Călătoria neîntreruptă a unui „înger cu mințile rătăcite”. Povestea Charlottei Burai

Pentru că voia cu orice preț să plece din România socialistă, Charlotte Burai și-a petrecut cea mai mare parte a tinereții în centre de anchetă, penitenciare și spitale de psihiatrie. Între 1952 și 1964 a încercat să treacă frontiera de cel puțin șapte ori. Ca în transă, după fiecare eliberare pleca mereu spre vest. Nimic nu a putut frânge voința acestei tinere, abandonată la câteva luni după naștere pe treptele unei biserici din București. În naivitatea ei, tânjea după iubirea unor părinți care o lăsaseră în voia sorții, speriați de posibilitatea creșterii unui copil cu probleme.

P 130665_002, fila 1v, Burai Sarlota

Charlotte Burai în arestul Securității (1952)

Povestea Charlottei Burai nu este aceea a unui abuz psihiatric clasic, prin care oameni  normali erau internați forțat, bătuți și sedați ca să renunțe la ideile lor. Cazul ei vorbește despre un alt tip de represiune prin psihiatrie, mult mai comun României socialiste, împotriva unor oameni cu reale probleme psihice care le-au anulat instinctul de conservare. Statul socialist i-a „tratat” așa cum a știut mai bine: crud.

O epilepsie, cel mai probabil ereditară, i-a ransformat copilăria într-un coșmar. Crescută la leagănul Sfânta Ecaterina din București, a putut merge abia la șapte ani. La 13 ani s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. Doi ani mai tîrziu muncea în fabrica de ciment din Fieni. Ca să poată trăi, de când a putut merge, a lucrat pământul părinților adoptivi și al altor oameni din Prahova, iar iarna a muncit în case străine din Ploiești: a spălat rufe, a călcat, a făcut curăţenie. Părinții adoptivi, care făceau parte din secta Martorii lui Iehova, o trimiteau și la anumite adrese din țară, cu materiale de propagandă. Fata nu a fost niciodată atrasă de activitatea asta, pe care o vedea ca pe o corvoadă.

La 16 ani a aflat din întâmplare că părinții naturali trecuseră în lumea liberă și trăiau în Austria. Atunci i-a încolțit în minte gândul plecării, care treptat s-a transformat într-o obsesie imposibil de stăvilit. Tot ce a făcut de atunci înainte s-a subordonat mult doritei călătorii spre vest. Imediat după majorat, în martie 1952, Charlotte Burai a lăsat în urmă fabrica de ciment și s-a îndreptat spre granița ungară. Nu-și făcuse un plan; se așternuse la drum dintr-o dorință incontrolabilă de a-i afla pe cei care care au zămisilit-o. A fost arestată la Valea lui Mihai și condamnată la trei ani de închisoare pentru tentativă de trecere a frontierei, într-un regim ticălos care n-a cunoscut niciodată mila. Peste ani, la Securitate, Charlotte avea să facă acestei încercări o descriere extraordinară, vorbind despre o filieră clandestină care înlesnea trecerea în Ungaria cu ajutorul curselor CFR din Gara de Nord. În schimbul transportului clandestin la Debrecen, ar fi dat un aparat de fotografiat, un medalion şi cerceii de aur, toate trimise în ţară cu ani în urmă de către părinţii naturali. Ar fi fost prinsă într-un hotel din orașul maghiar, în aşteptarea unei oportunităţi de continuare a drumului. Sau poate era pur și simplu povestea unei alte încercări nereușite, pe care, din cauza bolii, n-o mai putea așeza în ordinea cronologică firească.

S-a reîntors la Fieni în 1955, după doi ani și jumătate de închisoare. A reînceput munca în fabrică doar pentru a câștiga câțiva bani pentru o nouă călătorie. În aprilie 1956, Charlotte a luat 56 de lei și câteva merinde și a pornit către granția iugoslavă, călătorind pe plafonul unui vagon de tren, de la Timișoara la Jimbolia. A fost prinsă mergând în spatele unui șir de căruțe ale unor țărani. După o expertiză psihiatrică care a constatat că nu era în deplina capacitate a facultăților mintale, instanța a decis internarea în Spitalul nr. 9. Aici a fost închisă într-un pavilion special, destinat politicilor, unde a suferit mari privațiuni. Între 1956 și 1958 a fost internată de șapte ori în mai multe unități psihiatrice, de unde a evadat adeseori. În 1958 și-a reluat drumul spre vest, încercând să reacă granița de trei ori, prin Ungaria sau Bulgaria.  A fost prinsă de fiecare dată, iar a treia oară a fost din nou aruncată în închisoare, în așteptarea deciziei de internare. La Jilava a fost bătută până la leșin din cauza manifestărilor pe care i le provoca boala. Tânăra pur și simplu nu realiza unde se află, iar gardienii erau ignoranți și cruzi:

Mai mulți paznici au dat năvală peste noi, au luat-o și au dus-o într-un birou pe care îl transformaseră în cameră de tortură. Charlotta a fost întinsă pe ciment, unul s-a așezat cu fundul pe gâtul ei, iar altul pe glezne. Un al treilea o lovea cu sete, la nimereală, cu pumnii și cu picioarele. Când a fost readusă în „Camera de Corvoadă”, era mai mult moartă decât vie: avea spatele plin de contuzii negre, iar buzele îi erau mânjite cu sânge.

(Vezi https://www.podul.ro/articol/ingrozitoarea-drama-a-anastasiei-iorgulescu-fosta-detinuta-politic-vietasa-la-jilava-si-miercurea-ciuc-calcata-in-picioare-de-calaul-securist-gheorghe-enoiu-supranumit-macelarul-de-la-interne-exclusiv-interviu-9596.html)

 

Aici a întâlnit-o Anastasia Iorgulescu, care se lupta să-i potolească crizele tot mai puternice de epilepsie.

P 034008_003, coperta v, Burai Sarlota

Charlotte Burai în arestul Securității (1958)

După Jilava, a fost din nou reinternată la Spitalul 9, unde alte colege de sferință îi spuneau, fără răutate, „nebuna Charlotta”. În 1963 a pornit, din nou, de două ori spre vest. A doua oară a fost iarăși reținută la Jimbolia și a urmat calvarul cunoscut: securitate, expertiză psihiatrică, internare. Ultima tentativă eșuată a fost în 1964, când, la sfatul Ecaterinei Săndescu, o fostă colegă de detenție, a plecat la Galați în căutarea unui vas străin.

În toate aceste călătorii, Charlotte Burai a mâncat pe apucate, s-a deplasat cu cele mai neașteptate mijloace de transport, adeseori clandestin, a dormit prin gări și parcuri. Suferința nu a împiedicat-o, deși o prindea mereu în cele mai nepotrivite momente. În preajma majoratului, boala era atât de gravă încât ajunsese să aibă chiar și câteva crize într-o zi. O stare de oboseală cronică și durere îi copleșea trupul după fiecare atac, dar nu s-a dat bătută. La Securitate n-a ascuns niciodată nimic. Cu seninătatea omului naiv, având convingerea, firească de altfel, că nu face nimic rău, le-a spus anchetatorilor că vrea să-și vadă părinții și că statul român îi respinsese cererea de emigrare și nu-i dăduse de ales. I-a prevenit că imediat ce va fi liberă, va încerca din nou să plece. Detenția i-a agravat suferințele și i-a adăugat altele noi.

Nu știu ce s-a întâmplat cu Charlotta după 1964, dar pot bănui că nu s-a oprit niciodată din drum. Fostele ei colege de detenție i-au pierdut, la rândul lor, urma. Despre ea ne-au rămas câteva fotografii, din care privește trist, dar deloc resemnat. Încercările nereușite par doar să fi așternut o umbră de regret pe chipul unui „înger cu mințile rătăcite”[1].

 

P.S. Povestea extinsă poate fi citită în volumul „Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în comunism” (în pregătire).

[1] Expresia îi aparține Anastasiei Iorgulescu. Vezi https://www.podul.ro/articol/ingrozitoarea-drama-a-anastasiei-iorgulescu-fosta-detinuta-politic-vietasa-la-jilava-si-miercurea-ciuc-calcata-in-picioare-de-calaul-securist-gheorghe-enoiu-supranumit-macelarul-de-la-interne-exclusiv-interviu-9596.html

Acest articol a fost publicat în Deţinuţi politici și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s