RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (10.11.2016)

img_20161116_092951

Simona Chitea şi Pavel Abraham

Primul semn că vor urma dezvoltări interesante în recursul declarat de Ioan Ficior la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost un dialog scurt, înaintea începerii şedinţei, între Simona Chitea, avocata inculpatului, şi Pavel Abraham, apărător, printre alţii, al lui Bercea Mondialu’. Altfel, cazul Periprava a fost primul atacat în şedinţa de la 9 dimineaţa, în lipsa inculpatului care prin intermediul avocatei a invocat „motive de sănătate” şi a depus „înscrisuri medicale”: Instanţa să stabilească dacă să fie prezent. Dacă doreşte să fie prezent este problema dumnealui, a replicat judecătorul. Surpriza a venit în momentul în care apărarea a prezentat dovada angajării lui Pavel Abraham, încercând să obţină o nouă amânare: Având în vedere că a fost angajat de curând, nu suntem în măsură să depunem toate documentele. A urmat un schimb de replici presărat cu ironii:

Judecător 1: Văd că aţi deliberat în locul instanţei că acordăm un nou termen.

Judecător 2: O punem pe seama experienţei dumneavoastră în sala de judecată.

Simona Chitea: Da, am doar 41 de ani. Nu am deliberat în locul instanţei.

Procuror: Constat că se solicită totuşi adaos de probe în apel. Nefiind în situaţia de a proceda la administrarea de probe sau la judecarea apelului, consider întemeiată solicitarea apărării.

Simona Chitea: Eu am formulat deja motivele de apel, pe care o să le depun. Dacă veţi acorda un nou termen le vom completa. […] Domnul avocat Abraham a intrat în cauză prea târziu.

Aşadar apărarea depune motivele de apel în numele firmei de avocatură Abraham şi Asociaţii şi primeşte sprijinul Ministerului de Interne care consideră întemeiate solicitările.

Deşi ultima oară se anunţase intransigentă, instanţa îl mai păsuieşte o dată pe Ficior: Cu privire la cererea apărării, Înalta Curte va constata că cererea apărării cu privire la faptul că nu s-a putut realiza o apărare eficientă pentru că avocatul era implicat în altă cauză nu are nici o legătură cu statutul de avocat. Mai mult, observă că acelaşi avocat l-a apărat şi pe fond. Însă pentru completarea motivelor de apel va amâna cauza şi cere apărării să depună motivele până la 10 decembrie. Sens în care acordă termen la 14 decembrie.

Cu toată „urecheala” primită de apărare, Ficior primeşte un răgaz nescontat, o pauză care, spre deosebire de recursul lui Alexandru Vişinescu, anunţă termene de judecată aprinse, cu Pavel Abraham în rol principal. Încă o dovadă a diferenţei nete de potenţial între cei doi foşti comandanţi şi o nouă dezminţire a scenariilor smintite pe care scribi de ocazie le-au însăilat făcând, zic ei, „teren” la procesul lui Alexandru Vişinescu. Pe holul dinspre ieşire se petrece predarea ştafetei: Simona Chitea îl pune în temă pe Pavel Abraham, care pare decis să-şi consolideze „reputaţia” cu un nou caz de rsăunet. Alături, Radu Ion, una dintre victimele lui Ficior, îşi manifestă nemulţumirea pentru amânarea cauzei. Se teme să nu devină obişnuinţă. În schimb, mulţimea reporterilor e astăzi nepăsătoare. Alţi „peşti” mai graşi le captează atenţia, în timp ce-şi aşteaptă rândul la judecată.

img_20161116_093153

Simona Chitea şi Pavel Abraham

 

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (19.10.2016)

IMG_20150522_162908

Janos Mokar la termenul din 22 mai 2015

Cei câţiva foşti deţinuţi politici sau urmaşi ai acestora (Emanoil Mihăilescu, Ion Radu, Manuela Hagiopol s.a.) prezenţi miercuri la Înalta Curte au acceptat prima şi, după spusele judecătorilor, ultima tentativă de amânare a lui Ioan Ficior: „Un alt termen nu va mai primi”. În numele inculpatului a răspuns un avocat din oficiu, motivând că fostul comandant al Peripravei are nevoie de un răgaz pentru angajarea unor apărători. La cum s-au desfăşurat evenimentele în primă instanţă este limpede că Ficior nu se află în situaţia lui Vişinescu. Putinţa de a-şi angaja avocaţi nu i-a lipsit, după cum cred că nu-i lipseşte nici acum. Dar, vorba aceea, să avem „puţintică răbdare” şi, probabil, de îndată ce se va împrimăvăra, sentinţa Curţii de Apel ar putea fi confirmată.

Doar două momente ar fi de amintit în legătură cu acest termen. Primul, de natură juridică, este declaraţia de abţinere a judecătorilor care, invocând temeiul obiectivităţii, au solicitat să nu primească această speţă, deoarece l-au judecat deja pe Alexandru Vişinescu. După cum am fost informaţi, solicitările au fost respinse, urmând ca recursul lui Ficior să fie judecat de un complet în aceeaşi formulă.

Al doilea fapt este că fostul deţinut politic Janos Mokar, cel care l-a înfruntat pe Ficior pe holurile Curţii de Apel Bucureşti şi căruia fostul comandant îi promisese că-l va trimite acasă „în plic”, a răposat în cursul acestui an fără a mai apuca deznodământul apelului. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace. În sală a fost prezentă soţia îndoliată, care a preluat statutul de parte civilă în proces.

Janos Mokar vs Ioan Ficior (un material realizat de Digi 24)

Următoarea înfăţişare va fi în data de 16 noiembrie 2016.

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

SPIONAJ CU ILEGALIŞTI: ANALFABETISMUL CA PRICINĂ A DECONSPIRĂRII SAU CUM A CĂZUT VLADIMIR MAZURU. BONUS: DESPRE CONTROVERSELE LEGII 217/2015

În preajma celui de-al doilea război mondial şi imediat după începutul lui, spionajul sovietic, derulat şi prin reţelele de comunişti ilegalişti, s-a intensificat în România. Iar importanţa acestor reţele a fost amplificată în context şi de atenţia crescută pe care au căpătat-o de la serviciile secrete româneşti.

Însă episoadele destructurării unor asemenea urzeli sunt de multe ori hilare, iar descoperirea făptuitorilor spune multe despre capacităţile de spionaj şi sabotaj ale comuniştilor din România. Amantlâcuri obscure, trădări ridicole sau nevoinţe intelectuale au stat la baza deconspirării unor reţele ilegaliste. Vladimir Mazuru, spionul sovietic şi viitorul adjunct al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, unul dintre cei mai temuţi membri ai aparatului represiv comunist, a fost victima indirectă a unei alfabetizări precare a „cadrelor”. În 1939 şi 1940 Mazuru alias „Dragomir Vlaicu” îşi făcea veacul în preajma portului Constanţa, adunând informaţii despre capabilităţile de apărare ale României şi despre circulaţia vaselor. În afara propriilor investigaţii, s-a folosit în această activitate de materialul uman la îndemână: ilegalişti comunişti recrutaţi din rândurile muncitorilor. Nicolae Handru, clujean la origine, sosise în port în decembrie 1939, când a fost contactat de Mazuru pentru a-i oferi rapoarte scrise periodice despre mişcarea şi încărcătura vaselor şi despre amplasarea de-a lungul ţărmului a bateriilor antiaeriene. Pentru că abia izbutea să se semneze, darămite să aştearnă pe hârtie vreun raport informativ serios, Handru i-a încredinţat sarcina transcrierii informaţiilor concubinei sale, Ana Tăune, punând-o în faţa faptului împlinit. A cerut, totuşi, acordul lui Mazuru care, înainte de a-şi da avizul, a făcut cunoştinţă cu Ana, luându-i autobiografia, o fotografie şi angajamentul de conlucrare.

Vreme de câteva luni lucrurile au mers bine: Handru aduna informaţiile, prietena sa le transpunea în scris, pentru ca, în ultimă instanţă, să ajungă în mâinile spionajului sovietic, via Vladimir Mazuru. Ana Tăune era totuşi o femeie oarecare, fără nici un angajament faţă de extrema stângă. Ajunsă spion din întâmplare, va ieşi din joc la prima ocazie. În primăvara luj 1940 tânăra de numai 20 de ani îi cunoaşte, prin intermediul mai vârstnicului său concubin (Handru avea 45 de ani), pe marinarii Ion Botea şi Gheorghe Dumitru. De cel de-al doilea, un tânăr de 25 de ani, se îndrăgosteşte. Începând să se teamă de implicaţiile acţiunilor sale, Ana i se destăinuie lui Gheorghe Dumitru: „Ana Tăune îmi spune că este într-o situaţie dispersată pentru că este spioană şi dă informaţii împreună cu Handru lui unul Dragomir care este spionul Uniunii Sovietice, informaţii despre tunurile de pe coasta mării şi despre vapoarele care pleacă în străinătate cu armament şi pentru aceasta e tare frică şi ar vrea să se predea sau să se sinucidă.” Mai mult, tânăra părăseşte pentru câteva zile Constanţa pentru a merge la Cluj. La întoarcere reia discuţia despre spionaj, de această dată fiind prezent şi Ioan Botea. Fără să fi fost în slujba serviciilor româneşti, Botea realizează semnificaţia acţiunilor lui Mazuru şi Handru, în vremuri tulburi. Ca atare, merge la Bucureşti unde, prin intermediul unui prieten ofiţer, se prezintă la Secţia a II-a a Marelui Stat Major şi denunţă activitatea celor doi. Bucureştiul decide să nu forţeze lucrurile şi îl foloseşte pe voluntarul Botea pentru a-i solicita Anei Tăune ca de acum să întocmească informările în dublu exemplar.

După câteva luni de interceptare a rapoartelor scrise, contraspionajul românesc decide să intervină şi, la 1 iulie 1940, îi arestează pe Vladimir Mazuru, Nicolae Handru şi Ana Tăune. Pentru spionaj în favoarea ruşilor primii doi sunt condamnaţi la 20, respectiv 10 ani muncă silnică. Ana Tăune este repede eliberată, datorită colaborării.

Epilog. Sau despre strâmbătatea legii 217/2015

A doua zi după întemeierea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, în septembrie 1948, generalul-maior Vladimir Mazuru este numit subdirector general. Conform lui Marius Oprea, abaterile de la „morala proletară” şi un oarecare grad de incompetenţă, poate nu întâmplătoare, îl aduc în „dizgraţie”, drept pentru care este trimis… ambasador în Polonia.

Fiindcă l-au „înfundat” pe viitorul tartor al represiunii comuniste în România, pentru trei persoane evenimentele au luat o întorsătură nefastă care persistă şi astăzi. La 1 ianuarie 1950, Ana Tăune este arestată de către Securitate şi condamnată la 3 ani temniţă grea pentru „crimă contra umanităţii”. În 1952, Gheorghe Dumitru şi Ioan Botea sunt la rândul lor arestaţi şi condamnaţi la 5, respectiv 10 ani muncă silnică pentru… „crimă de război”. Azi, „mulţumită” legii 217/2015, cei trei sunt damnaţi, fiind socotiţi „criminali de război”, pentru că au contribuit la arestarea spionului sovietic în România, Vladimir Mazuru. Orice tentativă de a-i onora public (nu că până acum ar fi considerat cineva nimerit s-o facă, mai ales în virtutea poveştii, dar, în definitiv, orice posibilitate ar trebui luată în calcul), intră sub incidenţa legii 217/2015.

Iar astfel de cazuri nu sunt unice în istoria comunismului românesc. În definitiv, Andrei Pleşu avea dreptate: este nevoie de o riguroasă reevaluare juridică a dosarelor de condamnare pentru crime de război sau împotriva umanităţii, pronunţate de instanţele speciale sau ordinare după 1945.

Cele de mai sus sunt doar o dovadă în acest sens[i].

Dezvoltările sunt necesare. Aşadar, va urma…

[i] Acest articol se bazează pe informaţii şi date descoperite în arhivele CNSAS şi ANP.

Publicat în Ilegalisti, Legea 217/2015 | Etichetat , , , , , , | 2 comentarii

„ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL DUMNEZEULUI CARE NE CONDUCE PE TOŢI”… ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI IOAN FICIOR (17.03.2016)[i]

IMG_20160317_120109Criminalul! Otreapa!, răsună pe holul Curţii de Apel Bucureşti. Tresar şi-mi ridic privirea la timp pentru a observa ce se petrece. „Otreapa”, nimeni altul decât Ioan Ficior, îşi face apariţia în clădire pe neaşteptate. Emanoil Mihăilescu nu-l iartă nici de data asta, după cum a spus-o şi celor de la presă. Abia acum înţeleg dispunerea în pluton a camerelor de filmat; realizez că azi va fi într-adevăr ultima înfăţişare. A trecut aproape un an şi inculpatul este schimbat la chip: a căpătat o paloare de pergament şi trădează o scădere de tonus. În schimb privirea parcă i s-a mai asprit.

Se face prezenţa. A rămas stabilit de data trecută că azi se vor administra probele finale: ultimii martori şi două materiale video. Cu politeţe prefăcută, avocatul apărării cere permisiunea ca inculpatul să se aşeze. Din exces de zel sau din deferenţă calculată, Ficior rămăsese în picioare de la apel. Primeşte „smerit” îngăduinţa Curţii.

MIREL STĂNESCU

este deopotrivă parte civilă şi martor în acest proces.

În anul 1959 am fost aduşi de la Gherla aproximativ 500 de deţinuţi. Am fost aduşi la Tulcea şi după o noapte de mers am ajuns la Periprava-Grind în aprilie sau mai ’59. Era un lagăr nou construit şi ne-a primit domnmul comandant Ficior. Era căpitan atunci, cred. Şi ne-a zis… a ţinut o cuvântare în care ne-a zis că am fost aduşi să muncim, partidul ne dă şansa să ne reabilităm prin muncă.

Judecător: La ce aţi muncit?

Mirel Stănescu: La munci agricole şi la stuf. Erau nişte topoare cu care se tăia stuful şi trebuia să meargă foarte rapid. Erau nişte militari în termen care ne păzeau. Erau nişte avertizoare: „Se trage fără somaţie”. Lucram 12 ore şi hrana era foarte proastă. Mai mâncam şi porumb, deşi era interzis. Unii mai mâncau şi şerpi. Dimineaţa ne dădea o apă colorată – cafea! Se făcea dimineaţa un careu în care brigăzile erau aliniate, apoi plecau la muncă. Se dădea apă din Dunăre. A fost o epidemie de dizenterie. Unii ieşeau cu sânge. Am suferit una dintre cele mai mari umilinţe… Când se sfârşea lucrul, brigăzile încolonate mergeau spre lagăr. Şi distanţele erau foarte mari (7-10 km), iar unii se scăpau pe ei, pentru că nu ne opream. Altă umilinţă: mi-au rămas nişte fire de stuf şi un lipovean a găsit un fir netăiat: „Ia vino încoa, mă! Ce-i cu stuful ăsta netăiat? / Mi-a scăpat, domnule sergent. / Cum ţi-a scăpat, mă?” Şi mi-a dat un baston. Am vrut să-l tai cu tarpanul: „Nu-l tăia, du dinţii!” Şi cu dinţii a trebuit să…

N-am făcut niciodată baie acolo. Într-o dimineaţa se făcea numărătoarea şi nu ieşea numărul la o brigadă. Şi l-a găsit pe unul în pat, bolnav. A fost scos în faţă şi a fost lovit de domnul comandant. Peste câteva zile a fost găsit mort, pe câmp. A fost adus cu o căruţă în lagăr şi peste noapte a dispărut.

Judecător: Exista infirmerie?

Mirel Stănescu: Aşa zisă, din stuf.

Judecător: Cazuri de decese?

Mirel Stănescu: Da, am văzut înainte de eliberare unul mort.

Judecător: Ce se întâmpla cu cadavrele?

Mirel Stănescu: Nu ştiu. A mai evadat unul, Mişu Simion. A stat o săptămână ascuns în pădurea Letea. S-a predat până la urmă, că n-a putut să reziste. A fost pus în fiare şi trimis la Aiud. Domnul comandant umbla călare şi-mi era teamă. […] Da, colegi erau băgaţi la carceră pentru orişice încălcare de regulament.

Judecător: De cine erau bătuţi?

Mirel Stănescu: Păi, era un ofiţer, Furnică, şi de gardieni. Erau nişte lipoveni cred.

Judecător: Pe inculpat l-aţi văzut vreodată lovind?

Mirel Stănescu: În dimineaţa aceea, cu numărătoarea. Inspira teamă şi frică. Când auzeam că vine călare, rar cu caleaşca, eram toţi foarte îngroziţi pentru că ştiam că pedepseşte. Nu am avut niciodată pachet. Ne spunea: „Voi sunteţi duşmanii poporului, tot ce are societatea mai rău!” […] La Grind erau numai politici.

Judecător: Consideraţi că inculpatul era vinovat de ce se întâmpla acolo?

Mirel Stănescu: Păi, toate se întâmplau sub conducerea dânsului. […] Cui să te plângi?! N-aveai cui să te plângi. Medicamente nu existau.

Judecător: Aveaţi doctori?

Mirel Stănescu: Dintre deţinuţi.

Judecător: Şi dacă se îmbolnăveau?

Mirel Stănescu: Puteau să ceară să nu muncească. Era o sticlă cu spirt în infirmeria aceea cu pământ pe jos. Sunt amintiri pe care nu-mi place să mi le reamintesc. Am stat acolo un an şi ceva. […] Nişte haine foarte subţiri, nişte zeghe cu însemnele CR. Iarna ni se dădea o manta, îi ziceam noi pardesiu. Ţânţarii erau de groază. Până şi militarii în termen erau instruiţi să ne urască. Chiar odată unul s-a scăpat: „Sunteţi duşmanii poporului, duşmanii noştri!”

Judecător: Vreţi să ne mai spuneţi ceva?

Mirel Stănescu: Cam atât.

De parcă nu ar fi suficient, Ioan Ficior ascultă şi priveşte netulburat. Edificat, procurorul nu are întrebări. Aflăm doar, la întrebarea avocatului părţilor civile, că Mirel Stănescu avea 18 ani şi 6 luni când a fost adus la Periprava. Aproape un copil. Atmosfera se aprinde odată cu intervenţia apărării: Să precizeze partea civilă dacă militarii şi gardienii care îi băteau consumau aceeaşi apă.

Mirel Stănescu: De apă nu ştiu, dar ştiu că de mâncare…

Avocat: Eu am întrebat de apă! [răstit]

Mirel Stănescu: Ei mâncau separat, nu stăteau…

Avocat: Să precizeze cine era comandant la Grind.

Mirel Stănescu: Era comandant pe toate…

Avocat: Nu m-aţi înţeles, la Grind cine era! [cu aroganţă]

Mirel Stănescu: La Grind îmi amintesc de un ofiţer Furnică, dar nu ştiu dacă era şef… Este clar, comandant pentru tot ce însemna Periprava era Ficior.

[…]

Avocat: A precizat că spălau rufele. Atunci de ce nu se şi îmbăiau?

Ridicolă, întrebarea provoacă nemulţumire în sală. Mirel Stănescu încheie după o oră, spunând, la solicitarea reprezentantului ANP, că nu poate face o comparaţie între locurile în care a fost închis: Condiţiile erau similare. Nu părăseşte sala înainte de a răspunde unei întrebări pe care Curtea i-o îngăduie lui Emanoil Mihăilescu: Dacă trecând printr-un lagăr de muncă sau penitenciar a întâlnit pe undeva mila, compasiunea? Dar nu ca domnul Ficioru care a vândut Românie ruşilor. Dacă a întâlnit din partea însuşi a maistrului colonel Ficioru.

Mirel Stănescu: Nu, nici vorbă. Din „bandiţi” nu ne scoteau.

Emanoil Mihăilescu: Realitatea este că comandanţii erau aleşi dintre cei mai sadici…

Avocată: Doamna judecător, vă rog să…

Întrerupt de apărare, fostul deţinut politic trece peste norme şi tună: Ce ştii dumneata despre puşcării? Luminiţa Ninu Cristiu se vede nevoită să intervină: Trebuie să păstrăm corectitudinea şedinţei de judecată, vă rog să luaţi loc! Este unul dintre puţinele momente în care ridică tonul. Dar avalanşa s-a pornit deja: Emanoil Mihăilescu se îndreaptă spre Curte purtând pasaje din Raportul Final, iar apărarea găseşte nimerit să se opune. Nefericită idee: Acum vorbesc eu, dumneata să stai jos! […] Pentru că eu am făcut puşcărie, dumneata n-ai făcut! [strigă]. Judecătoarea opreşte disputa: Aici avem nişte reguli! Vă rugăm să nu mai faceţi.

Nu se putea o mai bună potrivire pentru a încheia seria mărturiilor din proces. Ultimei victime audiate îi urmează

CAMELIA DORU,

reprezentanta fundaţiei ICAR, care expune activitatea structurii din care face parte şi oferă câteva date statistice elocvente despre starea de sănătate şi dificultăţile foştilor deţinuţi politic cărora ICAR le oferă sau le-a oferit asistenţă medicală. Iată câteva dintre ele:

  1. Tulburări cauzate de detenţie: anxietate – 59%, comportament de evitare – 25%, tulburări ale gândirii – 19%, coşmaruri – 8%, simptome psihosomatice – 22%.
  2. Abuzuri carcerale acuzate de foştii deţinuţi: izolare – 18%, expunerea la viaţă monotonă – 100%, înfometare – 100%, asistenţă medicală insuficientă – 100%, lipsa igienei – 100%, ameninţări – 87%, forţarea la declaraţii false – 78%.

Nu există organ sau aparat care să nu fi fost afectat de această experienţă traumatică din detenţie: boli cardiace, tulburări de ritm ischemic, sechele ale bolilor infecţioase (TBC), boli metabolice, psihice etc.

Ioan Ficior cedează şi moţăie, amintind pentru o clipă de Alexandru Vişinescu. Pare că pierde şi el lupta cu vârsta şi somnul. Nu-l interesează defel suferinţele „legionarilor”. Sala se aprinde când avocatul părţilor civile îi înmânează martorului diagnosticele extrase din certificatele de deces ale victimelor, cerându-i o analiză sumară. Apărarea se opune, dar în zadar. Avocata inculpatului bombăne înciudată: Inaniţie, asta e. Nimeni n-o mai ia în seamă. Camelia Doru observă că diagnosticele sugerează lipsa tratamentului medical. Remarcă, de asemenea, frecvenţa enterocolitei şi a TBC-ului. Apărarea ripostează susţinând că TBC-ul era nevindecabil la acea dată, însă replica vine prompt: în România se fabrica penicilină încă din 1955, iar câţiva ani mai târziu chiar şi streptomicină. Camelia Doru continuă: Hemoragie intercostală: pot să bănuiesc că a fost o fractură de coaste care a înţepat fie vasele mari, fie inima sau plămânul. Avocatul lui Ficior se ridică ca împins de un resort: Chiar se pricepe la toate?! Martorul continuă imperturbabil: Bronhopneumonie de aspiraţie: a murit în urma unei metode de tortură prin care capul deţinutului este băgat într-un vas cu lichid şi a inspirat în loc de aer, apă! Ruperea atriului drept pe peretele posterior intern, de 3 cm, cu hemopericard. După părerea mea aici a fost o înjunghiere, pentru că inima este bine protejată într-o carapace… […] Oricum, este limpede că este un grup mare de boli infecţioase şi cardiovasculare care nu ar fi dus la decese dacă erau tratate.

Replica apărării vine furibundă şi se compune dintr-o încercare de discreditare: Să precizeze martora dacă a profesat, unde şi cât!

Camelia Doru: Evident că am profesat, la spitalul judeţean din Ploieşti, la maternitate, ca medic rezident specialist, apoi cu o bursă în Elveţia. Am activat şi la spitalul Fundeni, printre altele.

Apărarea: Condamnare a avut vreun efect în sensul celor de mai sus?

Camelia Doru: Evident.

Apărarea: Dar confiscarea averilor?

Camelia Doru: Evident. Există un complex de factori.

Apărarea: Dacă a studiat dosare medicale ale unor părţi civile implicate în cauză.

Camelia Doru: Le ştiu, dar aşa… în concret nu. De fapt noi facem ceea ce statul român nu face pentru aceşti oameni.

Camelia Doru a dat o replică excelentă unei apărări decise s-o expună doar ca pe un „părerolog” oarecare. În final mărturia ei a mai adăugat o piatră de gâtul lui Ficior. În timp ce procurorul chestionează martorul, Emanoil Mihăilescu se apropie de judecător purtând noi înscrisuri. I se răspunde amabil: Veţi avea ocazia să puneţi concluzii. Avocata lui Ioan Ficior bombăne cu dispreţ: Aoleo, serios? Răspunsurile lungi, mai puţin sintetice, ale martorului provoacă şi o remarcă comică din partea Curţii: N-am ştiut că doctorii vorbesc aşa mult! Procurorul continuă: Dacă concluziile sunt cele ale unui specialist sau ale unui om care empatizează cu un anumit grup de persoane?

Camelia Doru: Nu, asta sigur nu, că studiul nu l-am făcut eu, ci un medic psihiatru. Deşi eu recunosc că sunt foarte ataşată de aceşti oameni.

Pentru moment totul se încheie cu o pauză de cinci  minute şi cu un gest de bucurie din partea lui Emanoil Mihăilescu: Pot să vă îmbrăţişez?

Apărarea profită de răgaz şi se „încarcă” din aprobările clientului: Orice detenţie are boli psihice. Cine i-a condamnat, p-ăia nu i-a găsit?! Nici pe securiştii care… Auzind că urmează un episod din Memorialul Durerii, inculpatul dă din cap, într-un gest de condescendenţă dispreţuitoare. Filmul începe la 15.36, captând pentru o vreme privirea cruntă, fixă a lui Ioan Ficior. Este tot imperturbabil, în vreme ce pe un ecran puţin într-o rână se perindă dezastrul Peripravei. Prima breşă în atitudinea lui apare după ore bune de la debutul şedinţei: îl priveşte cu o curiozitate calmă pe reporterul Pro Tv care îi stă alături. Destul de repede îl părăseşte pentru a urmări ultima probă a cauzei, solicitată de către ai săi: declaraţia fostului ministru de justiţie care afirmă că în închisorile româneşti condiţiile sunt uneori similare cu cele dintr-un lagăr de concentrare; ştiu ce spun şi îmi asum. Şi eu care credeam că damblaua comparaţiei cu orice chip (pretenţios numită „perspectivă comparativă”) întunecă doar minţile „academicilor”.

La 16.55 administrarea probatoriului se sfârşeşte, prilej pentru o nouă intervenţie neortodoxă a lui Emanoil Mihăilescu, care depune un certificat medical atestând că s-a îmbolnăvit în detenţie: De asta sunt îndârjit, doamnă! Sau „înţelege” domnii avocaţi? Da, domnu’ Ficioru, uite-te la mine! [îi strigă aproape în faţă] Inculpatul joacă cartea cetăţeanului decent, plătitor de taxe şi supus regulilor, mai ales cele dintr-o sală de judecată: îl ignoră, dând din cap cu nemulţumire afectată. Avocaţii săi îşi fac încă o dată treaba, intervenind: Doamna preşedinte, nu este normal un asemenea comportament. Nu aş putea spune că nu au dreptate, dar nu putem uita că nu avem de-a face cu un martor indirect şi nici chiar cu ruda unei victime; Emanoil Mihăilescu este chiar victima inculpatului. Iar Luminiţa Ninu Cristiu ţine seama.

Se dezbate apoi solicitarea parchetului de schimbare a încadrării juridice şi reţinerea formei continuate de tratamente neomenoase, motivând că legea cea mai favorabilă ar fi codul penal din 1968 (358, alin 1). Firesc apărarea apreciază că legea în vigoare cea mai favorabilă este cea din momentul săvârşirii faptei, adică codul penal din 1936, conform căruia tratamentele neomenoase erau prescriptibile în 15 ani. La fel de firesc, în logica în care a decurs procesul până acum, avocatul părţilor civile se raliază parchetului, în timp ce reprezentantul ANP ţine isonul apărării. Mai departe, stârnită de procuror, apărarea solicită la rândul său schimbarea încadrării în infracţiunea prevăzută de legea 231 indice 4, cod penal Carol al II-lea. Eu propun să-l sanctificăm pe domnul colonel Ficior!, izbucneşte Emanoil Mihăilescu sâcâit de dezbatere. Puţină răbdare. Colonelul se va beatifica de viu câteva minute mai târziu. Asistăm, până atunci, la pledoariile finale, mult superioare celor din procesul lui Alexandru Vişinescu.

Pe un ton ferm, procurorul abate asupra lui Ion Ficior potopul de probe adunat de-a lungul a atâtor termene de judecată. O face hotărât, apăsat, privind în ochii judecătorului de caz. Reuşeşte o bună sinteză, într-o expunere în mare parte liberă. Se ajută din când în când de înscrisuri, pentru anumite citate sau trimiteri legislative. O adevărată pledoarie, o manieră complet diferită de ceea ce am văzut în cazul lui Alexandru Vişinescu. Argumentează bine vinovăţia şi vine în întâmpinarea refugiilor apărării, arătând că deşi aceasta se prevalează de faptul că până în 1960 Ficior a fost doar adjunct, în perioada în care a fost comandant plin au decedat cel puţin 31 de oameni. Spicuieşte apoi din depoziţiile martorilor pentru a contura condiţiile inumane de detenţie (Bjoza, Voicu, Mihăilescu etc), făcând distincţie între perioadele de locţiitor şi comandant plin ale inculpatului, în funcţie de fiecare martor! Subliniază că inculpatul nici măcar conform regulamentelor nu a acţionat. Ficior îşi scoate ochelarii şi priveşte către procuror. Ramele îi lasă urme adânci pe figură: Toţi aceştia arată lipsa hranei, a igienei, a asistenţei medicale, prezenţa violenţelor pentru nerealizarea unor norme imposibil de realizat. Aminteşte că nu se ştie unde se duceau morţii, doar toată lumea ştia de ei. Inculpatul se încruntă când procurorul citeşte dintr-un referat al direcţiei care spune că diriguirea lui Ficior este anarhică şi presărată cu violenţe. Ciclul de un an de zile este gata să se închidă, cuprinzându-l pe Ioan Ficior. Parchetul cere condamnare pentru tratamente neomenoase în formă continuată, conform legii 358, alin 1 din codul penal 1968. Ţinând cont de vârsta inculpatului, se renunţă şa detenţiunea pe viaţă, solicitându-se 25 de ani de închisoare, precum şi cunoscutele pedepse complementare, dar şi admiterea acţiunilor părţilor civile: Inculpatul solidar cu ministerele de resort, întrucât a funcţionat ca agent al statului. Ioan Ficior se întunecă brusc, ca o după amiază toridă de vară. Sumbru, ştie că nu e de glumit, dar nu se mişcă. Arată o stăpânire de sine care dă fiori.

Avocatul părţilor civile reia pe scurt motivele procurorului, spunând că argumentaţia se regăseşte în concluziile scrise. Pare sigur pe sine. Părţile civile prezente (Ghiţă Nicolae, Hagiopol Manuela şi Camelia Doru pentru Fundaţia ICAR ) sunt succinte şi se raliază parchetului. Doar reprezentantul ANP solicită aplicarea codului penal din 1936 şi aminteşte mărturiile unor foşti deţinuţi conform cărora condiţiile de detenţie au fost respectate la Periprava.

Pledoaria apărării este pe măsură şi este împărţită inteligent între cei doi; în ciuda atitudinii contondente trebuie recunoscut că avocaţii îşi fac treaba şi nu apar în instanţă doar pentru onorariul lunar. Intervenţii sintetice, punctuale şi de substanţă, pe voci clare şi cu o cadenţă excelentă. Avocata Simona Chitea începe, fără a da dovadă de subiectivism, prin a susţine că inculpatul nu poate răspunde pentru un întreg sistem, ci pentru fapte personale. Mai departe se cere să se ţină seama de circumstanţele reale şi se aminteşte că procurorul nu avea interes să evidenţieze declaraţiile de martor favorabile inculpatului. Oricât ar părea de bizar, apărarea are dreptate. După cum am arătat pe parcursul acestor articole, au existat şi câteva mărturii favorabile, de care apărarea se foloseşte acum socotindu-le diferite de cele subiective şi părtinitoare. Speculează foarte bine toate micile inadvertenţe care au intervenit pe parcurs şi pe care le-am semnalat la vremea lor: confuzia unor martori între diversele colonii de muncă prin care au trecut. Punctează arătând că din 37 de martori, 28 nu au avut contact direct cu Ioan Ficior şi nu l-au cunoscut. Cere să se aibă în vedere că denunţul IICCMER şi al Parchetului nu fac, pe 30 de pagini, decât să vorbească de istoria partidului sau să preia tot soiul de lucrări. Referitor la încadrarea juridică aminteşte că atunci când s-au săvârşit faptele legile în vigoare erau cele din 1936, iar aplicarea codului din 1968 ar însemna încălcarea legii. Contestă întreruperea sau suspendarea prescripţiei, arătând că în 1936 tratamentele neomenoase nu erau imprescriptibile, ca atare legea nu poate retroactiva. Se întoarce, apoi, la Periprava: Pentru că legea permitea restrângerea unor drepturi (pachete, vorbitor), nu poate fi făcut vinovat inculpatul pentru aplicarea acestor norme. Continuă arătând că:

– declaraţiile favorabile sunt ale celor care au stat pe termen lung la Periprava, iar cei care au stat puţin l-au incriminat pe Ficior.

– nu se poate vorbi de o relaţie de adversitate între comandant şi deţinuţi

– inculpatul nu putea verifica cum subordonaţii săi îşi efectuau serviciul

– nu inculpatul a ales condiţiile de detenţie, clima sau locul: Şi atunci cum poate fi făcut răspunzător?!

– nu este nici o dovadă că cele 103 persoane decedate au fost torturate sau mutilate, pentru că există certificate de deces

Ce ne facem cu înregistrarea prin care închisorile de azi sunt adevărate lagăre de concentrare? Şi cu toate acestea nici un comandant de azi nu răspunde! În mod evident nu poate fi vorba de culpă. Femeia se întoarce în bancă şi caută aprobarea clientului: A fost bine? Ficior încuviinţează dând din cap.

Îi urmează colegul său, mai bolovănos, trădându-şi formaţia de dinainte de 1989, dar la fel de percutant. Anunţă că doreşte să fie scurt şi aminteşte că unitatea era compusă din secţii, încercând să transfere responsabilitatea de pe umerii clientului său, un fel de birocrat central neputincios, către comandanţii subunităţilor. Ce atribuţii avea acest om? Citeşte atribuţiile locţiitorului pentru pază şi regim şi le interpretează într-o manieră favorabilă, concluzionând că ele ţineau de pachete şi vorbitor. S-a făcut atâta tam-tam… Păi, dacă aveau o normă clară, îl facem vinovat pe Ficior că nu primeau pachete şi vorbitoare?! Dacă sesizarea ICR-ului [sic!] am înţeles-o, că e o instituţie care trebuie să-şi justifice finanţarea, parchetul foloseşte tot felul de lucrări privind relaţiile româno-sovietice! E o construcţie juridică care nu se bazează pe o calitate juridică. Înalta Curte a suspendat prescripţia datorită vremurilor speciale, dar după 1990 cine a împiedicat Parchetul să-şi facă datorie? [bună întrebare!] Citează apoi din mărturiile favorabile (Merca, Caroli, Stamu, Urdea) şi concluzionează: Doamna preşedinte, eu nu spun că au fost bune condiţiile de detenţie de la Periprava. Am fost în noiembrie, când au fost audiaţi doi martori; e frig cumplit, apa e sărată; nu din cauza lui Ficior nu se poate bea apă! Aşadar cere achitarea, iar în subsidiar intervenţia prescripţei.

La prima vedere, strict din punct de vedere al posibilităţilor legale şi al elocvenţei propriei argumentaţii, între acuzare şi apărare pare a fi remiză. Vinovăţia lui Ficior nu poate fi pusă la îndoială, ci numai valabilitatea temeiurilor juridice, astăzi, la atâta amar de vreme. Remarcabil este că a existat totuşi dezbatere şi cele două părţi şi-au făcut datoria cu profesionalism, în ciuda unor mici derapaje.

La fel cum a şi început acest proces,

IOAN FICIOR

l-a şi încheiat. Posteritatea va păstra declaraţia sa ca pe o mostră de stăpânire de sine, abilitate, disimulare şi cinism nemărginit. Am reuşit să notez în mare parte şi cu cât mai multă acurateţe spusele sale. Iată-le, înainte de toate:

Vreau să mărturisesc în faţa dvs că în închisoare nu curge lapte şi miere şi nu este uşor să execuţi o pedeapsă privativă de libertate cu regim special. Nici colonia Periprava nu era scutită de privaţiuni mai ales că condiţiile erau foarte grele. Nu era o treabă uşoară şi trebuiau luate măsuri pentru aprovizionare din noiembrie, pe şase luni, cu animale aduse pe picioare ca să fie asigurată hrana celor câteva mii de deţinuţi şi cadre. Eu am intervenit, cu medicii din unitate, ca apa din Dunăre să fie filtrată şi pentru deţinuţii politici şi pentru cei de drept comun, pentru că aveam două, trei mii de deţinuţi de drept comun şi şapte sute de deţinuţi politici la Grind. În mod deosebit a trebuit să mă preocupe alimentele, îmbrăcămintea, medicamentele. Toate astea nu au fost uşoare, mai ales când trebuia să solicit transportul la Tulcea sau Bucureşti. Aş vrea să mărturisesc că pe propria mea răspundere ne-am străduit să înjghebăm un laborator de analize pentru cadre şi deţinuţi. Am cerut instrumentarul Direcţiei Generale.

În ce priveşte comportarea mea vreau să mărturisesc că eu îmi cer scuze pentru cei care au luat măsuri mai aspre în contra deţinuţilor. Dar vreau să spun că deţinuţii politici erau mai ordonaţi, mai curaţi, mai supuşi. Abateri erau mai  multe la deţinuţii de drept comun. Vreau să vă mulţumesc în mod deosebit dumneavoastră, pentru că m-aţi scutit să viu la şedinţele de audiere a martorilor.

În ce priveşte comportarea mea… Eu nu înjur! Am trăit într-o familie de baptişti, pocăiţi şi nu mi-am permis faţă de Dumnezeu Tatăl să înjur sau să bat! Pentru că eu nu puteam să am atribuţiuni în plus. Nu puteam să aduc eu mai multă hrană decât era prevăzut în normele respective. Am dat la Brăila, pentru export, roşii. Nu m-a întrebat nimeni. Procurorul militar venea cel puţin o dată pe lună. Procurorul civil, pentru cei de drept comun. Ori dacă eu nu luam măsuri, procurorul nu mă ierta. Procurorul militar era foarte exigent şi nu ne permiteam.

Eu mor cu inima împăcată că pe unde am fost am slujit şi pe Dumnezeu şi ţara. Eu am fost urmărit şi de Securitate pentru că sunt baptist. Dar m-au ţinut pentru că am căutat să evit. Eu v-aş ruga să aveţi în vedere lucrurile bune, nu ura şi duşmănia. Şi să fie judecata dreaptă, aşa cum dumneavoastră o daţi. Eu am fost pe probleme de pază. N-am fost în Periprava decât în octombrie ’60, când m-au numit comandant. Erau condiţii foarte grele, pentru că colonia a fost nou înfiinţată. Iniţial s-a stat în corturi. Toţi au suportat aceste privaţiuni. Mi-e jenă că unii se uită la mine ca la un torţionar.

Doamna preşedinte, în numele Tatălui şi al Dumnezeului care ne conduce pe toţi, să aveţi în vedere silinţa mea. Vă mulţumesc pentru atenţie!

Ioan Ficior a jucat cartea pocăinţei, dar nu cea a pocăinţei reale, ci pe aceea a pocăinţei de rit. O carte măsluită cu priceperea unui cartofor bătrân, învechit în rele. „Dumnezeu şi ţara” s-au amestecat în jocul său infam, într-un amalgam greţos de „lapte şi miere”. Şi-a cerut scuze pentru subordonaţii care au călcat strâmb, a lăudat deţinuţii politic, mai ordonaţi, mai curaţi, mai supuşi şi s-a încredinţat, de ochii lumii, judecăţii Curţii. A încheiat ca un crainic de televiziune, din epoca lui de aur, mulţumind pentru atenţie. În fond, e dreptul lui şi al nostru la opinie. Dar afară, pe hol şi în stradă, asaltat de camere, a dat primele semne de derută, îndreptându-se ca orb către o uşă blocată. Nici avocatul său n-a izbutit să-l scoată uşor din transă: Haideţi, unde vă duceţi?! Şi-a revenit, ignorând întrebările standard ale presei: Vă gândiţi că v-aţi putea petrece tot restul zilelor în spatele gratiilor? V-aţi gândit vreodată cu Dumnezeu vă va judeca şi vă va pedepsi? Suplinind muţenia clientului, avocatul face pe mucalitul: Maşina e departe, nu vă supăraţi? / La Brăila! Presarii râd şi îşi văd de treabă, tăind drumul inculpatului prin bezna primăverii.

Pe 30 martie va fi anunţat verdictul.

[i] Am încercat, pe cât posibil, să redau cât mai fidel şi mai amplu ce s-a petrecut în această ultimă împrejurare. Unele aspecte sunt, poate, mai greu de înţeles de vreme ce lipsesc relatările câtorva termene precedente. Pentru rotunjirea demersului, le voi posta în perioada următoare.

Pentru o analiză detaliată şi un istoric al coloniei de muncă Periprava (geneză, victime, responsabili, statistici etc.) vezi Constantin Vasilescu, „Identitatea morţii: victime şi responsabili în colonia de muncă Periprava” în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Identităţi sociale, culturale, etnice şi religioase în comunism, Polirom, Iaşi, 2016

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

SFÂRŞITUL UNEI LIBERTĂŢI APROXIMATIVE

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat astăzi sentinţa din prima instanţă în procesul lui Alexandru Vişinescu, respingând ca nefondate apelul inculpatului, care solicita achitarea, şi pe cel al părţilor civile, care solicitau schimbarea încadrării şi mărirea cuantumului despăgubirilor băneşti. Printr-o decizie inspirată, depăşindu-se obtuzitatea din prima instanţă, s-a permis filmarea momentului în care s-a dat citire acestei importante hotărâri. Prezenţa camerelor de filmat în sala de judecată a provocat şi nemulţumirea unora care nu s-au ferit să acuze: Ăsta e circ!

sentinta recurs visi

Important de precizat este că nu a fost o decizie unanimă, ci una majoritară (2-1), unul dintre cei trei judecători formulând o opinie separată întemeiată pe două principii: alegerea legii celei mai favorabile şi prescripţia. Foarte pe scurt, al treilea judecător a arătat că în România s-au succedat codurile penale din 1936, 1968 şi cel actual, aşadar ar trebui să se aplice legea cea mai favorabilă, şi că sesizarea IICCMER ar fi fost înregistrată după împlinirea termenului de prescripţie. Ca urmare, soluţia oferită de cel de-al treilea judecător a fost „soluţia de încetare a procesului penal”. Opinia separată, interesant argumentată şi care reprezintă, în fond, o provocare juridică şi un temei de dezbatere, a fost întâmpinată diferit de sală (rapiditatea cu care a fost citită nu mi-a îngăduit decât o cuprindere superficială; oricum, o analiză aprofundată va trebui să cadă în seama juriştilor). Dacă părţile civile şi o parte a celor prezenţi şi-au manifestat vădita nemulţumire, rotindu-mi privirea prin sală am surprins şi gesturile aprobatoare ale unor avocaţi în robă.

Prezentarea opiniei separate a fost urmată de cea a majorităţii, afirmându-se că Înalta Curte a stabilit că faptele sunt fără putinţă de tăgadă. Succint, aceasta s-a bazat pe faptul că în codul penal din 1968 infracţiunile contra păcii şi omenirii au fost declarate imprescriptibile şi pe reclamarea ingerinţei politicului în justiţie, ca motiv de întrerupere a termenului prescripţiei. În sprijinul ultimei afirmaţii s-a dat citire vorbelor lui Ion Gheorghe Maurer care, în cursul investigaţiei ordonate în anii ’60, cu referire directă la Alexandru Drăghici, propunea sancţionarea lui doar pe linie politică, iar pe linie juridică să lăsăm să curgă prescripţia, pentru evitarea altor complicaţii. Semnificativ este că niciunul dintre judecători nu a pus la îndoială vinovăţia lui Alexandru Vişinescu, discuţia purtându-se doar pe teren juridic.

visi 1

Imediat după pronunţare, în jurul orei 12, în preajma garsonierei sărăcăcioase din Brezoianu începe forfota. Pe trotuarul de vis-a-vis e plin de „travestiţi” care dau târcoale: un „cetăţean curios”, un „valutist”, un „bişniţar de bilete” şi un „ultras” vor să lase impresia unor gură-cască. Deşi trag din ţigară şmechereşte şi se evită reciproc, sunt recognoscibili. Sunt poliţişti sub acoperire, veniţi să pregătească terenul. Dar Vişinescu are şi el „spionii” lui: un bărbat scund, cu faţa brăzdată de riduri şi ochii împăienjeniţi, „face trotuarul”, aruncând priviri piezişe în jur. Reporterii ocupă teren strategic în gangul dinspre uşa de acces a blocului, tăind orice posibilitate de repliere spre un intrând dosnic care dă înspre Cişmigiu. Până acum bătrânul l-a folosit nu o dată pentru a scăpa de urmăritori. În stradă, la câţiva metri, nu mai rămân decât maşinile trusturilor de presă. Plictisit, un bărbat trage un cablu de alimentare către intrare. Zbârnâitul electromotorului sparge monotonia străzii. Cu pas grăbit, apărut parcă de nicăieri, Gheorghe Buzner intră în bloc şi merge la fostul său comandant. Chipul îngrijorat îi apare câteva minute mai târziu în balconul sărăcăcios de la etajul trei. Îi urmează, din timp în timp, alte figuri crispate. Mai întâi o femeie care priveşte spre trotuar. Apoi familiara faţă împânzită de riduri. Probabil unul dintre ultimii prieteni ai fostului comandant. Pentru câteva secunde însuşi Vişinescu îşi face apariţia; se retrage rapid, fără vreun gest în plus.. La etajul unu, o bătrânică agaţă în balcon colivia unui canar. Îi strecoară ceva printre gratii, după care face un semn complice arătând înspre două persoane care se pregătesc să intre în bloc. Semnificaţiile gesturilor sunt clare: „Vedeţi că ăştia doi merg la Vişinescu!” Dintr-un taxi coboară grăbit Doru Mărieş.

visi 4

Către ora 14.30 agitaţia în jurul blocului sporeşte. Dinspre Sala Palatului un sir de şase poliţişti se îndreaptă către clădire şi se mistuie în obscurul gangului. La balcoane, unul câte unul, vecinii încep să privească spre poarta de acces a curţii interioare. Unii cu ostilitate, unii cu nepăsare, iar alţii cu simpatie. Câţiva trecători se opresc pe trotuar. Şi aşteaptă. O doamnă face spirite, asmuţindu-şi canişul asupra privitorilor; îl vaită pe Dan Diaconescu pentru care a lucrat. La 3, într-o garsonieră sărăcăcioasă, dintr-un bloc prăpădit, precum multe din centrul Bucureştiului, Alexandru Vişinescu trăieşte clipele finale ale unei libertăţi aproximative. Nu are apăsări metafizice, dar îl deranjează oprobriul public. Pleacă pe drumul închisorii înconjurat de o mulţime diversă şi nezdruncinat în convingeri, după cum mi-a mărturisit-o în timpul procesului. Îl are drept antemergător pe omul cu riduri, care îi cară lucrurile. Abordat de o reporteriţă, acesta o repede brutal: A lu’ mă-ta! Tot bagajul lui Alexandru Vişinescu se cuprinde într-o plasă de rafie şi o geantă veche. Fostul comandant se iveşte însoţit de poliţişti, iar în calea lui reporterii se împleticesc pentru câteva cadre. Mâinile încătuşate îi sunt acoperite cu un fular roşu. Poartă pe cap aceeaşi şapcă veche de blană. Nu scoate nici o vorbă şi priveşte doar înainte. Pe faţa sa nu se citeşte nimic. Primeşte fără să crâcnească obişnuita apăsare pe cap şi urcă în maşină. De la balconul garsonierei o femeie îl priveşte aproape în lacrimi. Dar pentru asta nimeni nu mai are acum răbdare. Doru Mărieş îi aruncă tăios: Vezi să nu uiţi să-l iei pe Iliescu după tine!  Maşina pleacă, iar forfota se potoleşte. Şi totul se termină deocamdată aici.

În urma lui, trecând prin gangul din Brezoianu înspre Aldenii de Buzău, via Giurgiu, Râmnicu Sărat, Caransebeş, Lugoj, Jilava ş.a., se descompune o existenţă: un colonel brutal, un penitenciar la discreţie şi morţii lui, duşmani închipuiţi, protipendada comunistă, calul unui chiabur confiscat la ceas de seară, un opresor în devenire, un copil desculţ prin ogrăzile altora…

Publicat în Cazul Alexandru Vișinescu | Etichetat , , , , , | 1 comentariu

ŞI ASTFEL SE SFÂRŞEŞTE: RECURS ÎN PROCESUL VIŞINESCU (27.01.2016)

IMG_20160127_121056Noi suntem nebuni în faţa dumneavoastră sau dumneavoastră habar n-aveţi? Ce dracu’, nu cunoaştem legea?, tună Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, către completul de judecată. Nici nu se putea o uvertură mai nimerită pentru înfăţişarea de azi. Două speţe care îşi află originea în aceeaşi natură criminală a stângii extreme. Deranjat de o posibilă tergiversare a dosarului pentru rezolvarea căruia se zbate de ani de zile, Doru Mărieş este adus în pragul deznădejdii şi „intră” peste avocaţii săi, provocând intervenţia jandarmului:

Judecătoare: Gata!

Doru Mărieş: Ce gata, doamnă?! Ce-i asta domne, puneţi mâna pe mine?! Păi, voi puneţi garda pe mine după 26 de ani, mă? Pe mine nu m-a omorât nici Iliescu şi acum veniţi voi? Ce dracu’, când le uniţi, când le dezuniţi?!

Jandarmul încearcă să-l ia „pe sus” pe Doru Mărieş însă se izbeşte de rezistenţa acestuia, precum şi de vocile din sală, prezente pentru judecarea aceluiaşi dosar. Oamenii sunt nemulţumiţi şi pe bună dreptate. Judecătorii părăsesc sala. Peste câteva minute singura prezenţă feminină din complet revine, încercând să calmeze spiritele: Scandalul nu ajută pe nimeni şi la nimic. Suntem într-o sală de judecată şi nu e cazul de violenţe. Putem să reintrăm în componenţa completului? Completul reintră în sală şi se anunţă nou termen pentru 24 februarie. Preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, pământiu la chip, iese pentru a se calma. Revine peste câteva minute şi începe un dialog cu unul dintre judecători. Impune respect şi, în ciuda temperamentului vulcanic, este tratat cu prudenţă de către instanţă. I se cere răbdare. O sugestie neinspirată: Păi, câtă răbdare să mai avem?! Dumneavoastră aţi fost cu mine la CEDO? Dumneavoastră aţi fost cu mine în greva foamei?

Judecător: Astăzi vă pripiţi şi aveţi o conduită nepotrivită.

Doru Mărieş: Să stabilească Colegiul, dar să stabilească mâine!

Într-un moment de inspiraţie, judecătorul spune vorbele magice: Poate n-o să ajungeţi la CEDO, poate o să vă mulţumească soluţia noastră.

Doru Mărieş: Pentru aceste vorbe eu mă retrag din sală! Vă mulţumesc, tot respectul!

Judecător: Mă obligă onestitatea de judecător să vă spun asta.

Alexandru Vişinescu asistă năuc la acest episod. Este însoţit, ca de obicei în ultima vreme, de Gheorghe Buzner, fostul subaltern. Este rupt din mirare de vocea judecătorului: Ordinea 1, cauza Vişinescu. Bătrânul avansează alături de părţile civile Cernea şi Eremia: Domnu’ Vişinescu, veniţi acolo, la acea masă. Fostul comandant suie anevoie la locul arătat. Are acum high gronud-ul, de unde-şi roteşte privirea prin sală. Dezbaterea este deschisă de avocatul apărării, o prezenţă nouă. N-am reuşit să mă dumiresc dacă doamna este din oficiu sau este angajată de inculpat: Raportat la actele medicale depuse la dosar, domnul Vişinescu nu va da declaraţie. Mai departe apărarea îşi anunţă intenţia de a completa motivele de apel şi de a solicita schimbarea încadrării. Depune câteva înscrisuri, însoţite de un memoriu al inculpatului. Urmează primul dialog al instanţei cu Alexandru Vişinescu: Domnule Vişinescu, doriţi să daţi declaraţie?

Alexandru Vişinescu: Nu pot… [se ridică greoi]

Judecător: Rămâneţi acolo, jos. Domnule Vişinescu, mai facem un pas procedural. Înţelegeţi ca în afara memoriului depus azi să daţi o declaraţie formulată în scris?

Alexandru Vişinescu: Nu pot… nu pot vorbi.

Judecător: Nu oral, scris!

Alexandru Vişinescu: Nu pot să scriu.

Judecător: Consemnăm răspunsul.

Apărarea îşi joacă ultimele cărţi, cerând o expertiză psihiatrică a inculpatului, dar se loveşte de opoziţia procurorului, care o consideră nelegală, considerând, în plus, că dialogul din instanţă cu Vişinescu demonstrează că acesta nu este lipsit de discernământ: Aţi fi de acord cu o evaluare psihiatrică?

Alexandru Vişinescu: Da, de acord. Vreau neapărat…

Judecător: Aţi avut vreodată aşa ceva?

Alexandru Vişinescu: Nu… nu am fost… nu…

IMG_20160127_121103Firesc, instanţa chestionează apărarea în legătura cu existenţa unei asemenea afecţiuni. Răspunsul este evaziv: se doreşte să se afle dacă inculpatul ar fi avut discernământ la momentul comiterii faptelor, pentru că acum, datorită patologiei existente (demenţă şi Alzheimer) nu se poate discuta cu Vişinescu pentru a afla dacă există probe pentru lipsa de discernământ în timpul activităţii de la Râmnicu Sărat. Solicitarea apărării întâlneşte şi opoziţia masivă a tuturor părţilor. Singur reprezentantul ANP lasă la aprecierea instanţei efectuarea expertizei. Curtea tranşează chestiunea, respingând expertiza psihiatrică drept irelevantă pentru perioada de timp vizată de dosar.

Este momentul în care dezbaterea se animă, începând cu intervenţia părţilor civile. Pe scurt, partea civilă Cernea solicită admiterea apelului şi schimbarea încadrării din „tratamente neomenoase” în „infracţiuni contra umanităţii”, creşterea cuantumului despăgubirilor morale, dar şi obligaţia inculpatului de a publica hotărârea de condamnare în mass-media susţinând că actul de justiţie are şi rol educativ. Ultima solicitare îl face să zâmbească pe reporterul Pro Tv prezent în sală şi îi prilejuieşte judecătorului o observaţie amicală: Văd că domnul Oanţă, un reporter cu experienţă, zâmbeşte la auzul acestei solicitări. Partea civilă Eremia se raliază la chestiunea financiară: solicită, la rândul său, mai mulţi bani, ca despăgubiri morale, promiţând că îi va folosi în scopul păstrării memoriei generalului Eremia: Să ştie lumea că noi am avut Soljeniţîn înainte de Soljeniţîn! Las la o parte astfel de afirmaţii şi observ cum chestiunea pecuniară pare să îl irite pe Alexandru Vişinescu care, cu un gest nervos, îşi aruncă şi îşi ridică căciula de pe masă.

Apărarea îşi începe pledoaria invocând că situaţia de fapt nu este complet reţinută de către prima instanţă. Pe scurt, se susţine că la vremea comiterii faptelor exista un curent în toată ţara, căruia comandanţii de penitenciare nu i se puteau opune. În criză de mijloace, noua avocată pătrunde pe calea deresponsabilizării, una deja bătută în acest caz. Preşedintele completului probează o cunoaştere a contextului superioară judecătorului din prima instanţă: Dumneavoastră vă referiţi acum la acest ev istoric pe care istoricii l-au numit deceniul obsedant. Referiţi-vă la cauză. Apărarea insistă, solicitând ca faptele lui Alexandru Vişinescu să fie subsumate evului istoric, aducând în discuţie regimul de detenţie similar din toate închisorile României. Dezbaterea se animă: La Nurnberg s-a stabilit că ordinul nelegal nu exonerează faptele. Referiţi-vă la situaţia de fapt.

Apărarea: Dumneavostră îmi ridicaţi la fileu două probleme. Referitor la Nurnberg, inculpatul nu avea de unde să ştie dacă ordinele erau legale sau nelegale, deşi eu am toată compasiunea pentru cei 14 decedaţi.

Judcător: Există legături de cauzalitate între cei decedaţi şi acţiunile clientului dumneavoastră?

Apărarea: Nu.

Negaţia hotărâtă continuă cu previzibila invocare a traseului penitenciar anterior al victimelor, care a contribuit la ruinarea sănătăţii acestora. Chestiune tot atât de adevărată pe cât de adevărat este că regimul de la Râmnicu Sărat n-a ajutat deloc, ba mai mult, a accentuat şi accelerat degradarea fizică şi psihică a deţinuţilor. Apărarea îngroaşă tuşa în momentul în care susţine că inculpatul ar fi fost pedepsit în momentul în care a vrut să permită unui deţinut primirea unui pachet: Păi, este o contradicţie juridică. Dumneavoastră vreţi să ni-l desemnaţi ca un erou! Zâmbetele din sală sunt urmate de noile argumente, în viziunea apărării: lipsa loialităţii probelor (martorii aducând articole, cărţi, literatură pentru a-şi dovedi versiunea), încălcarea principiului administrării probelor, faptul că hotărârea se bazează pe aspecte semnalate de martori indirecţi (având mai mult o relevanţă istorică şi mai puţin una juridică: Trebuie făcută o reapreciere a probelor, dând valoare nu memoriilor, ci probelor concrete), existenţa elementelor contradictorii în sentinţă (prin indicarea afirmaţiei că inculpatul a comis faptele, urmată de aceea că n-ar fi putut s-o facă fără ordinele superiorilor). Susţine, în continuare, că dosarul ar fi trebuit întors la Parchet, pentru a fi deconspiraţi şi cei care l-au pus în această situaţie (numai de ar mai putea fi luaţi la întrebări!): Nu poţi să spui că este singurul vinovat şi apoi să spui că mai sunt şi alţii.

Judecător: Tindeţi la a formula o cerere de reluare a urmăririi penale?

Apărarea: Cred că ar fi utilă anchetarea tuturor celor care i-au ordonat inculpatului. [!]

Judecător: A existat vreodată prevederea că ordinul nelegal se execută?

Apărarea: Nu, dar a existat prevederea că ordinul superiorului se execută!

Finalul ne dezvăluie pe ce mizează apărarea, care reia, de asemenea, motivaţia fostei avocate, Valentina Bornea, susţinând şi că încadrarea la „tratamente neomenoase” este incorectă, aceasta referindu-se la prizonieri de război şi persoane căzute sub puterea adversarului: În opinia noastră cea mai apropiată de adevăr încadrare ar fi fost cea de la instanţa de fond dată de apărător – codul de la 1936 Carol al II-lea. Situaţie în care faptele ar fi acoperite de prescripţie: Nu putem vorbi că o orânduire suspendă prescripţia pentru că nu ştia nimeni atunci dacă sau când se va termina acest regim (cu trimitere la perioada în care s-a socotit suspendarea prescripţiei). Aduce în discuţie şi abordarea discriminatorie, amintind că alţii ar putea să scape. Este momentul în care instanţa atinge un punct nevralgic: Mai sunt în viaţă şi alţii?

Apărător: Vreţi să mă duc să-i caut?

În baza celor de mai sus solicită achitarea, ridicarea măsurilor asiguratorii şi aminteşte că Alexandru Vişinescu solicită în primul rând neaplicarea măsurii degradării, pentru că i se pare cea mai grea măsură care i se poate aplica, ca militar de carieră. Nu uită să amintească, în sprijinul argumentaţiei, că inculpatul a fost şi avansat în timpul scurs din 1989 până azi, dar şi să atace cuantumul primei sentinţe: Ar fi ideal să stea 20 de ani în închisoare. Eu mă îndoiesc că vă ajunge la 110 ani!

Doar câteva succinte constatări: deşi fără mari sorţi de izbândă, apărarea reuşeşte să construiască o pledoarie destul de coerentă, raportat la plaja îngustă de opţiuni şi la scurta perioadă de timp avută la dispoziţie. Concomitent, dovedind inteligenţă, nu uită să-şi manifeste regretul pentru victime. În ciuda străduinţei sale, nu cred că destoinicia la bară va declanşa acele subterfugii juridice menite a-l scăpa pe inculpat. Nu voi comenta în plus asupra validităţii istorice a argumentaţiei apărării (în privinţa celei juridice, aceasta ţine de competenţa specialiştilor), punctele ei principale fiind disecate nu o dată în cuprinsul articolelor pe acest subiect.

Trecând mai departe, remarc intrarea în registrul râsu-plânsu, deodată cu prestaţiile părţilor responsabile civilmente care se leapădă de orice legătură cu inculpatul sau cu penitenciarul de la Râmnicu Sărat, precum dracu’ de tămâie! Tentativa dă naştere unor replici comice. Reprezentantul Ministerului de Finanţe cere desfiinţarea sentinţei şi scoaterea din cauză, ca neavând nici o legătură. Replica instanţei este savuroasă: Să înţelegem că penitenciarul acesta era un penitenciar privat?! Concret, Ministerul de Finanţe cere respingerea tuturor apelurilor, mai puţin a celui care-l priveşte.

Dar cea mai amuzantă şi, paradoxal, complexă pledoarie o are reprezentantul MAI care, nici mai mult nici mai puţin aruncă pisica în curtea colegilor de la ANP: Din perspectiva noastră, ceea ce face instanţa de fond nu este decât iterarea unor presupuneri! Inculpatul era prepusul ANP, nu al MAI. Urmează câteva observaţii interesante, dar interesate: Ce a împiedicat Parchetul, din 1990 până acum, să facă această cerere? De ce abia în 2013? Doamna Eremia ne cere daune pentru că a suferit alături de soţ, care a murit în 2004. Dacă se judeca în 1990, nu mai era acelaşi cuantum al despăgubirilor! Toate faptele săvârşite de inculpat au fost săvârşite sub auspiciile codului Carol al II-lea. Domnule preşedinte, sunteţi pus în faţa unei situaţii penale. Pe de o parte faptele de genocid săvârşite în 1990 sunt prescrise, iar faptele săvârşite în anii 60 nu!

Judecător: Dumneavoastră criticaţi Parchetul şi MAI, dar doriţi să fiţi exoneraţi!

Reîntors în sală, Doru Mărieş şopteşte sarcastic: Ăştia, toţi, sunt ai lui Drăghici! Dau faliment! Parcă pentru a confirma spusele preşedintelui Asociaţiei 21 Decembrie, reprezentantul MAI termină apotetic: Fără cheltuieli de judecată, domnule judecător, vă rog frumos!

Trage cortina reprezentantul ANP care susţine că instituţia sa nu are nicio legătură cu fosta direcţie: N-aveţi nici o treabă cu DGP! N-aţi preluat clădirile, personalul. Ah, deci dumneavoastră nu ziceţi să răspundă MAI-ul! Ei, vedeţi de ce nu e funcţională societatea asta? Sunt morţi unii prin 68, prin 90, nimeni nu răspunde! În încheiere, se raliază apărării, cerând aplicarea codului din 1936 şi stabilirea faptului că a intervenit prescripţia. Atitudine schimbată în raport cu poziţia din prima instanţă. Evident, nu din solidaritate cu fostul angajat, ci din dorinţa de a menaja bugetul.

IMG_20160127_121105Alexandru Vişinescu asistă la tot, cu gura căscată la propriu. Îşi roteşte privirea prin sală şi aşteaptă. Deocamdată are cuvântul procurorul care atacă pledoaria apărării, observând corect că aceasta este centrată îndeobşte pe evitarea răspunderii prin invocarea ordinelor superiorilor. Aminteşte că în alte penitenciare comuniste era mai bine ca la Râmnicu Sărat şi că inculpatul era la curent cu starea deplorabilă a deţinuţilor, dar n-a făcut nimic să amelioreze regimul de detenţie. Trădează şi oarecare lejeritate în momentul în care, contestând înscrisurile depuse de Vişinescu, aminteşte că acestea ar consta şi în scrisori elogioase ale unor deţinuţi din Râmnicu Sărat [!], dar că ele sunt irelevante având în vedere contextul: Există şi personalităţi care au trimis astfel de scrisori pentru a obţine beneficii. Susţine, cu argumente de specialitate, că încadrarea este cea potrivită şi cere respingerea cererilor părţilor civile şi a inculpatului în acest sens. Chestionat de instanţă în privinţa cuantumului pedepsei, raportat la vârstă, răspunde că etatea nu reprezintă un criteriu în stabilirea pedepsei: Că va ajunge să se pună problema eliberării condiţionate, asta doar timpul ne-o va spune. Nu ştiu de ce inculpatul mai poate spera la anularea degradării, măcar de ar fi fost demn de funcţie, din 1990 încoace…

Judecător: Pedeapsa are rol de reeducare. Cum s-ar mai asigura ea în ceea ce-l priveşte pe inculpat?

Procuror: Poate că detenţia va face ca Alexandru Vişinescu să scrie o carte prin care să-şi ceară scuze faţă de victime [!]. De ce să nu sper eu că domnul Vişinescu, acolo, în puşcărie, când vor trece un an, doi, trei, poate va avea o revelaţie şi va scrie o carte. Aşa că-mi pare rău, dar 20 de ani mi se pare o pedeapsă potrivită.

Încheierea procurorului provoacă noi zâmbete în sală. Alexandru Vişinescu n-are nicidecum mina memorialistului nemuritor. Deodată, un zgomot familiar: îi sună telefonul, pe care îl opreşte cu greu. Cei trei judecători îl privesc cu milă: Domnule Vişinescu, aveţi ultimul cuvânt. Ca şi la prima judecată, deşi refuză să dea declaraţie, intră într-un dialog cu instanţa:

Alexandru Vişinescu: Da, nu pot să vorbesc. Cred că mă înţelegeţi, nu… nu că nu vreau… nu că fac aicea scamatorii… Da, sigur, cu ceea ce… V-aş ruga foarte mult… nu că fac scamatorii… Aveţi şi la dosar…

Judecător: Mai aveţi ceva să ne spuneţi?

Alexandru Vişinescu: Vă rog să mă lăsaţi să mor…

Este momentul în care ochii inculpatului se umezesc. Bătrânul îşi înghite un sughiţ şi se luptă, preţ de-o clipă, cu lacrimile care dau să se prelingă pe obraji. Se stăpâneşte rapid, „din mers”, şi continuă împleticit: Tatăl meu a murit… nu m-am născut… Mama mea m-a dat de înfiat la Constantin Teodorescu. Am fost numai slugă la Neculai Ghiţă Cucu, până m-am încadrat militar. Atunci mi-a dat posibilitatea să vorbesc şi eu.

Judecător: Dar vă declaraţi vinovat de moartea celor de la Râmnic?

Alexandru Vişinescu: Nu. Dar am depus la dosar când deţinuţi de drept comun mi-au trimis… N-am ştiut că va veni treaba asta, când am fost la drept comun [vrea să spună că nu le-a solicitat deţinuţilor să trimită acele scrisori, la vremea respectivă; au fost gesturi spontane]

Judecător: De ce credeţi că au murit?

Alexandru Vişinescu: În tot cazu’… din cauza…orice condamnare… când deceda vreun deţinut nu se putea până nu veneau organele de Securitate de la Ploieşti. Legalitatea penitenciarului… nu se puteau îngropa sau lua măsuri până venea Securitatea.

Judecător: De ce mureau?

Alexandru Vişinescu: Erau situaţia… doi doctori au venit. Ei veneau.

Judecător: După ce decedau, erau luaţi de familii?

Alexandru Vişinescu: Nu erau… n-aveau nici o legătură ei cu familiile. N-aveam nici dosarele lor. Bogăţeanu, la Direcţie… Mi-aduc aminte, ca CI-st… şi toate dosarele lor nu existau. N-aveau voie oamenii nici să-i întrebe cum îi cheamă. Eu… eu… cifrat comunicam să fie înhumat. Numai până venea Securitatea…

Judecător: Dar nu ne-aţi spus de ce mureau.

Alexandru Vişinescu: Atâţia ani şi la etatea la care au fost…

Judecător: Deci mureau de vârstă?

Alexandru Vişinescu: Sigur că da!

Judecător: Le-aţi interzis accesul la tratament medical?

Alexandru Vişinescu: Nici vorbă! Mai mult… mă bucur c-aţi primit aia… din toate colţurile ţării…

Judecător: Am reţinut, bine, domnu’ Vişinescu. Pronunţare peste două săptămâni, pe 10 februarie. Nu trebuie să veniţi.

Alexandru Vişinescu: Vă mulţumesc, sărut mâna.

IMG_20160127_121511Şi astfel se sfârşeşte. S-a trecut rapid peste spusele lui Vişinescu, dar ele şi cele câteva frânturi biografice sunt de-o importanţă capitală pentru cei interesaţi cu adevărat de pătrunderea cazului. Pentru cei care vor să înţeleagă, ca act fundamental de raportare la istorie, vorbele lui Vişinescu sunt o poartă spre cunoaştere. Faptul că i s-au umezit ochii este mai puţin important. Unii ar putea afirma că Alexandru Vişinescu ar fi plâns. Mult spus. Ceea ce ar trebui să „citim” din cuvintele lui este că, deşi nu recunoaşte, a contribuit conştient la suferinţele celor de la Râmnic şi că ne transmite criptat cauzele, motivele urii sale. Vişinescu a fost gol, iar Partidul l-a îmbrăcat, Vişinescu a fost flămând, iar Partidul l-a hrănit, Vişinescu a fost străin, iar Partidul l-a primit. 10 februarie este ziua finală. Din 10 februarie explicaţiile facile, de tip „bestie”, „fiară”, „torţionar”, „sadic”, „monstru” nu mai ţin. Odată încheiat procesul, tabloidul trebuie să facă loc analizei istorice şi celei juridice. Iar apoi analiza de caz va trebui corelată şi transferată înspre una de sistem, atât înainte cât şi în timpul comunismului, pentru a putea înţelege întrucâtva ura cu care Alexandru Vişinescu a acţionat asupra deţinuţilor politic, în general, şi asupra liderilor grupărilor politice interbelice, în special. Pentru a putea înţelege vremurile şi oamenii lor. Năzbâtiile unui bătrân atins de demenţă şi Alzheimer nu vor mai conta peste ani. Ele vor dispărea deodată cu interesul superficial al celor care au stârnit pumni veştejiţi în vipia verii şi înjurături blasfemice. N-o să-şi mai amintească nimeni, din fericire, că azi, la ieşirea din sala de judecată, înghesuit de ziarişti, Alexandru Vişinescu a fost întrebat: Domnule Vişinescu, dacă ar fi să vă întoarceţi la puşcărie, Râmnicu Sărat ar fi locul ideal?  Nici că trecătorii ocazionali s-au oprit pentru a putea privi curios cum „fiara” pe care au aflat-o zugrăvită în media şi-a făcut vânt într-un taxi salvator, împins de un fost subaltern. Sau că unul dintre ziariştii urmăritori i-a replicat unei curioase care remarca faptul că Vişinescu este hăituit: Şi ce, nu merită, doamnă?

Publicat în Cazul Alexandru Vișinescu | Etichetat , , , , | 1 comentariu

CAZUL PERIPRAVA-FICIOR: ÎNTRE REALITATE ŞI TABLOIDIZARE

În vara lui 2013 IICCMER a reluat cercetările în cazul Periprava. Miza, de data aceasta, era un pic schimbată de precedentul „Vişinescu”: se urmărea obţinerea unor probe care să susţină trimiterea în instanţă a unuia dintre foştii comandanţi ai coloniei de muncă, colonelul Ioan Ficior. În virtutea evenimentelor recente această acţiune poate fi socotită un succes. Cele ce urmează se doresc a fi o introducere în subiect, dar şi o revizuire a unor informaţii inexacte sau de-a dreptul eronate.

IMG_6104.jpg

Periprava Centru (foto 2008)

Geneza coloniei de muncă Periprava

Periprava ca loc al ispăşirii „culpelor” politice nu s-a inventat deodată cu Ioan Ficior, însă răutatea lui şi a altora a detaşat acest loc din rândul celorlalte locuri de detenţie. La începutul anilor ’50 Periprava a funcţionat ca secţie sau punct de lucru în cadrul formaţiunii Chilia, fapt care a făcut ca toponimul să-şi dobândească notorietatea abia la sfârşitul decadei, când aici s-a înfiinţat o unitate de sine stătătoare. Mai precis, în iulie 1957. Până atunci, conform datelor existente, la Periprava au murit patru deţinuţi. În intervalul 1958-1964, din punct de vedere numeric, aici au predominat deţinuţii politic, iar din momentul dobândirii autonomiei a fost doar o chestiune de timp până la înregistrarea mai multor decese, într-un interval destul de scurt. Folosiţi la munci precum defrişarea şi recoltarea stufului, realizarea digurilor sau creşterea animalelor, deţinuţii politic au fost încă de la început subnutriţi şi exploataţi la limita rezistenţei fizice. Conform lucrării „Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă”, creşterea efectivelor coloniei a condus la înfiinţarea unor secţii aparţinătoare, precum Grind sau Saivane, unde regimul nu a fost cu nimic mai bun decât la „centru”, ba dimpotrivă.

Victimele

grafic

Apartenenţa politică a victimelor de la Periprava

Până acum s-a speculat mult în privinţa numărului de victime de la Periprava. Nu există date definitive asupra capacităţii de deţinere a coloniei, însă conform estimărilor Periprava a avut, în medie, un efectiv de aproximativ trei mii de deţinuţi. Printre aceştia, în intervalul iulie 1957-mai 1968 (data ultimului deces), am reuşit să identificăm 124 de morţi (106 deţinuţi politic, 14 deţinuţi de drept comun plus alţi patru a căror încadrare penală ne este necunoscută), acesta fiind numărul minim documentat. Faptul că numărul deceselor în rândul deţinuţilor politic este net superior dovedeşte că măsurile abuzive ale administraţiei îi vizau direct pe aceştia. În acelaşi timp existenţa deceselor în rândul deţinuţilor de drept comun confirmă că Delta Dunării nu era un loc de detenţie uşor de îndurat, indiferent de încadrarea penală.

originea sociala

Originea socială a victimelor de la Periprava

Identitatea celor morţi a rămas vreme de zeci de ani neclară, aceştia fiind evocaţi sporadic doar de către supravieţuitori. Dincolo de numele lor, putem reconstitui cu certitudine alte câteva coordonate identitare importante. Astfel, 77 dintre cei 124 aveau origine socială ţărănească, iar 80 dintre ei aveau doar studii elementare. Repartiţia pe meserii este în concordanţă cu cele de mai sus, dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, că ţăranii au reprezentat principala ţintă a represiunii: 53 dintre decedaţi erau agricultori sau meşteşugari, iar 25 erau muncitori. În privinţa identităţii politice este de remarcat că aproximativ jumătate dintre cei decedaţi, 53, sunt de sorginte legionară, iar 37 sunt neîncadraţi (în această categorie am inclus şi deţinuţii de drept comun). Celelalte spectre politice sunt slab reprezentate. În privinţa mandatelor în baza cărora au fost închişi în lagăr, numărul celor condamnaţi este sensibil egal cu al celor internaţi administrativ, 54, respectiv 51, restul de până la 124 fiind reprezentat de cei cu situaţii neclare sau aflaţi în dublă ipostază: o internare administrativă în continuarea unei condamnări.

Cauzele deceselor

Că la Periprava s-a murit din cauza regimului de detenţie nu mai este doar o simplă supoziţie. Nu vom invoca aici mărturiile supravieţuitorilor, ci vom prezenta câteva date edificatoare, extrase din  surse documentare, care să sprijine afirmaţiile foştilor deţinuţi politic. În primul rând trebuie să remarcăm că printre cele mai frecvente cauze ale deceselor găsim distrofiile, caşexiile sau TBC-ul, indiciu serios în privinţa alimentaţiei insuficiente, a epuizării, a lipsei condiţiilor de igienă şi a îngrijirilor medicale. De asemenea, pe lângă alte numeroase afecţiuni, raportul de activitate medico-sanitară întocmit pe trimestrul III al anului 1960 indică un total de 1811 deţinuţi suferind de afecţiuni gastro-intestinale şi 383 de bolnavi TBC.

figura nr. 1

Speranţa de viaţă a victimelor de la Periprava (iulie 1957-mai 1968)

Însă poate cele mai importante dovezi sunt cele legate de vârsta decedaţilor şi de speranţa de viaţă la Periprava. Astfel 11 dintre decedaţi aveau vârste cuprinse între 19 şi 29 de ani, alţi 11 aveau între 30 şi 39 de ani, 21 aveau între 40 şi 49 de ani, 60 aveau între 50 şi 59 de ani şi doar 20 aveau între 60 şi 71 de ani. Un singur decedat are vârsta necunoscută. În privinţa speranţei de viaţă, din cei 124, 11 au murit în prima lună de la sosirea în colonie, 53 nu au rezistat mai mult de 5 luni, iar 14 nu au depăşit 12 luni. Doar 13 au rezistat mai mult de un an, iar în 33 de cazuri intervalul de timp petrecut la Periprava ne este necunoscut. Facem precizarea că există posibilitatea ca la decesul rapid al unora să fi contribuit şi regimul suportat în precedentul loc de detenţie (de pildă, 37 dintre cei morţi fuseseră transferaţi de la Salcia).

Cine poartă responsabilitatea?

La prima vedere, conform celor apărute în presă şi nu numai, răspunsul la această întrebare este unul singur: Ioan Ficior. În realitate Ficior a absorbit toată vinovăţia şi a captat întreaga atenţie prin simplul fapt că încă se află în viaţă. În urma cercetărilor am ajuns la concluzia că principala responsabilitate pentru ceea ce s-a petrecut la Periprava o poartă Dumitru Condurache, predecesorul lui Ficior la cârma coloniei. Spre deosebire de Ficior, Condurache se regăseşte mai puţin în memoria foştilor deţinuţi politic, fapt care l-a scutit de oprobiul supravieţuitorilor, dar şi de acela al istoriei. Pe de altă parte, nu-i mai puţin adevărat că omniprezenţa lui Ficior în evocările supravieţuitorilor dovedeşte că acesta a fost un vector direct al răspândirii terorii şi violenţei printre deţinuţi, încă dinainte de a ocupa cea mai înaltă funcţie din colonie.

Biografia lui Dumitru Condurache este deocamdată o pată albă. Ioan Ficior, în schimb, a fost intens discutat în ultima perioadă, iar biografia sa era cunoscută încă din 2009, din momentul apariţiei Dicţionarului ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a penitenciarelor (autori: Mihai Burcea, Mihail Bumbeş, Marius Stan). În aceste condiţii este de prisos să redăm aici elemente ale traseului său profesional. Ne vom rezuma la câteva date care să dovedească afirmaţiile de mai sus:

– în mandatul lui Dumitru Condurache (august 1957-septembrie 1960) s-au înregistrat 86 din cele 124 de decese.

figura nr. 2

Evoluţia deceselor pe ani la Periprava (1957-1968)

– în mandatul lui lui Ioan Ficior (1.10.1960-1.09.1963) s-au înregistrat 31 din cele 124 de decese. Însă este foarte important de subliniat că în intervalul complet în care Ficior a activat în colonie, într-o funcţie sau alta (adjunct pentru pază şi regim sau comandant), s-au petrecut 117 decese. Aşadar, Ficior, în calitatea sa de adjunct pentru pază şi regim, îl secondează pe Condurache în ierarhia responsabilităţii în timpul mandatului acestuia din urmă.

– în mandatul succesorilor lui Ioan Ficior s-au înregistrat doar 7 decese (1.09.1963-mai 1968), fapt care nu mai necesită alte comentarii.

Responsabili sau instrumente?

ion mihalache, gardian Periprava

Ion Mihalache, gardian la Periprava

În categoria „torționarilor” au fost incluşi şi doi dintre foştii gardieni ai coloniei de muncă care astăzi încă îşi duc traiul în Deltă, Ion Mihalache şi Ignat Crimschi. Este neîndoios că mulţi dintre gardieni s-au făcut vinovaţi de abuzuri, poate chiar de crime împotriva deţinuţilor, însă în privinţa celor doi nu există momentan nicio probă. Există însă indicii temeinice că aceştia mint în momentul în care afirmă că la Periprava nu s-au comis abuzuri care au favorizat decesul deţinuţilor, iar dacă s-ar fi comis acestea s-ar fi petrecut fără ştiinţa lor. Atitudinea lor este comparabilă cu aceea a foştilor gardieni din lagărele ruseşti sau germane şi poate fi înţeleasă în virtutea unei complicităţi tacite, a unui spirit de castă, dar şi din instinct de conservare. Cei doi ar necesita un articol separat. Ne vom rezuma să spunem că ne-au declarat că la Periprava hrana era suficientă, deţinuţii aruncând uneori pâinea din prea multă abundenţă, că aceştia mureau de bătrâneţe şi că supravieţuitorii exagerează sau mint de-a dreptul! Comentariile sunt de prisos.

Câteva neadevăruri

Periprava a fost într-adevăr unul dintre cele mai dure locuri de detenţie din România, însă afirmaţiile despre dimensiunea represiunii din această colonie au fost uneori lipsite de acurateţe. Deşi cele 124 de victime reprezintă un reper solid, de la care poate porni orice analiză serioasă, inclusiv cea juridică, despre acest caz s-au făcut şi afirmaţii inexacte sau de-a dreptul false, a căror corijare ţine de deontologia profesională. Iată doar două dintre ele:

  1. S-a afirmat în mod inexact că la Periprava s-a descoperit o groapă comună în care ar fi fost înhumată „o parte dintre victime” şi că diagnosticul arheologic „confirmă existenţa unei gropi comune”. În primul rând trebuie spus că morţii din colonie, după toate indiciile, au fost îngropaţi în cimitirul satului, unde s-au efectuat şi săpăturile. Conform raportului arheologic, într-una din cele şapte gropi excavate s-au descoperit două schelete înhumate „în sicrie separate, din care s-au mai păstrat câteva fragmente de lemn şi cuie de dimensiuni diferite”. Poziţia acestora precum şi faptul că au fost înhumate în sicrie/coşciuge individuale nu sugerează o „groapă comună”, în sensul consacrat al expresiei, ci mai degrabă confirmă afirmaţiile gardienilor conform cărora în momentul în care existau doi decedaţi deodată, din comoditate sau neglijenţă, se practicau „înhumaţii duble în gropi simple”, precum în cazul de faţă. De obicei termenul de „groapă comună” se utilizează în cazul în care mai multe trupuri sunt îngropate în neorânduială, într-o groapă supradimensionată, de obicei în afara locurilor obişnuite de înhumare. În al doilea rând se cuvine să menţionăm tocmai că raportul nu confirmă existenţa unei gropi comune, în sensul precizat mai sus, ci vorbește de „un mormânt colectiv (o „groapă comună”), cu defuncții înhumați în același timp, fiecare în câte un sicriu improvizat probabil din material lemnos foarte perisabil”. Vehicularea improprie a termenului de „groapă comună”, fără nicio altă precizare, arată opțiunea pentru senzaţionalism, în detrimentul onestităţii profesionale.
  2. S-a acreditat ideea că în gropile morţilor decoperiţi cu prilejul săpăturilor „nu există urme de sicriu”. Această afirmaţie nu este doar inexactă, ci este în întregime falsă, de vreme ce în toate cele şapte gropi s-au descoperit urme de sicrie/coşciuge sau de rogojini. Acest fapt poate fi probat prin simpla vizualizare a fotografiilor de la faţa locului, dar şi prin parcurgerea raportului arheologic, din care am citat mai sus.

    SONY DSC

    Săpătură în cimitirul din Periprava (foto 2013)

Responsabilitate istorică şi responsabilitate juridică

Cazul lui Ioan Ficior este astăzi în instanţă. Din punct de vedere istoric culpa lui este cât se poate de evidentă, astfel că, în ceea ce ne priveşte, în baza cercetării pe teren şi în arhive, în urma coroborării afirmaţiilor supravieţuitorilor cu cele ale fostelor cadre ale coloniei, putem afirma că Ficior este unul dintre cei doi mari responsabili pentru ceea ce s-a petrecut la Periprava. Din punct de vedere juridic cazul a ridicat anumite probleme. Încadrarea iniţială a fost una forţată: fostul comandant a fost acuzat de genocid în baza unei speculaţii semantice care, probabil, nu ar fi rezistat în instanţă (specularea termenului de colectivitate, cu referire la deținuții politic). Această abordare a favorizat părerile conform cărora întregul efort ar fi fost mai degrabă un exercițiu de imagine, decât un demers onest de condamnare a responsabililor. Modificarea codului penal a reprezentat o oportunitate pentru relansarea cazului, permiţând încadrarea speţei la „crime împotriva umanităţii”, devenite de-acum imprescriptibile.

Rămâne incontestabil faptul că Ioan Ficior a fost trimis în judecată. Nu mai puţin adevărat este că acest moment a venit târziu şi pe alocuri a fost folosit în mod meschin. Până în prezent instituţiile îndrituite au ignorat subiectul sau au blocat iniţiative similare mai timpurii. Pentru toate aceste neajunsuri o compensaţie va fi reprezentată doar de momentul pronunţării unei sentinţe definitive de condamnare pentru ceea ce Ioan Ficior a săvârşit sau a îngăduit la Periprava.

Articol publicat în revista Magazin Istoric, nr. 4 (577) aprilie 2015

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu