficial drept „agitatori antisovietici”, dar şi cei condamnaţi pentru „activitate contrarevoluţionară”, care în majoritate nu erau membri de partid (pag. 369). Închisoarea îşi dezvăluie avantajele, abia în opoziţie cu lagărul, unde orice formă de meditaţie, de autoreflecţie păleşte. Aici apar deţinuţii zombie, „morţi spiritual”, dominaţi de unica preocupare: supravieţuirea. Comuniunea este înlocuită cu individualismul silit, distrugător de suflete, dar indispensabil scopului. Universul compact al „politicelor” este acum invadat de cei de drept comun, bărbaţi sau femei. Delapidatorii sunt hâtrii şi pe alocuri tonici: „În Kolîma n-o să fii bătrână. Ştii cum se spune acolo? Patruzeci de grade nu e vodcă, o mie de verste nu e drum, o mie de ruble nu sunt bani; şaizeci de grade nu e ger, iar şaizeci de ani – nu e bătrână! Mamică, o să te şi mărităm, o să vezi!” În schimb hoaţele, banditele, aşa numitele „jigodii” („crema lumii interlope”) sunt adeseori letale: „recidiviste, criminale, sadice, experte în perversiuni sexuale” (pag. 390).

La Magadan infernul se statorniceşte, iar Evghenia Ghinzburg este integrată silit în realitatea îngrozitoare a Gulagului. Prostituţia, fenomen despre care ştie doar din perspectivă filtrată propagandistic, cu trimitere directă la creşterea şomajului din SUA, i se dezvăluie acum cât se poate de prozaic, în timp ce lucrează ca femeie de serviciu în „hotelul” oraşului (pag. 417). Malaxorul terorii toacă în continuare, iar maiorul Elîşin, anchetatorul său din Kazan, ajunge muribund în Magadan. În ciuda realităţii terifiante dilemele interioare continuă pentru multe dintre deţinute care sunt în continuare consumate de ataşamentul faţă de extrema stângă. La tăiat de copaci, în Elghen, vechea bolşevică Maşa Mino socoteşte abuzurile gardienilor drept defăimare a puterii sovietice (pag. 456). Soluţia? Îi ameninţă cu întocmirea unei plângeri…

Naraţiunea este străbătută şi de numeroase personalităţi. „Exoticele” şi „vedetele” apar la tot pasul: aici, o comunistă italiană, mai încolo una germană; dincolo Liusia Petrosian, sora celebrului Kamo, jefuitorul şi acolitul nebun al lui Stalin, cea care cândva îl cunoscuse pe dictator şi care spera în fiece clipă să fie eliberată (!), mai încolo Sofia Mejlauk, soţia adjunctului lui Molotov. Dar pe lângă caracterizări interesante şi descrieri vii, intense, autoarea realizează numeroase pasaje de fină introspecţie, în care uneori nu evită să anexeze valori religioase unor raţionamente laice: primeşte cu voluptate posibilitatea de a lectura în detenţie, ca o modalitate de a se afunda în marile dileme existenţiale, dar remarcă purificarea interioară pe care o conferă suferinţa în această situaţie (pag. 232).

Un câştig preţios al volumului este ilustrarea percepţiei oamenilor asupra „marii terori”: pe de o parte indivizi neînregimentaţi politic, pe de altă parte comunişti simpli. Cunoaştem fideli ai partidului care lucrează în instituţii mai puţin expuse şi care se simt la adăpost. Asupra unora dintre ei propaganda lucrează eficace.  O soră medicală o întreabă nedumerită, în timpul percheziţiei: „Ce nu aveaţi? Şi maşină, şi casă de vacanţă de la stat, şi hainele, nu-i aşa, numai de la consignaţie” (pag. 124). Gânduri naive, dar sincere care exprimă atât percepţia generală asupra bunăstării şi liniştii individuale, adevărul crud despre privilegiile membrilor de partid, dar şi eficacitatea propagandei regimului.

Nu este cazul să insist asupra grozăviilor de tot felul cuprinse în carte. Voi spune doar că naraţiunea se derulează într-un decor teribil: mucegai, putreziciune şi adieri fetide îi întâmpinau pe deţinuţi în centre de anchetă, închisori şi lagăre, unde oamenii erau integraţi doar pentru a se dezintegra încetul cu încetul.

Stilistic, cartea Evgheniei Ghinzburg este o încântare. Autoarea scrie inteligent, captivant. Adeseori anticipează, oferind sumbre flash-uri premonitorii, trimiţând de la momentul vorbirii către evenimente din viitor, pentru a sublinia grozăvia sorţii deţinuţilor şi pentru a oferi cititorului o mostră din ce va să vină. Nadia Koroliova, una dintre deţinute, curmă disputa colegelor din vagonul de tranzit către lagăr, atrăgând atenţia asupra părţii pline a paharului: „Lucrul cel mai important este că mergem să muncim, nu să stăm închişi între patru pereţi de piatră”. Patru ani mai târziu, scăpată de apăsarea izolatorului, existenţa Nadiei se curmă sub cerul violet al Kolîmei, strivită de munca istovitoare. La fel este anunţată mutilarea Ninei Gviniaşvili, ai cărei ochi verzi, strălucitori din timpul tranzitului se vor pierde câţiva ani mai tîrziu, într-un accident de muncă în lagăr (pag. 327).

Din punct de vedere al interpretării, în afara componentei pedagogice care arată ravagiile provocate de regimul lui Stalin în Uniunea Sovietică, cartea mai lansează o provocare: cum se raportează cititorul contemporan la victimele „marii terori” provenite din rândurile PCUS? În ce măsură cititorul îşi poate permite să judece, să „taxeze” opţiunile politice ale unor oameni precum Evghenia Ghinzburg? Într-o lume în care vinovăţiile se identifică nu doar în apartenenţa formală la mişcările extremiste, ci în simpla indiferenţă, în vremurile în care Oskar Groning, contabilul de la Auschwitz, a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru activitatea birocratică din lagăr sau în care papa Benedict a fost acuzat că a făcut parte din Hitlerjugend, o asemenea întrebare este firească. Pentru că este totuşi o impietate faţă de autoare, de suferinţele sale, nu mă aventurez să formulez un răspuns, lăsând cititorului această provocare.

În definitiv o altă întrebare lansată de acest prim volum este în ce măsură naraţiunea este construită deliberat în cheie concesivă faţă de extremismul de stânga, pentru ca cititorul să fie părtaş la transformarea graduală a autoarei, mergând, în final, până la deplina înţelegere a fenomenului, sau pentru că pur şi simplu autoarea nu poate renunţa tocmai la acele convingeri care au dedicat-o partidului, cel puţin într-o fază a existenţei; o teribilă dramă sau o flagrantă eroare de felul „ideologie bună, dar prost aplicată”? Dar un răspuns ar fi prematur, de vreme ce este limpede că autoarea păstrează provocări şi pentru volumul următor: speranţele care se leagă de un viitor transfer în lagărele de muncă şi credinţa în beneficiile muncii şi în relaxarea regimului sunt doar două dintre ele.

Cartea Evgheniei Ghinzburg este despre naivitate, convingere, teroare, suferinţă, dezamăgire şi, în definitiv, despre infinitele resurse ale individului în a-şi urma convingerile, uneori până la autodistrugere, iar marea miză a volumului este una care ţine de pedagogia istoriei.

(Recenzie publicată pe site-ul IICCMER, la adresa https://www.iiccr.ro/evghenia-ghinzburg-destin-bataia-vantului-editura-corint-bucuresti-2015/)

Publicat în Recenzii | Etichetat | Lasă un comentariu

SUPRAVIEŢUITORUL: NEOBIŞNUITA POVESTE A ULTIMULUI DEŢINUT POLITIC DIN „ÎNCHISOAREA TĂCERII”  

 

În procesul lui Alexandru Vişinescu, derulat la Curtea de Apel Bucureşti în 2014-2015, un singur deţinut politic a depus mărturie din partea acuzării: Valentin Cristea. Printre „politicii” din România destinul lui este neobişnuit. Astăzi este cunoscut drept singurul supravieţuitor al regimului de izolare de la Râmnicu Sărat. Aceasta este povestea lui[i].

imagine1

Valentin Cristea (foto 2013)

„Dumneata eşti angajat la noi”

Valentin Cristea s-a născut în data de 5 iulie 1930, la Comarnic, în familia unui funcţionar CFR. Absolvind liceul din Câmpina ca şef de promoţie, s-a îndreptat spre Facultatea de Electrotehnică, secţia de Electronică şi Telecomunicaţii. În vara lui 1953 tânărul inginer Cristea, pasionat de tehnica  modernă, visa la o slujbă în domeniu. Într-o perioadă în care repartiţiile se făceau de la centru, vestea că va avea prilejul să lucreze în Cinematografie l-a bucurat. Autobiografia oferită celor de la Cadre părea o simplă formalitate, însă la aproximativ o lună de la absolvire i-a fost solicitată de urgenţă prezenţa la Securitatea din Ploieşti. Deşi convocarea l-a speriat şi l-a făcut să creadă că Securitatea i-a luat urma din cauza „originilor nesănătoase”, nu a putut ocoli prezentarea. De la Ploieşti, a fost trimis la Bucureşti, la sediul Ministerului de Interne, unde un ofiţer i-a prezentat „verdictul”: Dumneata eşti angajat la noi. După două ore de discuţii şi o semnătură, locotenentul Valentin Cristea părăsea clădirea MAI, având la ieşire revelaţia situaţiei în care se găsea: Când am ieşit pe uşă, unul, care era plutonier, mi-a şi zis „să trăiţi!”. Refuzul atotputernicei Securităţi nu putea fi o opţiune. A fost transportat pe loc la unitatea din Băneasa, unde a fost încadrat la serviciul tehnic, într-un fel de „laborator de cercetare” bine utilat: Nu am avut de-a face cu deţinuţi, cu anchete cu chestii de-astea. Făceam fel de fel de aparate pe care le folosea Securitatea pentru ascultare de telefoane sau filaj de persoane.

La Securitate

Angajat al Serviciului Tehnic, Valentin Cristea s-a ocupat în cadrul unităţii de la Băneasa cu conceperea, realizarea, testarea şi instalarea tehnicii speciale (dispozitive de ascultare/interceptare) cu ajutorul căreia erau supravegheate persoanele suspecte şi legaţiile străine. În prima situaţie, astfel de dispozitive erau instalate în locuinţele persoanelor supravegheate sau în posturile telefonice folosite de acestea. Maria Tănase, implicată într-o legătură cu un funcţionar al ambasadei iugoslave, era supravegheată prin microfoane amplasate în locuinţa personală. După cum afirma Valentuin Cristea în anchetă, dialogurile dintre cei doi făceau deliciul angajaţilor serviciului tehnic. În 1955 una dintre sarcinile sale a constat în instalarea unei antene pe un imobil din vecinătatea ambasadei iugoslave, prilej cu care a fost fotografiat de către un membru al legaţiei. În acelaşi an a fost trimis în localitatea braşoveană Şoarş, scopul misiunii fiind acela de a executa o instalaţie cu caracter tehnic, pentru prinderea unei bande. Concret, în casa unui ţăran a instalat un aparat de emisie care putea fi acţionat de ţăranul respectiv în momentul când veneau membrii bandei în acea casă, activarea făcându-se sesizată într-un alt loc, unde se aflau oamenii Securităţii, care veneau să prindă banda.

 „Puştiule, ai grijă să nu-ţi vinzi sufletul!”

A existat în anii de început ai comunismului şi tentaţia conspiraţionistă, caracterizată, în anumite cazuri, prin asumarea de către oameni dornici să lupte împotriva regimului, dar pătrunşi de vanitate, a unor pretinse misiuni împotriva regimului. Drumul lui Valentin Cristea spre detenţie a început pe nesimţite, în compania unui asemenea om. Însă a continuat şi s-a terminat având întregul său consimţământ.

În 1944, în ultimii ani ai războiului mondial, liceanul Valentin Cristea îl cunoaşte pe Dumitru Silişteanu, care devine apropiat al familiei datorită relaţiei cu mătuşa sa. Timp de câţiva ani între cei doi se înfiripă o puternică legătură, în care Silişteanu se situează în poziţia de mentor al tânărului Cristea. Băiatul este fermecat de personalitatea lui Silişteanu, care nu se fereşte să critice deschis comunismul. Mai mult, Dumitru Silişteanu face un lucru neobişnuit: cu un aer misterios, spune familiei Cristea, fără alte precizări, că el poartă numele de cod „143 MEI”. Nu ezită să-şi construiască o falsă biografie, pretinzând că în 1944, din ordinul occidentalilor, ar fi lichidat mai mulţi nemţi care fabricau bancnote româneşti la o imprimerie iluzorie. Misteriosul „indicativ” stârneşte în sânul familiei Cristea suspiciunea că prietenul lor ar fi agent străin: Dracul ştie ce face ăsta! O fi făcând ceva, n-o fi făcând, sau se laudă numai. O bună bucată de vreme, în mintea tânărului Cristea bizarul cod sădeşte apetitul pentru conspirativ. Trecerea timpului, instaurarea comunismului şi admiterea la facultatea întrerup legătura şi rup „vraja”, iar maturizarea tânărului îi îngăduie să privească lucrurile mult mai critic. Cu toate acestea, păstrează pentru Dumitru Silişteanu o prietenie sinceră, iar în privinţa noului regim o reală neîncredere.

Zece ani mai târziu, în 1954, Dumitru Silişteanu reintră în viaţa locotenentului Valentin Cristea. Fiecare găseşte în celălalt un critic al comunismului. Discuţiile referitoare la greutăţile cotidiene sau la timpul irosit în şedinţe şi adunări devin un loc comun. Fără a fi în legătură cu vreun serviciu de spionaj străin, după cum sugerase cu ani în urmă, Dumitru Silişteanu era acum implicat în activităţi anticomuniste concrete, realizând şi răspândind manifeste împotriva regimului. Faptul că Valentin Cristea era acum locotenent de Securitate nu l-a speriat pe Silişteanu, care iniţiat discuţiile împotriva regimului fără nici o rezervă. În schimb, l-a avertizat pe un ton paternalist: Puştiule, ai grijă să nu-ţi vinzi sufletul! Păstrând acelaşi aer conspirativ, i-a cerut colaborarea pentru a-şi asigura poziţia la o eventuală „venire a americanilor”. Protector faţă de cel pe care odinioară îl avusese drept mentor, dar şi din convingere, Valentin Cristea i-a oferit în mod conştient lui Dumitru Silişteanu mai multe „ponturi” despre activitatea şi mijloacele Securităţii, despre anumite locaţii supravegheate, cu scopul de a-l îndemna la prudenţă în acţiunile sale împotriva regimului. Însă fără înştiinţarea lui Cristea, Silişteanu a transmis în mod anonim legaţiilor iugoslavă şi americană faptul că Securitatea a instalat microfoane în clădirile lor. Nu peste mult timp căderea lui Silişteanu avea să conducă şi la arestarea lui Cristea.

Din birourile de la Băneasa, în puşcăriile comuniste

La începutul lui 1956, fără să bănuiască motivul, Valentin Cristea a fost convocat, alături de şefii săi direcţi, chiar de către Alexandru Drăghici, care l-a chestionat sumar în compania unui consilier sovietic. La 8 februarie 1956, câteva zile mai târziu, a fost arestat direct din biroul ministrului adjunct, Evghenie Tănase: „Eu am fost aşezat pe un scaun chiar în faţa lui […] Şi a început domnul Evghenie Tănase să-mi spună că urmează să avem o acţiune importantă, în fine, nişte barbişoane de-astea, aşa, ca la un moment dat să intre un ofiţer pe uşa din spatele meu şi să anunţe că tovarăşul general-maior Naum are de înmânat un document de strictă urgenţă. Naum era şeful cadrelor în Securitate. Şi intră domnul general-maior Naum, vine până în stânga mea (eu şedeam pe scaun), îi întinde cu mâna stângă o hârtie lui Evghenie Tănase, peste birou, aşa, şi în momentul următor îmi pune mie mâna dreaptă pe umăr şi-mi spune: Eşti arestat. Hârtia aia era, de fapt, ordinul meu de arestare cu care venise el… […] Imediat după asta am fost ridicat de pe scaun, dus la un birou lateral, mi s-a făcut percheziţie corporală. În fine, a trebuit să golesc tot ce aveam în buzunare, acte, tot. Mi s-a lăsat o batistă, asta a fost singurul lucru şi mi s-a spus: Poate o să ai nevoie. Şi de aici a început faimosul periplu.”

imagine2

Valentin Cristea în arestul Securităţii (1956)

După o anchetă istovitoare la Malmaison, care a durat până în aprilie, Valentin Cristea a fost nevoit să recunoască faptul că i-a divulgat lui Dumitru Silişteanu informaţii referitoare la munca sa, socotite „secrete de stat”. A refuzat sugestia constantă a anchetatorului de a mai atrage terţe persoane în dosar şi a fost condamnat la 5 ani muncă silnică pentru „divulgare de secrete de stat”. Dintr-un ordin semnat personal de Alexandru Drăghici, Valentin Cristea urma să fie ţinut în regim monocelular, tocmai din cauza slujbei sale în Securitate. Aşa se explică că după trei luni petrecute în singurătate la Ocnele Mari, a fost transportat la Râmnicu Sărat, penitenciar destinat unui regim de izolare severă. Aici Valentin Cristea a fost închis în celula nr. 36, la etaj: „Şi m-au băgat în această celulă, mai mică decât cele de la parter, în care nu avea loc decât patul şi un spaţiu foarte mic, pe care de-abia dacă puteai să faci doi, trei paşi. Şi m-au ţinut aici până prin martie 1957.” În martie, pe neaşteptate, a fost transportat din nou la Bucureşti, unde, în urma recursului procurorilor, pedeapsa i-a fost majorată la 7 ani de închisoare. După un popas la Jilava, a fost readus la Râmnicu Sărat, pe care nu l-a mai părăsit până în 1963.

Şi-a povestit detenţia fără ură şi părtinire în faţa instanţei (detalii aici https://constantinvasilescu.wordpress.com/2014/11/23/insemnari-de-la-procesul-lui-alexandru-visinescu-ziua-cea-mai-lunga-19-11-2014/), unde l-a reîntâlnit pe Alexandru Vişinescu după zeci de ani.

Valentin Cristea nu şi-a vândut sufletul. Restul e istorie.

[i] Informaţiile şi citatele din text provin din interviul pe care l-am realizat cu Valentin Cristea în 2013, precum şi din documente aflate în arhiva CNSAS.

Publicat în Cazul Alexandru Vișinescu | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu