ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU (28.01.2015)

1964633_932281866812479_1636663987_n

Desen realizat de Florin Soare

Afară, o ninsoare debilă se topeşte într-o zloată apăsătoare. La 9.30, când în sala de judecată este linişte deplină, judecătoarea Carmen Veronica Găină scrutează în gol. Se trezeşte din reverie şi părăseşte încăperea anunţându-şi revenirea la 10 fix. Rămân în compania unui coleg şi a grefierului, iar vreme de câteva minute nu se mai aude decât foşnetul hârtiilor pe care acesta le frunzăreşte. Frânturi din netrebnicia lui Vişinescu. În colţul din dreapta al sălii şi-a făcut apariţia un ecran de proiecţie, semn că azi vom viziona materialele promise data trecută.

Câteva minute mai târziu, Vişinescu este împins în sală de nepotul care se descotoroseşte rapid şi fără formalităţi de el: Bre, eu am să plec. Îi las telefonul domnului şi spre final mă sună, să te scap de ăştia. Domnul, colegul meu, încuviinţează, în timp ce Vişinescu ia loc lângă noi. Devenim, datorită/din cauza proximităţii, confidenţii lui de-o zi. Înainte să iasă, nepotul îi aruncă drept consolare: Nu mata răspunzi pentru toate crimele. Bătrânul încuviinţează cu nădejde: Nu a fost puşcăria mea, nu m-am dus voluntar. Nu puteam să nu mă duc. Am avut ghinionul să fiu eu. Ghinioniştii care i-au „trecut prin mâini” la Râmnic ar crede altceva. Profităm rapid de faptul că rămâne singur lângă noi şi îl asaltăm cu întrebări: Exista „neagra” la Râmnic? / Nici vorbă! Zicala de „neagra”… la Jilava vorbea. A fost unu’ mărunţel [Valentin Cristea – n.m.], foarte bun. A fost singurul care a vorbit corect cum a fost acolo. […] Eu sunt sătul pentru că mi-am dat seama la mine acasă ce a fost. Zidurile… şi pă ziduri a fost. Curioşi, încercăm să aflăm mai multe despre martorul surpriză pe care îl propune cu atâta insistenţă: Nicu a fost şef de post, după ce a terminat la mine, în prima comună, după Râmnicu Sărat. Un băiat dezgheţat. […] Mie îmi pare rău de Diaconescu şi Coposu. […] Nu-i în firea mea să bat şi mai ales în condiţiile alea. […] Diaconeasa [sic!] a avut zile de izolare, Coposu n-a avut. Mihalache nu o data am discutat cu el în celulă. L-am şi dezgropat şi l-am dus la Topoloveni. / Dar cu ce încălca Diaconescu regulile? / Cu bătaia în perete. / Diaconescu era cel mai recalcitrant? / Erau şi alţii.

Dialogul cu aer de confesiune strâmbă este întrerupt la 10.06, de reîntoarcerea judecătoarei. Cele ce urmează îmi confirmă o informaţie pe care o am de câteva zile: Vişinescu a rămas din nou fără avocat. Vrabie a depus o cerere în care şi-a exprimat imposibilitatea de a-l mai apăra. Judecătoarea îl cheamă la microfon pentru a se asigura că e conştient de noua situaţie: Despre avocat ştiţi? / Da, ştiu, doamna, m-am şi întâlnit cu ea… / Cu cine? / Doamna… nu pot să vorbesc… / Şi vreţi să vă asiste? / Da, da. Momentan în sală se află un avocat care este delegat de avocata desemnată din oficiu, aflată acum la o altă instanţă din Bucureşti. Imediat ce îşi declină calitatea, stârneşte mânia judecătoarei: Nu permitem ca avocaţii să facă programul instanţei! Vă rog să luaţi legătura cu dumneaei, să se prezinte deîndată! Avocatul suplinitor încearcă să explice situaţia, dar este înăbuşit într-o manieră neelegantă. Atmosfera tensionată este tulburată de intervenţia spontană a Nicoletei Eremia: Am formulat câteva întrebări pentru inculpat… / Dacă va binevoi să dea declaraţii. / Şi dacă nu va consimţti, pot să le las? / Da, le depuneţi la dosar. Judecătoarea Carmen Găină reia dialogul cu avocatul înlocuitor pe un ton agresiv: Când se prezintă? / A plecat de la tribunalul Bucureşti. / Vom relua şedinţa peste 15 minute, din acest motiv. Nicoleta Eremia insistă în demersul ei, fiind calmată într-un final de judecătoare. Între timp, Mihai Marinescu, cel care la termenul trecut a prezentat versiunea înjunghierii trupului neînsufleţit al lui Ion Mihalache, depune la dosar materiale al căror protagonist este Corneliu Coposu: un fragment din Memorialul Durerii şi un interviu. Cu acest prilej face o afirmaţie discutabilă: Lucreţiu Pătrăşcanu a fost închis la Râmnicu Sărat.

În aşteptarea avocatei din oficiu, Valentina Bornea, judecătoarea părăseşte sala, moment în care avocatul înlocuitor ţâşneşte nemulţumit spre ieşire. Dezorientat, Vişinescu îl întreabă rugător: Plecaţi? Omul îl ignoră complet şi iese. Resemnat, inculpatul îşi revarsă nemulţumirea asupra judecătoarei: Are de-a face cu oameni, respectă-i şi pe ei! Ăştia parcă sunt nişte slugi şi ea…

Pauza îmi oferă şansa unui dialog nesperat cu inculpatul, din care redau câteva frânturi: Recidivişti din toate colţurile ţării îmi scrie! [sic!] Iniţial eu nici n-am fost aici, am fost în spital când a discutat ca să-mi confişte… Despre avocata din oficiu: Săraca, nu e ea de vină. Ea a luat aşa, din oficiu. Privind către Lucia Hossu: Cine e asta, ziarista? / A făcut Memorialul Durerii. / Aaa, da. Lămurit, se întoarce la origini: Eu eram un simplu ţăran. Abia doi ani mai târziu am fost luat militar. Reîntoarcerea la avocata din oficiu îi prilejuieşte o tiradă împotriva lui Marcel Vrabie: Îmi pare rău de fata asta. Voluntară, nici n-a cerut bani. Lui Vrabie i-am dat 6 milioane la fiecare termen! Cam mult pentru o propoziţie rostită prea des: „Nu avem nicio întrebare, onorată instanţă”.

Deodată în sală intră precipitându-se avocata Valentina Bornea. Îşi aşează lucrurile stropite de ploaia de afară şi i se adresează iritată lui Vişinescu: Am vorbit aseară, sau nu? / Da. / Şi i-aţi spus? [judecătoarei – n.m.] / Da. / Cred că aţi spus altceva! Vişinescu încearcă să se apere pentru sosirea ei precipitată arătând spre avocatul desemnat înlocuitor: Domnul a vorbit de dumneavoastră… Duritatea Curţii provoacă tensiune în tabăra lui Vişinescu. O tabără de conjunctură şi pe cale de a se reduce la el însuşi.

Îl întrebăm ceva despre Ion Diaconescu, iar Vişinescu răspunde surprinzător: Eu am avut un altul, Victor Rădulescu Pogoneanu. Îmi spunea în faţă: „Veţi răspunde!”.

Tocmai când socoteam că înfăţişarea de azi nu se va intersecta cu vreo speţă ordinară, pe deja familiara uşă lăturalnică pătrunde în sală un ins cu cagulă. Împinge din spate pe un altul, încătuşat, care poartă o căciulă fistichie de iarnă şi are o privire care aduce cu cea a lui Steve Buscemi în Con Air. Judecătoarea îngăduie pledoaria avocatului lui Pop Valentin care susţine o contestaţie în care solicită eliberarea din arestul preventiv. „Buscemi” este trimis în judecată pentru „posesie de droguri de risc şi de mare risc”, iar avocatul încearcă să-l scoată cu un argument aproape amuzant: Plantele cultivate nu erau plante apte pentru consum. Omul avea acasă o mică „plantaţie”. Deşi refuză iniţial să spună ceva, este stârnit de judecătoare care apoi nu ezită să-l ia peste picior: Regret şi-mi pare rău. / Cum comentaţi faptul că aţi mai făcut infracţiunea? / Nu e acelaşi lucru… / Da, iniţial a fost mai rău! Este persiflat când susţine că are pregătire „logistică şi de electronist”, deşi nu face decât să răspundă la întrebare. Este scos din sală după 10 minute, iar la 10.55 procesul Vişinescu se reia cu o săpuneală zdravănă pe care judecătoarea i-o aplică avocatei Bornea. Refuză să asculte vreo explicaţie şi o repede tăios.

SONY DSC

Penitenciarul Râmnicu Sărat

Observ că Alexandru Vişinescu ţine între degetele tremurânde o hârtie pe care o suceşte pe toate părţile şi despre care aflu că este un text pe care intenţionează să-l citească instanţei, în loc de orice declaraţie. Textul se întinde pe o pagină şi este redactat cu majuscule, probabil special pentru a putea fi citit de el. Din timp, în timp Vişinescu desface hârtia împăturită în patru şi parcurge frânturi de text, încercând să şi le întipărească în minte. Discret, reuşesc să citesc şi să-mi notez ceva din conţinut. Redau aici ceva din ceea ce ar fi trebuit să fie declaraţia lui Alexandru Vişinescu în faţa instanţei: ÎMI MENŢIN DECLARAŢIA ANTERIOARĂ CU PRECIZAREA CĂ NU AM ÎNFOMETAT, NU AM BRUSCAT ŞI NU AM APLICAT UN REGIM ABUZIV DEŢINUŢILOR. ÎN TOATĂ PERIOADA ACTIVITĂŢII MELE REGIMUL APLICAT A FOST CEL STABILIT PRIN HOTĂRÂRILE DE GUVERN, ORDINE ALE CONDUCERII MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE ŞI ALE DIRECŢIEI GENERALE A PENITENCIARELOR. DE FAPT ACESTEA AU FOST PUSE ÎN PRACTICĂ DE SUBORDONAŢII MEI, RESPECTIV LOCŢIITORUL PENTRU SERVICII… Bătrânul îmi simte privirea şi împătureşte hârtia cu mişcări tremurate. Încă mai are nas pentru „subtilităţi”, dar reţin esenţialul: respinge toate acuzaţiile şi pune în sarcina instituţiilor menţionate regimul de detenţie, pe care, atenţie, nu l-a aplicat abuziv, ci în virtutea ordinelor şi regulamentelor. În subsidiar, lasă să se înţeleagă că responsabili de o eventuală punere strâmbă în practică a acestora ar fi fost subordonaţii săi.

După cum s-a anunţat data trecută, pe ordinea de zi sunt noi audieri de martori, precum şi vizionarea unor materiale video relevante. La 11.00, după două ore, îşi începe declaraţia primul martor.

LUCIA HOSSU LONGIN

se prezintă abia azi, deşi a fost citată intens anterior. Cred că nu mai are rost să spun de ce este audiată realizatoarea Memorialului Durerii. De altfel îşi declină calitatea scurt şi convingător. Vocea ei gravă, care în anii ’90, în miez de noapte, tulbura cu încăpăţânare somnul unora dintre români, răsună familiar în sala de judecată: Eu am realizat în 1992 primul film despre închisoarea de la Râmnicu Sărat. Am filmat cu Ion Diaconescu şi Corneliu Coposu. Acest dvd conţine toate detaliile referitoare la Râmnicu Sărat. Deşi declaraţia sa a fost una extrem de coerentă şi cursivă, a conţinut şi anumite inexactităţi, fapt care este de înţeles dacă ne gândim la volumul imens de mărturii pe care l-a receptat de-a lungul anilor. Iată câteva din cele afirmate de doamna Lucia Hossu: Pot să afirm din propria mea conştiinţă că cel mai exterminator penitenciar a fost Râmnicu Sărat. Prin ferocitatea, prin barbaria pe care le-a atins aici administraţia. Domnul Vişinescu aplica acestor deţinuţi pedepse îngrozitoare. Se bătea cu biciul cu obiecte metalice în el [!]. Avea o plăcere sadică. […] Hrana avea 500 de calorii pe zi. Deţinuţii primeau o turtiţă preparată din nuiele de mătură tocată [!]. […] N-au ieşit din Râmnicu Sărat decât cei foarte tineri şi care erau într-o formă fizică bună. Au fost foarte puţini supravieţuitori. Se urmărea exterminarea lor. Nu există niciun regulament care să permită anchetele în puşcărie. Mihalache, bătrân, venea jos, la uşa celulei şi respira prin firida aceea de aer. Am făcut un film despre moartea doctorului Gheorghe Plăcinţeanu care a fost omorât şi stâlcit în bătăi. Se aplicau bătăi crunte, date de un grup de cerberi în frunte cu domnul Vişinescu, cu domnul Lupu. […] Tot sistemul de cadre al penitenciarelor era format din ofiţeri de Securitate. Vişinescu a făcut parte din plutonul de execuţie al mareşalului Antonescu, deci s-a ştiut de ce a fost adus acolo [la Râmnic – n.m.]. La auzul reluării poveştii plutonului de execuţie, Vişinescu îşi întoarce privirea către noi şi zâmbeşte a lehamite. De data asta judecătoarea intervine, adresând martorului o întrebare pe care, în opinia mea, ar fi trebuit s-o adreseze mult mai des: De unde aveţi această informaţie? Răspunsul este „edificator”: Din materialele existente… Participarea sa la execuţia lui Ion Antonescu nu este decât o speculaţie, iar repetarea ei nu îi poate fi de folos decât lui Vişinescu, care o poate invoca/folosi drept exemplu concret al „neadevărurilor” spuse în instanţă. Pericolul vine din posibilitatea care i se oferă apărării să conteste veridicitatea elementelor reale (care sunt cele mai numeroase) prin asocierea lor cu informaţii neadevărate (de genul celei de mai sus) şi care nu se pot proba. De altfel, dosarul său de cadre nu conţine nicio referinţă privitoare la o asemenea participare.

Lucia Hossu continuă: În cazul domnului Vişinescu există un element concret: rata morţii la Râmnicu Sărat. […] Aici domnul Vişinescu nu îngăduia accesul niciunei rude. Morţii au fost aruncaţi într-un şanţ, lângă zidul cimitirului. Încheierea depoziţiei este emoţionantă şi, din punctul meu de vedere, este un model de fermitate, dar şi de bunăcuviinţă. Iată că se poate: Nu am venit aici […] nici ca să-l văd pe Vişinescu cu cătuşe la mâini. Am venit pentru ca tinerii să ştie, am venit pentru o picătură de adevăr, nu pentru o vendetă. A venit această clipă şi, iertaţi-mi această sugestie, trebuie să faceţi ca adevărul şi dreptatea să fie rostite în această cameră.

Întrebarea procurorului, referitoare la asistenţa medicală şi sancţiunile aplicate deţinuţilor, capătă răspunsurile fireşti, însă prilejuieşte şi pomenirea unor evenimente discutabile: Corneliu Coposu era scos din închisoare, dus, probabil, la apa Siretului, băgat într-un sac şi scufundat în apă pentru a divulga şi alte nume [!]. Surprinzător şi îmbucurător pentru desfăşurarea procesului, avocata din oficiu reacţionează. Deşi nu este plătită, ridică mai multe probleme decât a ridicat Marcel Vrabie în toate şedinţele anterioare: De unde ştie martorul de biciul cu obiecte de metal? / Din materialele celor bătuţi şi intervievaţi ce apar în film. Indiferent cu ce bătea, cu sacul, cu biciul, de vreme ce un învăţător moare în torturi… Important este că în urma acestor bătăi oamenii au încetat din viaţă. Deşi este rostit pe un ton convingător, răspunsul este oarecum evaziv. Avocata Bornea îşi notează şi merge mai departe: Martorul a spus că ştie că Vişinescu a fost adus la Râmnicu Sărat datorită ferocităţii. De unde ştie asta? Există documente, surse care atestă acest fapt? / Un interviu pe care l-am făcut cu un şef de cadre care spunea că acestea erau criteriile. Intervine judecătorul: Numele lui? / Vă trimit acest dvd, cu acest interviu. Toate închisorile aveau la conducere oameni cu 4-5 clase primare şi cu şcoli de cadre de câteva luni. Sistemul se baza pe primitivismul lor, pe lipsa lor de umanitate şi de educaţie. Fără să fie neadevărat, ba dimpotrivă, este mai degrabă un enunţ cu caracter general, iar avocata a sesizat bine oportunitatea. Valentina Bornea continuă: Cunoaşte martora cine a planificat această exterminare lentă şi cine a conceput acest sistem? / Sistemul era conceput de Partidul Comunist, de conducerile MAI şi DGP şi era dus la îndeplinire prin aceşti oameni care serveau cauza şi îşi obţineau gradele cu preţul martirajului altora. / A mai afirmat martora că Vişinescu a mai avut şi alte funcţii la Râmnic. Acest regim de exterminare lentă exista şi înainte ca el să fie comandant? / Mărturiile noastre sunt din 1955, când el exista acolo ca adjunct. Aşa a fost promovat, pentru martirii de la Râmnicu Sărat. / Martora nu a răspuns direct: acest regim a existat anterior? / Da, a existat, pentru că era adjunct. / De unde cunoaşte martora că nu exista asistenţă medicală? Există documente sau este o simplă presupunere? / La toate întrebările deţinuţii au răspuns că nu exista nicio formă de asistenţă medicală. Deci nu din presupuneri, din interviuri, punctează foarte bine Lucia Hossu. În replică, Vişinescu îi şopteşte colegului meu că la Râmnicu Sărat ar fi existat trei medici.

Anca Cernea revine cu întrebarea referitoare la „prelegerile” lui Corneliu Coposu. Răspunsul martorului este dezarmant: Nu mă mir că domnul Vişinescu are asemenea imaginaţie, de vreme ce a afirmat că Diaconescu n-a fost la Râmnicu Sărat. Dacă-l aprecia aşa pe Coposu, de ce i-a mai dat doi ani de domiciliu obligatoriu? Domiciliul obligatoriu se dădea la recomandarea comandanţilor de penitenciare. Trebuie spus totuşi că decizia în privinţa domiciliului obligatoriu nu aparţinea comandanţilor de penitenciare, ci unei comisii a MAI.

Lucia Hossu îşi termină depoziţia la 12.04.

BOSTAN MARIUS CLAUDIU

este al doilea martor de astăzi, propus de partea civilă, Anca Cernea: Mă cunosc cu doamna Cernea din anii 90. Am fost preşedinte al tineretului universitar al PNŢCD. I-am cunoscut personal pe Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi Ioan Bărbuş. Ioan Bărbuş a fost un erou, a luptat doi ani pe front. A fost un spirit extrem de drept, a fost student la Drept. Evocă suferinţa lui Ion Mihalache şi a lui Victor Pogoneanu, menţionând că de la cei trei pe care i-a cunoscut a auzit numele lui Vişinescu. Revine la Bărbuş spunând: Ioan Bărbuş nu mânca. Nu l-am văzut niciodată mâncând, era foarte ciudat. Asta era o consecinţă a detenţiei. Între timp, de pe o bancă din spate, martorul Marinescu agită o tabletă pe care este afişat chipul lui Ion Mihalache, căutând să-i atragă atenţia lui Vişinescu: Să-ţi aduci aminte! Bătrânul nu-l bagă în seamă şi peste ceva vreme pare că moţăie, cu bărbia în piept. Un nasture îi spânzură inert pe reverul paltonului. Are o atitudine resemnată şi pare că a auzit tot ce ar fi putut auzi. Cine aşteaptă căinţă de la el, aşteaptă în van. După o vreme, Claudiu Bostan încheie cu câteva consideraţii personale: Orice crimă se întâmplă prin cel care o instrumentează. El a avut în profil să poate face lucrurile astea. Puţini oameni pot să facă asta. Dacă nu voiai să participi, îţi dădeai demisia. Şi de data asta intervine avocata din oficiu: A spus că Diaconescu şi Bărbuş au fost spitalizaţi. Unde? / Nu cunosc. Nu mi-au spus că au fost trataţi la Râmnicu Sărat. / Aţi spus la un moment dat că cei trei lideri considerau că sistemul a conceput acest regim de exterminare. / Sistemul nu există fără oameni, adaugă martorul apoi se pierde şi contestă că ar fi zis aşa ceva. În ajutor îi sare judecătoarea, deşi avocata Bornea insistă că a auzit bine. Renunţă în final la întrebare, dar nu şi la convingerea că martorul ar fi zis cele de mai sus. Personal, acest enunţ mi-a scăpat, aşadar nu pot să confirm sau să infirm. Nicoleta Eremia intervine din nou, fără să adreseze vreo întrebare martorului. Mihai Marinescu face acelaşi lucru, din sală, şi spune câte ceva despre lipsa asistenţei medicale în penitenciar. Carmen Veronica Găină îi atrage atenţia că a fost deja audiat la termenul trecut, dar adaugă: Doriţi să faceţi o completare? Marinescu confirmă şi se îndreaptă spre microfon. Recunosc că asemenea procedee mi se par un pic surprinzătoare. Surpriza persistă în momentul în care Mihai Marinescu persiflează avocatul apărării, care se apropie să vadă fotografiile cu Ion Mihalache pe care acesta vrea să le prezinte: Doriţi să mai vedeţi şi altele? Mai am! Este informat de Curte în legătură cu drepturile apărării, fapt care-l face să declare că nu a intenţionat să aibă o atitudine nefirească. Afirmă apoi că Mihalache şi Bărbuş erau văzuţi de medic, dar Vişinescu era cel care trebuia să îngăduie ca ei să primească asistenţă medicală, lucru care este cât se poate de corect şi se poate proba inclusiv cu documente aflate în dosar.

Nu aceeaşi înţelegere o manifestă judecătoarea câteva minute mai târziu când în sală sună telefonul unuia dintre cei prezenţi: Cine sunteţi? Speriat, omul răspunde abia a treia oară: Popa Constantin, un vechi ţărănist din Teleorman. Am auzit şi eu că e un proces la Bucureşti… / Să nu se mai întâmple! Intră apoi în dialog cu doi dintre cei prezenţi în sală, Cosmin Budeancă, de la IICCMER, şi Dorin Ivan, cărora le solicită noi documente pentru a fi adăugate la dosar. Manifestă nemulţumire când, din partea IICCMER, i se comunică că acest lucru s-ar putea să dureze din cauza procedurii anevoioase prin care ele se pot obţine de la CNSAS: Nu putem aştepta atât. / Dar aceasta este procedura… / Cunoaştem procedura! Oare? Nu-mi pot stăpâni un zâmbet. În ceea ce-l priveşte pe Dorin Ivan, i se solicită datele personale ale unui cetăţean, Nicolae Căldăraru, care în anii ’50 locuia în proximitatea închisorii, unde ar fi sesizat lucruri neobişnuite.

Penitenciarul Râmnicu Sărat

Curtea penitenciarului Râmnicu Sărat

Apoi judecătoarea reintră într-un dialog al surzilor cu Alexandru Vişinescu în privinţa unei potenţiale declaraţii. Reţin că Vişinescu nu înţelege cum devine treaba, dacă e obligat sau nu, să dea declaraţie, iar judecătoarea, prevenitoare, insistă şi reia discuţia chiar şi atunci când bătrânul a înţeles. Deşi îşi anunţă intenţia de a nu da declaraţie din cauza incapacităţii de a vorbi fluent, aproape fără să-şi dea seama, Vişinescu sfârşeşte prin a dialoga şi a oferi declaraţii în premieră. Consemnate, acestea sunt de maximă importanţă: Sunt singur aici din 100 şi ceva de oameni care au fost acolo [la Râmnic – n.m.]. Nimeni care să mă susţină. Toţi sunt împotriva mea. Insistă din nou ca Dumitru Nicu să depună mărturie, iar judecătoarea îi transmite că la domiciliul său a fost trimisă poliţia care a constatat că se află în imposibilitatea de a se prezenta, fiind grav bolnav: Ar fi foarte bine [să vină – n.m.], să se spulbere aici că a fost înjunghiat [Mihalache – n.m.]! În noaptea când a murit Mihalache a fost de servici. / Dar el nu vrea să vină. / Aia e altceva. Nici eu n-am venit aici gratis. / Dar dumneavoastră sunteţi inculpat. / Înseamnă că nu se poate lămuri treaba asta, cu Mihalache. Eu am fost comandantul lui şi el a fost acolo.

Urmează, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai semnificative momente de până acum. Deşi nu este unul care să aibă vreo influenţă directă asupra speţei, va avea consecinţe în timp. Episodul a generat un paradox pe care recunosc că mi-e foarte greu să-l înţeleg. Curtea a pus în discuţie solicitarea IICCMER de înregistrare audio-video, ca un demers de natură strict istorică şi pedagogică. Şi ca să nu existe dubii în privinţa demersului institutului, precizez că s-a solicitat înregistrarea audio-video a tuturor şedinţelor, începând de azi, iar în cazul în care se va considera că solicitarea este exagerată, să se îngăduie măcar filmarea depoziţiei inculpatului şi a şedinţei în care se va pronunţa sentinţa. Mai mult în cerere se preciza că „imaginile vor fi folosite în scop științific – educațional, respectiv în cadrul viitoarelor proiecte muzeale ale IICCMER (la Memorialul de la Râmnicu Sărat și Muzeul Comunismului în România) sau în cadrul altor evenimente cu caracter științific – educațional organizate de IICCMER”, iar „ca o garanție superioară a imparțialității și motivelor noastre pur științifice, IICCMER își ia angajamentul că materialele nu vor fi puse la dispoziția presei și nu vor putea fi făcute publice mai devreme de 12 luni de la înregistrarea lor.” IICCMER şi-a manifestat, de asemenea, disponibilitatea de a modifica cerinţele, in functie de solicitarile Curţii sau ale părţilor implicate. Aşadar, primul care a răspuns favorabil la această solicitare a fost chiar inculpatul: N-am nimic împotrivă. Din păcate a fost şi ultimul. Stând pe aceeaşi bancă cu acesta, am avut un moment de satisfacţie, gândind că ar fi fost singurul care s-ar fi putut opune acestui demers. A urmat uluirea: procurorul, o tânără cam de aceeaşi vârstă cu mine, a susţinut respingerea solicitării IICCMER pe motiv că şedinţa este publică şi se înregistrează oricum cu mijloacele tribunalului, lucru care este inexact, de vreme ce va exista doar o înregistrare audio. A fost urmată de o reacţie identică dinspre partea civilă, Anca Cernea, care a preluat motivarea „de lemn” a procurorului: Eu nu sunt de acord cu înregistrarea din aceleaşi motive. Ralierea Nicoletei Eremia la aceeaşi poziţie este mai mai puţin importantă, de vreme ce a făcut-o în virtutea inerţiei şi fără să ştie exact ce ar presupune un asemenea act. Confruntată cu boicotul în bloc, culmea, din partea acuzării, judecătoarea respinge solicitarea IICCMER. Concluzia: Alexandru Vişinescu nu are nimic împotrivă ca procesul să fie filmat, în timp ce părţile civile, Anca Cernea şi Nicoleta Eremia, se opun din motive pe care putem doar să le bănuim, nicidecum să le acceptăm. În definitiv, este dreptul lor s-o facă, însă aş dori să se consemneze: posteritatea nu va avea imagini de la acest proces istoric „datorită” opoziţiei procurorului şi a părţilor civile, Anca Cernea şi Nicoleta Eremia. Nicidecum din cauza lui Vişinescu.

În continuare, nemulţumit de imposibilitatea aducerii lui Dumitru Nicu, Vişinescu are o reacţie surprinzătoare: Vă rog să-mi daţi cuvântul! Toată problema Râmnicului este în arhiva de la Jilava, în depozit. Se poate vedea tot acolo. Urmează un enunţ care în economia procesului face cât o mărturisire: Vreau să mai spun ceva. Trebuie neapărat să vină cineva şi de la ANP. Eu tot am făcut la ordinul lor. Ei să răspundă! Eu n-am făcut de capul meu. Eu am avut ordin din partea lor! Singur în sală, şi la propriu şi la figurat, descumpănit şi în lipsa unui apărător motivat, Vişinescu spune „lucruri trăsnite”. Judecătoarea îşi face totuşi datoria: Vă avertizez că deja faceţi o declaraţie. Infierbântat, Vişinescu nu mai ţine seama: Dosarele lor nu erau la mine, erau la Direcţia Generală. Pauza de 15 minute îl salvează. Speculez momentul şi dispoziţia de a vorbi şi reiau dialogul cu inculpatul şi cu avocatul din oficiu. Nimic senzaţional, doar enunţuri care şi-au pierdut credibilitatea din prima zi în care a fost hăituit de presă: În viaţa mea n-am dat o palmă cuiva, să mor aici! [!!] Nu moare, dar cine poate să-l creadă?! Cu bunăvoinţă, avocata îl sfătuieşte să nu mai spună nimic fără s-o consulte, lămurindu-l că vorbele din sală echivalează cu o recunoaştere: n-a recunoscut ce a făcut, dar a recunoscut că a făcut ceva. În ochii bătrânului se citeşte remuşcarea, dar şi flash-urile insistente ale unui aparat foto. Interpelat de Vişinescu, fotograful îl adoarme cu tact: Nu mă mai ţineţi minte? Am fost la dumneavoastră acasă. Inculpatul se linişteşte întrucâtva.

Şedinţa redebutează cu o „urecheală” pe care ne-o aplică judecătoarea, pentru un schimb de zâmbete: Noi nu tolerăm un asemenea comportament în sala de judecată. Dacă nu vreţi să rămâneţi, puteţi să plecaţi! Am înţeles, instanţa nu tolerează zâmbete, dar îngăduie ca martorii să dea verdicte sau să instige, fluturând către inculpat pozele unor victime.

În fine, urmează mult aşteptatele vizionări. Pe ecranul din faţă se derulează schiţe şi fotografii actuale ale penitenciarului Râmnicu Sărat. Le recunoaştem pe multe dintre ele, de vreme ce ne-am aflat nu o dată în spatele obiectivului. Probabil pentru a obţine reacţii din partea inculpatului, sub pretext că ar putea să nu vadă bine, judecătoarea îl pofteşte în faţă, unde i aduce un scaun. În timp ce imaginile curg, este întrebat dacă recunoaşte locul: Nu mai e cum a fost. Zidul, dărăpănăturile… Nu se vede nici interiorul. Se vede cum a fost, nu mai e aşa¸ spune inculpatul nu fără o undă de lehamite în glas. Întrebat de rostul unor gropi aducând a latrine, răspunde indiferent: Aproape nu pot să înţeleg ce… Nu-i nimic real, asta e dărăpănătură, nu se mai poate confirma aspectul. Într-una din fotografiile dezolante apare un schelet animal. Reacţia judecătoarei nu este una bizară doar dacă a fost o tentativă de a profita de acuitatea scăzută a inculpatului: Un schelet! Au fost îngropaţi oameni acolo? Vişinescu neagă şi discuţia se înfiripă: Se făcea coşciug, se respecta. […] Nu putea să fie public, nu exista nicio înhumare fără procurorul militar. / De ce înhumările se făceau seara? / Pentru că aşa apreciam noi. Dar întotdeauna cu sicriu. Toată arhiva am depus-o la Văcăreşti şi acolo se poate găsi şi de Plăcinţeanu care a fost medic la spitalul Brâncovenesc. […] Cu Mihalache am discutat, îl simpatizam [!!]. Eu cu maşina mea l-am deshumat şi l-am dus la Topoloveni. Am participat şi la deshumarea osemnitelor lui Maniu, de la Sighet. S-a stabilit care ar fi fost motivul… Vă rog să mă credeţi, sunt în afara… Ce a putut să spună doamna Hossu… Mă scuzaţi că sunt… dar nu-i posibil.

Plictisit, Vişinescu nu mai priveşte ecranul. De ce nu vă uitaţi la poze? / Le ştiu. / Vă face rău dacă vă uitaţi? / De ce să-mi facă?! Revine la ale lui: Şi culmea, aţi auzit că am participat la… la Antonescu. Eu am livretul militar. / Cum era în celule? / Curat. […] Eu aveam biroul afară, nu în interior. Mergeam şi în control, dar erau şi subordonaţii mei care făceau în fiecare seară numărătoarea. / Era vreun deţinut nemulţumit? Este momentul în care Vişinescu face o altă afirmaţie cu caracter de confesiune: Dacă vreţi părerea mea… Victor Rădulescu Pogoneanu eu l-am ajutat şi l-am trimis la Văcăreşti. Mi-a spus: Veţi răspunde de ororile pe care le-aţi făcut! / Păi, de ce vă zicea de orori? / Păi, asta era părerea lui [!]. / Cât a stat la Râmnicu Sărat? / Sincer să fiu, nu ştiu. / Dar a venit aşa? [paralizat – n.m.] / Da. Am auzit eu că ţărăniştii vor să facă un muzeu. Singurul care spunea pe faţă: Veţi răspunde! / Nu v-aţi supărat pe el… / Nici vorbă! Aici ar trebui să vină Direcţia Generală… / Direcţia era vinovată de orori? / Da… Nu orori, doamnă… În fapt, inculpatul a încercat să sugereze că de fapt a răspuns prompt la solicitările lui Pogoneanu şi a dispus spitalizarea lui, dar i-a ieşit altceva, mult mai aproape de adevăr. Oricum, a fost atât de prompt, încât Pogoneanu a murit la Văcăreşti, imediat după transfer.

Discuţia revine la Ion Mihalache: Mai mult, săracu’, ca să nu fie mămăliga cu sare punea apă, ca să strecoare cumva, să ferească de… / Aţi luat vreo măsură ca să nu mai fie cu sare? / Da… Ce a vorbit doamna Hossu, minte omenească nu poate să conceapă aşa ceva. V-aş ruga să mă scuzaţi, în afară de asta am mai fost şi la alte locuri de muncă. / Da, am primit dosarul dumneavoastră profesional. De ce a murit Plăcinţeanu? / Cu plămânii, ceva… N-a stat mult. Ghinionul lui [!]. / Am constatat că aţi ezitat tot timpul să vă uitaţi la fotografii. Vişinescu nu mai răspunde. Urmează proiecţia unui interviu cu Ion Diaconescu, iar avocata solicită întoarcerea lui Vişinescu în bancă. Replica judecătorului mi se pare… interesantă: Lăsaţi-l aici, că stă bine aici. Decizia îl afundă şi mai tare pe Vişinescu, care într-o pauză tehnică este stârnit din nou: Nu se făcea izolare fără aprobare. / De unde? / De la comandant. / Deci de la dumneavoastră. / Da.

Proiecţia reîncepe. În jurul orei patru Nicoleta Eremia, cu coatele pe masă, se luptă cu somnul. Între timp, Ion Diaconescu transmite către sală câte ceva din atmosferă teribilă din penitenciar. Alexandru Vişinescu s-a plictisit şi dă semne tot mai vizibile de nerbăbdare. Priveşte rugător înapoi, spre avocată. În zadar. A încercat o dată, a doua oară nu mai riscă. Cinci minute mai târziu ridică mâna către judecătoare, dar este ignorat. Într-un final interviul se sfârşeşte: Permiteţi? / E adevărat ce a zis Diaconescu? / Da. Ce aţi auzit dumneavoastră am auzit şi eu. / Deci nu aveţi nimic de obiectat? / În ce mă priveşte, nu. Dialogul se poartă cu spinarea lui Vişinescu, care este în drum spre bancă. Bătrânul e pierdut. Nu e capabil să se apare singur, după cum cei pe care îi avea în putere la penitenciar nu aveau nicio posibilitate de opoziţie. Remarc un lucru: deşi prestaţia lui Vrabie a fost slabă, i-a oferit şi un avantaj lui Vişinescu, neîngăduindu-i să vorbească.

La 16.21 este proiectată audierea de către procurori a numitei Iacob Elena, sora lui Jenică Arnăutu, decedat la Râmnic. Complet needitat, materialul este în mare parte irelevant. Revenit lângă noi, Vişinescu nu-i acordă atenţie. Tolăniţi în prima bancă, cei doi jandarmi care asigură ordinea în sală îşi dau ghionturi amicale, de unde iau aminte că ghionturile sunt tolerate în sala de judecată. Materialul e trecut de jumătate, iar Vişinescu şi închisoarea sa nu sunt nicăieri. În schimb telefonul lui răsună în sală. Inculpatul nu ştie să-l oprească, iar colegul care încearcă să-l facă tăcut este din nou „pus la punct”: Ce am zis eu? / Dar e telefonul domnului Vişinescu! Poate era mai bine să-l lase sunând. Oricum, cei doi jandarmi, trecuţi de 40 de ani, îşi reiau netulburaţi hârjoana. Înregistrarea ajunge la final, iar şedinţa se încheie la 16.54, nu înainte ca judecătoarea să mai facă o ultimă încercare cu Vişinescu, în privinţa elucidării înhumării decedaţilor. Pentru prima oară astăzi, inculpatul are câştig de cauză: Îi îngropaţi individual sau la comun? / Individual, că doar nu mureau în fiecare zi! Fie şi în condiţii teribile, era greu ca un penitenciar în miniatură ca Râmnicul să genereze multe decese într-un interval foarte scurt de timp, încât să se opteze pentru „gropi comune”. Judecătoarea încheie stabilind un nou termen pentru 25 februarie, ora 10.

Grăbiţi, oamenii părăsesc sala. În urmă, bâjbâind pe holul tribunalului, rămâne singur, Vişinescu. Nepotul care l-a adus de dimineaţă, l-a abandonat din cauza obligaţiilor de serviciu. Cele câteva rubedenii care l-au însoţit la primul termen au renunţat de asemenea să mai vină. Nici măcar Mitică Cişmigiu, cu ale sale certitudini strâmbe, nu şi-a mai făcut apariţia de două termene încoace. Cu experienţa pe care neîndoios o posedă, o fi simţit că Vişinescu e pe tobogan şi preferă să rămână în umbră. În drum spre ieşire, însoţit de acelaşi coleg şi de un jurnalist, profităm şi schimbăm cu el câteva vorbe care ne ajută să „luăm pulsul”. Constat şi acum că, deşi uneori pare că nu înţelege prea bine situaţia în care se află, Vişinescu este lucid. Începe cu o frază menită a-mi capta bunăvoinţa: Aveţi convingerea că aveţi ce învăţa de la mine. Eu toată viaţa m-am ocupat de oameni şi de caracterele lor [sic!]. Dacă n-ar fi tragic, ar fi de râs. Schiţez un zâmbet amar, după care, la întrebarea referitoare la ce crede despre finalitatea acestui proces răspunde fără ezitare: Mă condamnă, mă condamnă! Mă condamnă precis, dapentru că am 90 de ani nu mă bagă în închisoare. Vor să-mi ia casa. Aşadar omul ştie ce-l paşte, însă are o oarecare linişte bazându-se pe faptul că vârsta înaintată îl va feri de încarcerare. În schimb îl roade că-şi va pierde casa şi îl roade ingratitudinea rubedeniilor: I-am adus pe toţi în Bucureşti şi acum nu vine niciunul! Nu mă ajută niciunul. Alexandru Vişinescu este, cum se spune, „la prima generaţie în pantofi”. După un model consacrat în ochii românilor de Nicolae Ceauşescu, şi-a căpătuit fraţii, surorile şi nepoţii, ajutându-i să obţină slujbe şi case la oraş. Ne mărturiseşte cum şi-a ajutat nepotul unui frate cu o condamnare la activ să capete o slujbă eludând vigilenţa cadrelor. Ne spune că nici cel care îl poartă la fiecare termen n-ar fi vrut să vină, dar e cumva obligat. Nu se poate abţine şi îşi manifestă regretul că a fost transferat din Securitate, considerând că altfel ar fi stat lucrurile acum. Îşi varsă năduful tot pe rubedenii şi ne spune că a fost trecut la penitenciare pentru că a oferit o locuinţă unei surori. Tristă conştientizare a perpetuării influenţei Securităţii până în zilele noastre.

Cred că este momentul pentru câteva concluzii preliminare, desigur, subiective. În primul rând, suspiciunile referitoare la manevre de tergiversare s-au dovedit nefondate. Mai departe, senzaţia este că asist la un proces la alibi. Comportamentul Curţii este nefiresc de exigent în chestiuni mărunte şi nefiresc de superficial în chestiuni de substanţă. Mai mult, completul de judecată nu mi se pare foarte bine ales, fiind complet străin de context, lucru nefiresc într-o speţă cu însemnătate istorică. De asemenea, faptul că Vişinescu nu a avut o apărare constantă şi interesată văduveşte procesul de însuşi esenţa lui juridică: expunerea şi confruntarea dovezilor şi argumentelor. În timp, acest fapt poate contribui la contestarea demersului. Pentru că senzaţia este că un avocat competent/interesat ar putea pune şi probleme acuzării. În fine, rămâne în urmă un termen în care un Vişinescu resemnat şi singur a dat declaraţii, deşi nu şi-a dorit s-o facă. În economia procesului acestea trebuie să conteze, pentru că omul s-a incriminat. Personal, înainte de orice, îmi doresc un proces „ca la carte”, care să genereze o condamnare, dar, şi mai important, o reală dezbatere. Momentan nu pot să constat decât că aceasta lipseşte din media, fiind substituită de articole „senzaţionale”.

Încet, încet, în ritmul lui Vişinescu, ne apropiem de ieşire. Afară încă e lumină, semn că ziua s-a mărit. Cerne o ploaie deasă, dar inculpatul, profitând de absenţa oricărui jurnalist, nu se gândeşte să ia un taxi. Îşi mai roteşte o dată privirea în jurul tribunalului, salută şi se deplasează precaut de-a lungul clădirii, căutând parcă să se contopească cu ea. Coboară scările abia în cealaltă parte şi o porneşte agale prin ploaie. Îl mai urmăresc o vreme cu privirea: ţine mâinile la spate şi ochii în pământ. Protejat de o şapcă de blană şi de un palton gros, se petrece cu trecători indiferenţi şi se topeşte în anonimat. Pe stradă nimeni nu se sinchiseşte de el. Oricum, are doar 15 minute până acasă. Şi o lună de răgaz până data viitoare.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cazul Alexandru Vișinescu și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU (28.01.2015)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s