VI

Sunt
urma unor clipe trecute
care strivește țărâna căii rătăcite
Sunt efigia nedeslușită a unei peceți
apăsată în sânge închegat
Sunt geamănul debil
urzit din reflexia mincinoasă a unei oglinzi sparte
Sunt ultima bătaie a unei inimii moarte
îngropată în cripta din stern
Sunt amprenta uscată a unor atingeri uitate
Sunt stana unei priviri triste, căprui
Sunt umbra spectrală a primului apus
și rânjetul roșu al ultimului răsărit
Sunt pană bolnavă deasupra unor litere strâmbe
care împodobesc același epitaf
Sunt cimitirul unor iluzii
și groapa comună a unor plânsete
Sunt odrasla înfiată a nopților
și stafia fiecărei dimineți.

Publicat în Pozie | Lasă un comentariu

V

Noapte de iarnă
Zbateri din toamnă
Dospite și mute
Din carne făcute
În glod părăsite
De viermi îndrăgite
Bat în timpane
Strigoi din icoane
Se preling pe tavane
Curg prin găvane
Ape amare
Inundă cu sare
Gânduri de moarte
Se-ncheagă din șoapte
Insecte bolnave
Se târă agale
Coboară pe șiră
Se-nfruptă din vină
Captiv printre ele
Te chinuie rele
Uitat în popas
Se sparge un ceas
În mii de secunde
Plăsmuite din crunte
Cuțite mărunte

Publicat în Pozie | Lasă un comentariu

IV

M-am agăţat de o privire în timp ce cădeam
şi zilele mi s-au prins în clipele ei
cuvinte mute cu inflexiuni de obsidian
şlefuite pe o inimă de piatră
au ţâşnit din lacurile tulburi ale înserării
tăindu-mi legăturile placentare
şi viaţa s-a scurs uşor
prin venele uitării

Publicat în Pozie | Lasă un comentariu

III

Din ceţurile dimineţilor de toamnă se făureşte trecutul
E agăţat de boltă cu fire tari, invizibile
Are aripi negre şi zbor în picaj
Plonjează într-un stern uscat
Aşezat pe un covor putred
Lacustră mustind de clipe gălbui
În care vibrează bizar un singur sonar
Trimiţând mereu unde palide
Către singurul viitor cert şi organic.
În ceţurile dimineţilor de toamnă
Privesc neclar un alt viitor
Şi învăţ să mor din nou.

Publicat în Pozie | Lasă un comentariu

II Noiembrie straniu

Simt toamna în oase
Am brumă sub coaste
Pulbere de timp irosit
Înghețând durerea de moarte
Din buze încleștate
Mă-nțeapă-n falange
Cuvinte smintite
Descărnate de clipe
Am toamna în craniu
Și veșnic adagiu
Un Noiembrie straniu
Mă străpung de sub piele
Zeci de himere
Stropite în izvoare
Țâșnind din uitare
În frigul din țeastă
Zac gânduri de gheață
Topesc dintre ele
Doar clipele tale
Fragmente de stele
Murind în cădere
În ceasuri atroce
Simt toamna în oase
Și măduva rece.

Publicat în Pozie | Lasă un comentariu

I

Trezit în larma stropilor de vară
Goniți din ceruri ce ardeau odinioară
Ridic acum privirea ca pe o povară
Și nu zăresc nimic s-o facă mai ușoară.
Mi-s ochii goi și tâmplele bătrâne
Azi bântuie păreri pe căi bătute-n frunte
Scăldate-n apa ploilor nebune
S-au scurs priviri cu raze frânte.
Potcoave de metal incandescent
Sunt clipele de-acum pierdute
Sub apăsarea lor pierind încet
Mă duc spre asfințit în cruce.

Publicat în Pozie | Lasă un comentariu

Călătoria neîntreruptă a unui „înger cu mințile rătăcite”. Povestea Charlottei Burai

Pentru că voia cu orice preț să plece din România socialistă, Charlotte Burai și-a petrecut cea mai mare parte a tinereții în centre de anchetă, penitenciare și spitale de psihiatrie. Între 1952 și 1964 a încercat să treacă frontiera de cel puțin șapte ori. Ca în transă, după fiecare eliberare pleca mereu spre vest. Nimic nu a putut frânge voința acestei tinere, abandonată la câteva luni după naștere pe treptele unei biserici din București. În naivitatea ei, tânjea după iubirea unor părinți care o lăsaseră în voia sorții, speriați de posibilitatea creșterii unui copil cu probleme.

P 130665_002, fila 1v, Burai Sarlota

Charlotte Burai în arestul Securității (1952)

Povestea Charlottei Burai nu este aceea a unui abuz psihiatric clasic, prin care oameni  normali erau internați forțat, bătuți și sedați ca să renunțe la ideile lor. Cazul ei vorbește despre un alt tip de represiune prin psihiatrie, mult mai comun României socialiste, împotriva unor oameni cu reale probleme psihice care le-au anulat instinctul de conservare. Statul socialist i-a „tratat” așa cum a știut mai bine: crud.

O epilepsie, cel mai probabil ereditară, i-a ransformat copilăria într-un coșmar. Crescută la leagănul Sfânta Ecaterina din București, a putut merge abia la șapte ani. La 13 ani s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. Doi ani mai tîrziu muncea în fabrica de ciment din Fieni. Ca să poată trăi, de când a putut merge, a lucrat pământul părinților adoptivi și al altor oameni din Prahova, iar iarna a muncit în case străine din Ploiești: a spălat rufe, a călcat, a făcut curăţenie. Părinții adoptivi, care făceau parte din secta Martorii lui Iehova, o trimiteau și la anumite adrese din țară, cu materiale de propagandă. Fata nu a fost niciodată atrasă de activitatea asta, pe care o vedea ca pe o corvoadă.

La 16 ani a aflat din întâmplare că părinții naturali trecuseră în lumea liberă și trăiau în Austria. Atunci i-a încolțit în minte gândul plecării, care treptat s-a transformat într-o obsesie imposibil de stăvilit. Tot ce a făcut de atunci înainte s-a subordonat mult doritei călătorii spre vest. Imediat după majorat, în martie 1952, Charlotte Burai a lăsat în urmă fabrica de ciment și s-a îndreptat spre granița ungară. Nu-și făcuse un plan; se așternuse la drum dintr-o dorință incontrolabilă de a-i afla pe cei care care au zămisilit-o. A fost arestată la Valea lui Mihai și condamnată la trei ani de închisoare pentru tentativă de trecere a frontierei, într-un regim ticălos care n-a cunoscut niciodată mila. Peste ani, la Securitate, Charlotte avea să facă acestei încercări o descriere extraordinară, vorbind despre o filieră clandestină care înlesnea trecerea în Ungaria cu ajutorul curselor CFR din Gara de Nord. În schimbul transportului clandestin la Debrecen, ar fi dat un aparat de fotografiat, un medalion şi cerceii de aur, toate trimise în ţară cu ani în urmă de către părinţii naturali. Ar fi fost prinsă într-un hotel din orașul maghiar, în aşteptarea unei oportunităţi de continuare a drumului. Sau poate era pur și simplu povestea unei alte încercări nereușite, pe care, din cauza bolii, n-o mai putea așeza în ordinea cronologică firească.

S-a reîntors la Fieni în 1955, după doi ani și jumătate de închisoare. A reînceput munca în fabrică doar pentru a câștiga câțiva bani pentru o nouă călătorie. În aprilie 1956, Charlotte a luat 56 de lei și câteva merinde și a pornit către granția iugoslavă, călătorind pe plafonul unui vagon de tren, de la Timișoara la Jimbolia. A fost prinsă mergând în spatele unui șir de căruțe ale unor țărani. După o expertiză psihiatrică care a constatat că nu era în deplina capacitate a facultăților mintale, instanța a decis internarea în Spitalul nr. 9. Aici a fost închisă într-un pavilion special, destinat politicilor, unde a suferit mari privațiuni. Între 1956 și 1958 a fost internată de șapte ori în mai multe unități psihiatrice, de unde a evadat adeseori. În 1958 și-a reluat drumul spre vest, încercând să reacă granița de trei ori, prin Ungaria sau Bulgaria.  A fost prinsă de fiecare dată, iar a treia oară a fost din nou aruncată în închisoare, în așteptarea deciziei de internare. La Jilava a fost bătută până la leșin din cauza manifestărilor pe care i le provoca boala. Tânăra pur și simplu nu realiza unde se află, iar gardienii erau ignoranți și cruzi:

Mai mulți paznici au dat năvală peste noi, au luat-o și au dus-o într-un birou pe care îl transformaseră în cameră de tortură. Charlotta a fost întinsă pe ciment, unul s-a așezat cu fundul pe gâtul ei, iar altul pe glezne. Un al treilea o lovea cu sete, la nimereală, cu pumnii și cu picioarele. Când a fost readusă în „Camera de Corvoadă”, era mai mult moartă decât vie: avea spatele plin de contuzii negre, iar buzele îi erau mânjite cu sânge.

(Vezi https://www.podul.ro/articol/ingrozitoarea-drama-a-anastasiei-iorgulescu-fosta-detinuta-politic-vietasa-la-jilava-si-miercurea-ciuc-calcata-in-picioare-de-calaul-securist-gheorghe-enoiu-supranumit-macelarul-de-la-interne-exclusiv-interviu-9596.html)

Aici a întâlnit-o Anastasia Iorgulescu, care se lupta să-i potolească crizele tot mai puternice de epilepsie.

P 034008_003, coperta v, Burai Sarlota

Charlotte Burai în arestul Securității (1958)

După Jilava, a fost din nou reinternată la Spitalul 9, unde alte colege de sferință îi spuneau, fără răutate, „nebuna Charlotta”. În 1963 a pornit, din nou, de două ori spre vest. A doua oară a fost iarăși reținută la Jimbolia și a urmat calvarul cunoscut: securitate, expertiză psihiatrică, internare. Ultima tentativă eșuată a fost în 1964, când, la sfatul Ecaterinei Săndescu, o fostă colegă de detenție, a plecat la Galați în căutarea unui vas străin.

În toate aceste călătorii, Charlotte Burai a mâncat pe apucate, s-a deplasat cu cele mai neașteptate mijloace de transport, adeseori clandestin, a dormit prin gări și parcuri. Suferința nu a împiedicat-o, deși o prindea mereu în cele mai nepotrivite momente. În preajma majoratului, boala era atât de gravă încât ajunsese să aibă chiar și câteva crize într-o zi. O stare de oboseală cronică și durere îi copleșea trupul după fiecare atac, dar nu s-a dat bătută. La Securitate n-a ascuns niciodată nimic. Cu seninătatea omului naiv, având convingerea, firească de altfel, că nu face nimic rău, le-a spus anchetatorilor că vrea să-și vadă părinții și că statul român îi respinsese cererea de emigrare și nu-i dăduse de ales. I-a prevenit că imediat ce va fi liberă, va încerca din nou să plece. Detenția i-a agravat suferințele și i-a adăugat altele noi.

Nu știu ce s-a întâmplat cu Charlotta după 1964, dar pot bănui că nu s-a oprit niciodată din drum. Fostele ei colege de detenție i-au pierdut, la rândul lor, urma. Despre ea ne-au rămas câteva fotografii, din care privește trist, dar deloc resemnat. Încercările nereușite par doar să fi așternut o umbră de regret pe chipul unui „înger cu mințile rătăcite”[1].

P.S. Povestea extinsă va putea fi citită în volumul „Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism” (în pregătire).

[1] Expresia îi aparține Anastasiei Iorgulescu. Vezi https://www.podul.ro/articol/ingrozitoarea-drama-a-anastasiei-iorgulescu-fosta-detinuta-politic-vietasa-la-jilava-si-miercurea-ciuc-calcata-in-picioare-de-calaul-securist-gheorghe-enoiu-supranumit-macelarul-de-la-interne-exclusiv-interviu-9596.html

Publicat în Deţinuţi politici | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Omul fără chip. Pavel Grimalschi: asasin, erou, legendă

După ce Casimca a fost evacuată, despre omul „zidit de viu în pereții de cărămidă ai Jilavei” nu s-a mai știut nimic. După 1989 numele lui Pavel Grimalschi, un om fără chip, a cărui imagine trăia doar în memoria celor cu care a împărțit închisoarea, a reapărut în evocări sporadice. Fără să i se știe biografia, s-a conturat portretul aproape neverosimil al unui erou neîmblânzit care băgase spaima în comuniști și își riscase pielea pentru cei de lângă el. De altundeva, dintr-o sursă care ieșea acum nestingherit la lumină, se înfățișa un alt Grimalschi, un individ dur printre asasinii de la Jilava, din toamna anului 1940.

P 000032_001, fila 554, Grimalschi Pavel

Pavel Grimalschi în arestul Securității

Pavel Grimalschi s-a născut la 10 decembrie 1914, în comuna Vădeni, judeţul Soroca, în Basarbia, în familia preotului Dormidont. A fost un tânăr pasionat de sport, iar între 1926 și 1933 a urmat liceul A.D. Xenopol din Soroca, unde a obţinut bacalaureatul cu „foarte bine”. A urmat locul de bursier al Universităţii din Cluj, în cadrul Facultăţii de Drept. La Cluj, în februarie 1935, Grimalschi a intrat în Mișcarea Legionară, pe care deja o simpatiza. A fost unul dintre cei mai activi, participând la marșuri și tabere de muncă. În 1936 a fost trimis în judecată pentru „lovirea unui individ care a trădat Mişcarea Legionară” şi totodată a devenit lider al grupului legionar studenţesc. A fost şef de cuib, şef de grupă la Facultatea de Drept (1936-1937), bibliotecarul Societăţii Studenţilor în Drept şi membru în comitetul de conducere. A fost implicat activ în campania electorală din 1937, făcând propagandă în judeţul Soroca, într-o echipă aflată sub diriguirea comandantului legionar Traian Puiu. În acelaşi an a fost înaintat de către Corneliu Zelea Codreanu la gradul de instructor legionar.

În campania electorală din 1938, în Maramureş, a fost arestat de jandarmi. După eliberare s-a întors la Cluj, de unde a pornit într-un marş de 300 de kilometri, prin satele din Ardeal, până la Alba Iulia. Au urmat exmatricularea și transferul la Cernăuţi. În vara aceluiași an s-a întors la Soroca ca stagiar într-un birou de avocatură și a continuat activitatea legionară clandestină.

În septembrie 1938 a fost ridicat și internat în lagărul improvizat în clădirea sanatoriului TBC Vaslui. Vasluiul, unde a privit asasinarea camarazilor săi, l-a marcat definitiv:

pe toţi ne ameninţa ştreangul morţii. El a venit în noaptea de 22-23 Sept. când au fost scoşi 32 din mijlocul nostru şi împuşcaţi chiar în drum sub văzul ochilor noştri zăcând în stradă aruncaţi 3 zile. Ne aşteptam şi noi rândul[;] de atunci m-am împăcat cu moartea şi spectrul ei n-a murit de atunci, în permanenţă frică de ea nu mi-a fost şi nici nu-mi este. Tot atunci cei rămaşi am jurat răzbunare contra călăilor noştri […] S-au întrebuinţat toate metodele de distrugere sufletească şi frică, dar n-au reuşit. Dacă fiziceşte eram slăbit, în schimb sufleteşte eram mult mai călit. Închisoarea joacă asupra noastră un rol mult mai mare decât libertatea.

Grimalschi a fost eliberat la 10 martie 1940, după deja obișnuita declarație de desolidarizare. În iunie 1940, după intrarea trupelor sovietice în Basarabia, a plecat la Bucureşti unde a fost încadrat la Prefectura Poliţiei Capitalei în postul de Şef de Poliţie. Încadrarea în ceea ce în epocă a fost cunoscut drept „Poliţia Legionară” i-a oferit cadrul potrivit pentru a se răzbuna. În seara zilei de 26 noiembrie 1940 Grimalschi a urcat într-o maşină parcată pe planşeul Prefecturii Poliţiei Capitalei de unde, alături de alți legionari, a plecat spre Jilava pentru a-i asasina pe cei închiși pentru crimele săvârșite împotriva legionarilor.

P 080787_002, fila 1v, Grimalschi Pavel

Pavel Grimalschi în „poliția legionară” Fotografia din legitimație

Aici a fost unul dintre cei care au tras asupra celor 14 jandarmi care îi uciseseră pe Corneliu Zelea Codreanu, pe Nicadori şi pe Decemviri. În aceeași noapte, întors la sediul poliției, Grimalschi a ucis cu o rafala de Mauser un om arestat pentru asasinarea a zece legionari. După rebeliunea din 1941, purtând haine militare nemțești, Grimalschi s-a refugiat în Germania, unde a fost închis la Rostock și la Buchenwald. În țară era condamnat la moarte. În decembrie 1944 a fost înaintat la gradul de comandant legionar ajutor, cooptat în „armata națională” de la Viena și trimis la școala de parașutiști SS de la Breitenfurt. La 13 decembrie 1944, în fruntea unui „comando” legionar, a fost paraşutat în Munţii Apuseni, în apropierea localităţii Arieşeni din judeţul Alba, cu misiunea de a sabota armata sovietică și de a reorganiza Mișcarea Legionară. Sfârșitul războiului și „pactul de neutralitate” dintre comuniști și legionari l-au scos din clandestinitate. 

În 1947 a fost condamnat la un an de închisoare pentru instigare publică. Pavel Grimalschi a fost arestat din întâmplare, în 1948, în seara de Crăciun, la Dorohoi. Era euforic și lăsase garda jos. Condamnatului la moarte din 1941 regimul comunist i-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viață. În 1958 Grimalschi a sosit în locul unde s-a născut legenda: Casimca Jilavei, un spațiu sordid destinat, în mare parte, celor implicați în procesele „reeducării”. În mizerie, izolare și împărțind spațiul cu bolnavi de TBC, fostul polițist legionar s-a luptat la propriu cu gardienii și s-a sacrificat pentru a-l proteja pe Vică Negulescu, fostul său colaborator. Deși a supraviețuit, Casimca l-a măcinat. După moartea a cinci dintre cei închiși acolo, în 1959 a fost scos din Jilava, iar Marcel Petrișor a apucat să-l mai zărească „printr-un fald descusut al zeghei trase pe cap”. Pentru că nimeni nu l-a mai văzut vreodată, s-a zvonit că ar fi fost zidit de viu în Jilava.

Deși diferit, adevărul este la fel de trist. La 2 noiembrie 1959 Pavel Grimalschi a fost transferat la penitenciarul Oradea cu recomandarea de a fi izolat de orice deţinut „contrarevoluţionar”. Motivul sosirii aici rămâne încă un mister.

La puțin timp s-a îmbolnăvit grav. În februarie 1960 avea febră puternică (38,6 – 39,2), ficatul mărit, gambele, mâinile, faţa şi pleoapele umflate, iar sănătatea i se agrava în ciuda faptului că medicii penitenciarului susţineau că i-au administrat penicilină de două ori pe zi. Scuipa sânge. Transferat la spitalul orașului, Grimalschi a murit în ziua de 16 aprilie 1960, la orele 18.00. Omul cu două condamnări la moarte a fost ucis de bacilul Koch. Nu se ştie dacă, după înregistrarea decesului, trupul i-a fost înhumat sau incinerat.

După zeci de ani în care care a dăinuit ca o legendă, Pavel Grimalschi și-a regăsit chipul. Unul hotărât, dur, care se oglindește în suma ipostazelor sale biografice.

P 000032_002, fila 1v, Grimalschi Pavel

Pavel Grimalschi în a doua jumătate a anilor 50

 

Pentru biografia completă a lui Pavel Grimalschi a se vedea Constantin Vasilescu, „Asasin, erou, legendă: Pavel Grimalschi (1914‑1960)”, în Florin Soare, Constantin Vasilescu (coord.), Incursiuni biografice în comunismul românesc, Polirom, Iași, 2017, pp. 71-114.

Publicat în Al Doilea Război Mondial, Deţinuţi politici, Mişcarea Legionară | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Până când?

Într-o casă din marginea Câmpulungului, condamnat la inactivitate, Gheorghe Arsenescu a stat ascuns zece ani, timp în care Securitatea l-a căutat bezmetic prin toată țara. Poate doar epopeea lui Ion Gavrilă Ogoranu, un mare cavaler al istoriei recente, este asemănătoare din perspectiva asta. În Livadie sau pe Valea Bărbușii, străzi care urcă necontenit înspre Chilii, mai întâlnești și azi bătrâni care-i știu povestea. Pe unii dintre cei mai în vârstă i-am apucat acum câțiva ani.  Pe nea Onică Poștoacă, octogenar, l-am prins într-o seară de iarnă, cărând fân la oi, cu țoala. A fost tot în preajmă și în ziua arestării colonelului, împreună cu nea Nelu Rocea, care a și încasat o scatoalcă pentru a prinde curaj să urce, în recunoaștere, în podul unde se ascunsese „banditul”. Pe Valeriu Hiu, muncitorul nonagenar care complotase împotriva regimului, l-am găsit acasă într-o după amiază de toamnă târzie, când mi-a depănat povestea vieții lui și a uliței pe care încă locuia. „Tinereii” între 70 și 80 de ani încă mai sunt acolo. În același loc, într-o casă veche, dar îngrijită, își trăia bătrânețile, până nu de demult, soția celui care l-a oferit Securității pe Arsenescu. Dar despre asta cu altă ocazie…

Ce se știe mai puțin este că scrisul a fost una dintre preocupările care i-au umplut timpul fugarului. Prin dosarele Securității se mai află și astăzi câteva zeci de pagini cu însemnările lui. Nu știu pentru cât timp, pentru că sunt într-o stare avansată de degradare; simpla lor atingere înseamnă dezintegrarea hârtiei care pare atinsă de foc. Nu sunt, din păcate, însemnări zilnice, ca în cazul lui Tică Jubleanu. Nu avem de-a face cu un jurnal și nu se știe dacă Arsenescu a ținut vreodată unul. Avem în schimb sute de versuri.

pana cand

Carnetul cu însemnări personale aparținând lui Gheorghe Arsenescu

Ofițerul a încercat să vorbească despre anii 1948-1950 printr-o „baladă a haiducilor”. Inutil să mai spun că, stilistic vorbind, nu sunt versuri deosebite și că nu e cazul să-l judecăm din cauza asta. Arsenescu nu a fost poet și în orice caz nu a fost un tip sensibil. Dar faptul că nu-i lipsea perspectiva istorică despre timpurile pe care le-a trăit l-a făcut, totuși, să le scrie. Sunt, de fapt, rimele simple, naive, ale unui militar de carieră care, înainte de orice, a urât temeinic comunismul. Ele pun în lumină drama lui existențială, a celor care l-au urmat și, de ce nu, a noastră, a tuturor.

De ce a ales poezia în locul unor însemnări personale despre fugarii din Muscel, nu se poate ști. Poate din prudență. Sau poate că n-a făcut-o, poate că însemnările vor fi existat, dar nu vom afla niciodată… Avem totuși versurile lui, ale unui om care nu pare foarte complicat sufletește, dar care a fost cu siguranță devotat unei idei clare: anticomunismul. Cine vrea să încerce o altă cale de cunoaștere către el și, prin extensie, către cei care l-au urmat, o poate face citindu-le și închipuindu-și cum le-a scris, ascuns în podul unei case modeste de munte…

Așadar,

Până când?

  • Frați români nu vă-ntrebați
  • Până când o să-ndurați
  • Urgia comuniștilor
  • Și lăcomia rușilor?
  • Până când o să răbdați
  • Stând așa îngenuncheați
  • Sărăciți și-nfometați
  • Și de nemernici judecați?
  • Până când o să așteptați
  • Îndreptarea ce sperați
  • Dacă voi nu vă mișcați
  • Și din mâini nu vreți să dați?
  • Nu vi-i destul câte ați pățit
  • Și cât de greu ați ispășit
  • Greșeala mare ce-ați făcut
  • Că n-ați lovit de la-nceput?
  • Și-ncă așa de veți mai sta
  • Tot mai mult veți îndura
  • Căci din ce în ce mai greu
  • Comuniștii trag mereu.
  • V-au mințit, v-au înșelat
  • Și mintea rău v-a tulburat
  • C-aduc raiul pe pământ
  • Și vă scapă de mormânt.
  • V-au spart capul cu minciuni
  • Că rușii lași și căpcăuni
  • Vă sunt prieteni drepți și buni
  • Și luptă mult pentru români.
  • Vă trimit la munci forțate
  • Și din case azi vă scoate
  • Vă obligă la colhoz
  • Și cu targa la moloz.
  • Vă târăsc în închisori
  • Și ucid pe luptători
  • Își bat joc de muncitori
  • Cu întreceri până-n zori.
  • Vă rupeți hainele la cozi
  • Greu rânduite de nerozi
  • Să vă căpătați de trai
  • Pâine, sare și mălai.
  • Vă dă porția cu cartela
  • Și la rând cu santinela
  • Vă trudiți cu greu necaz
  • S-apucați un pic de gaz.
  • V-au lăsat fără cuvânt
  • V-au furat și de pământ
  • Și-au bătut joc de credință
  • Și v-au dus la suferință.
  • V-ajunge cât ați suferit
  • Și cu câte ați plătit
  • Trista voastră nepăsare
  • Stând cu javrele-n spinare.
  • Nu lungiți această boală
  • Că-ntr-o zi cum au ei școală
  • Vă vor duce la pieire
  • La bolșevici prin alipire.
  • Decât s-ajungeți în robie
  • Mai bine moartea să vă vie
  • În lupte grele cu vrăjmașii
  • Să lăsați liberi urmașii.
Publicat în Haiducii Muscelului | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Holocaust, Gulag, victime și o lege iresponsabilă

În decembrie anul trecut, la Cluj, a murit Marianne Kardos, fostă Pollak. La peste 105 ani, avusese parte de unul dintre cele mai uluitoare și triste destine, din păcate atât de des întâlnite în secolul XX. Au trecut mai bine de cinci ani de când i-am descoperit uimitoarea biografie răspândită printre sute de file de arhivă. Și totul a început de la o succintă descriere a unei presupuse fapte: „s-a pus în slujba hitlerismului punând la tratamente neomenoase evrei internaţi în lagăre[,] având funcţia de medic”. Ce a urmat m-a pus în fața unuia dintre cele mai spectaculoase și evidente cazuri de represiune politică, a cărui intrigă nu e departe de aceea a unui film.

P 043019_002, fila 39, Cardos Mariana-2

Marianne Kardos

Așadar, Marianne Kardos s-a născut într-o familie evreiască din Cluj, în data de 10 aprilie 1914. La 3 mai 1944, cu prilejul deportării evreilor din Ardealul ocupat de către maghiari, a fost ridicată din localitatea Hida, județul Sălaj, și internată în ghetoul din Cluj. A urmat deportarea în lagărele de la Auschwitz, Polonia (27 mai 1944), Kaiserwald (12 iunie 1944), Dundanga I (26 iunie), Dundanga III și Libau (Liepāja), Letonia, Stutthof, Prusia Orientală, Dörbeck și Guttau (septembrie 1944) în Polonia. 

În lagăre, printre marșuri istovitoare și munci epuizante, a fost deopotrivă victimă și martoră a holocaustului. În virtutea profesiei, a ocupat uneori și postul de medic. Calvarul a încetat pentru moment în ianuarie 1945, când lagărul de la Guttau a fost eliberat de trupele sovietice. La întoarcerea în țară pe Marianne Kardos o aștepta… Tribunalul Poporului, unde, în vara lui 1945, nu mai puțin de 15 foste deportate au depus un denunț împotriva sa, prin care o acuzau că, în calitatea de medic deținut al lagărului de la Guttau, s-a comportat inuman față de alte colege de suferință, cărora le-a refuzat tratamentul și pe care le-a tratat cu indiferență sau cinism. Acest comportament ar fi condus și la moartea unora dintre deportate. A fost începutul unei proceduri anevoioase și complexe care a reunit, la Comunitatea Evreiască, la Siguranță și la Tribunalul Poporului, mărturiile a zeci de victime. Împărțite în favorabile și defavorabile, acestea reflectă, de fapt, postura ingrată a medicului deținut din lagărele germane, prins între datorie și imposibilitatea îndeplinirii ei.

Iată numai două exemple, în oglindă:

Erau foarte puţine medicamente, iar doctoriţa reclama energic în toate ocaziile, când putea, medicamente, despăducherea lagărului, înfiinţarea unei spălătorii, repartizarea rufelor şi în special a încălţămintei. Cu o ocazie când aveam prea mulţi morţi, a spus conducătorului lagărului că ea ştie că trăim în veacul al XX-lea, cu toate acestea, în condiţii similare încă nu au trăit şi nu au murit oameni. Când după multă insistenţă s-au repartizat câteva haine şi papuci de lemn, doctoriţa a obţinut pentru bolnavi haine, pulovere, pantofi şi rufe. Trei naşteri am condus în lagăr noaptea, la lumina candelelor făcute din mărgărint pe paie pline de păduchi (Maria Gluck).

Conduita doctoriţei Pollack Ana a fost păcătoasă. S-a întâmplat ca după 8 luni de deportare să mă prezint pentru prima oară ca bolnavă la dânsa, rugând-o să mă scutească în acea zi de la muncă, dar ea m-a refuzat. După aceasta, SS-ul german, care avea mai multă omenie, mi-a zis să mă culc, scutindu-mă de la muncă. Pe bolnavi nu vroia să-i trateze. Mâna pe toţi să meargă la muncă şi să nu facă pe bolnavii. Dispunea de medicamente dar nu vroia să le dea (Margareta Kardos).

În fapt, și din cauza unui temperament mai rece, Marianne Kardos și-a atras antipatia unora dintre deținute care i-au socotit comportamentul ca unul premeditat.  La Tribunalul Poporului cazul a fost, pe bună dreptate, clasat.

În 1949, cu prilejul revizurii dosarelor clasate, cazul a revenit în atenția procurorilor comuniști. De data aceasta, în ciuda evidenței și fără să se țină seama de faptul că unele dintre acuzatoare și-au revizuit radical declarațiile, Marianne Kardos a fost condamnată la trei ani temniță grea pentru „crime contra umanității”.

La prima vedere am fi tentați să credem că este vorba doar de încă una dintre victimele represiunii comuniste. Unii s-ar gândi, poate, la un reflex antisemit. Realitatea, în schimb, este cu totul alta.

Rozalia Pollak fostă Wittenberg s-a aflat într-o situație similară. Deportată în lagăre, unde a îndeplinit și funcția de medic deținut, la întoarcere a fost reclamată la Tribunalul Poporului și achitată. Odată cu redeschiderea dosarului, a fost condamnată la trei ani temniță grea pentru „crimă contra umanităţii”. Faptul că soțul său, Andrei Pollak, fusese acuzator public la Tribunalul Poporului nu a salvat-o, ba chiar dimpotrivă, i-a adus căderea. Devenit acum procuror comunist, Pollak a făcut eforturi să își scape soția și, în urma unor investigații personale, a ajuns la concluzia legitimă că ea a fost victima unei înscenări. Prin intervenții directe la Constantin Pârvulescu și Teohari Georgescu, Pollak a reușit să pornească o anchetă a Securitatății. Concluziile sunt halucinante. La începutul anilor 50 acesta își dorea postul de procuror general al RPR. Avea un rival în persoana unui alt procuror de origine evreiască, Rosman. Pentru a-și compromite rivalul, Rosman a căutat să obțină dosarul Rozaliei Pollak. Din cauza unei confuzii de nume a primit dosarul… Mariannei Kardos fostă Pollak! Deși a văzut confuzia, a profitat de ocazie ca prin condamnarea Mariannei să realizeze un precedent. Mai mult, pentru a consolida speța, a mai adăugat o victimă în persoana unei alte supraviețuitoare a holocaustului, Sidonia Herșcovici. Condamnării celor două i-a urmat imediat aceea a Rozaliei Pollak. Concluziile Securității sunt fără echivoc: Rosman a lucrat în complicitate cu procurorul general în funcție, Alexandru Voitinovici. Deși însuși Dej a fost înștiințat, cazul a fost mușamalizat, iar înscenarea judiciară și-a produs efectele. Marianne Kardos a trecut din holocaust, în gulag ca victimă a unor reglări de conturi între doi procurori comuniști, de origine evreiască.

Cazul său este pilduitor pentru complexitatea represiunii comuniste. Dar mai este ceva… Biografia celei dispărute este și o dovadă despre absurditatea legii 217/2015, care mai este cunoscută și sub denumirea de „legea antilegionară”.  Conform articolului 2, litera c,

prin persoană vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război se înțelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și persoana din conducerea unei organizații al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanțe penale internaționale

Aceasta nu înseamnă altceva decât creditarea iresponsabilă a sentințelor pronunțate de către instanțele comuniste în mod evident și indiscutabil politizate. Conform acestei legi, răposata Marianne Kardos ar fi fost, fără doar și poate, o criminală de război. Numai că… din fericire, în 1996 aceasta a făcut recurs în anulare, prin Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. Casarea sentinței a venit firesc, deodată cu achitarea și înlăturarea dispoziției privind confiscarea totală a averii. Ca atare victima și-a redobândit cele patru apartamente pierdute, pe care a ales să le doneze comunității evreiești. A păstrat pentru sine, cu drept de uzufruct viager, doar unul dintre ele. Poate același în care, în decembrie trecut, a murit.

Ce s-ar fi întâmplat în absența recursului și a posibilităților victimei de a face demersurile necesare? Exact același lucru care se întâmplă astăzi cu alte victime ale represiunii comuniste, condamnate pe nedrept: evocarea ei ar fi fost supusă rigorilor legii. Ironia sorții face ca legea 217/2015, în mod evident opera unor ageamii iresponsabili, mânați (acesta este cel mai potrivit termen) de cine știe ce interese, să se întoarcă tocmai împotriva celor pe care ar trebui să-i protejeze: victimele holocaustului. 

P.S. Cazul este analizat pe larg într-un volum în pregătire: „Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism”.

Publicat în Al Doilea Război Mondial, Deţinuţi politici, Holocaust, Legea 217/2015 | Etichetat , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu