RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (18 ianuarie 2017)

„Afacerea Ficior” nu se va încheia prea curând. Aceasta ar fi cea mai importantă concluzie în urma termenului de miercuri, 18 ianuarie. Încercarea lui Pavel Abraham de a recuza completul de judecată n-a avut succes. Francesca Vasile şi Horia Şelaru, doi dintre judecătorii care au compus completul de trei care a confirmat sentinţa iniţială în cazul lui Alexandru Vişinescu, au continuat azi judecarea recursului fostului comandant al Peripravei, punând în discuţie cererea de probatorii. În lipsa lui Abraham, avocata Simona Chitea a solicitat trimiterea unor adrese către Parchetul Militar Constanţa în vederea obţinerii unor referate, rapoarte, documente, orice fel de acte din care să reiasă date referitoare la Periprava. În cazul în care asemenea documente nu s-ar afla aici, s-a cerut trimiterea unei adrese similare către arhivele judeţene Constanţa. Simona Chitea a mai solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimiterea a cinci dintre sentinţele penale anterioare, din cazuri similare şi având soluţii diferite, pentru a se vedea dacă e vorba de aceleaşi fapte sau fapte similare care ne-ar putea ajuta. Avocata a prezentat şi o cerere de probatorii din partea lui Pavel Abraham, solicitând reaudierea unora dintre martori, dar şi întocmirea unor cereri către televiziuni pentru obţinerea unor înregistrări care ar putea să folosească cauzei.

2017-01-18-09-37-22

Nicolae Ghiţă şi Ion Radu (stânga)

Puţinele părţi civile prezente în sală şi-au spus, la rândul lor, punctul de vedere. Nicolae Ghiţă, care susţine că este nimeni altul decât nepotul ultimului kaizer al Germaniei [!], a „colorat” şedinţa cu intervenţia sa: Doamna preşedinte, onorată instanţă, rog respectuos că acest articol 439 nu s-a prescris, cum se menţionează în apel. În legătură cu averile pe care le-a avut tata, am informaţii că le-a luat cineva din neamul meu. În anul 2013 s-a comis fapta penală; peste 500 de mii de euro s-au luat. Deci e ilegală… [!]

Radu Ion, nonagenarul deţinut politic cu auzul slăbit de vârstă şi suferinţă, a dat glas nemulţumirii victimelor lui Ioan Ficior: Să ştiţi că nu am avocat. Am făcut 12 ani de puşcărie şi în final am ajuns la Periprava unde domnul Ficior era marele şef…

Francesca VasileDoriţi să daţi o declaraţie în cauză?

Radu IonEu aş dori să se termine odată! Las la aprecierea dumneavoastră… M-am săturat de procesul ăsta!

Francesca VasileExplicaţi-i că nu este obligat să fie prezent.

Horia ŞelaruNici eu nu am auzul prea bun, de aceea vorbesc mai tare, ca să ne înţelegem.

În replică la solicitările apărării, procurorul a susţinut respingerea cererii către Parchetul Militar Constanţa, pe motivul depăşirii termenului de păstrare de 30 de ani. A socotit nefondată şi solicitarea către arhivele judeţene, considerând că este prea generică şi impune serviciului arhivelor să facă cenzura actelor. Alternativa oferită a fost prezentarea de către apărare a unor date mai concrete referitoare la existenţa unor documente utile cauzei. Procurorul a continuat solicitând respingerea cererii adresate Parchetului, considerând că soluţiile cu pricina nu au legătură cu speţa, dar şi respingerea cererilor către Antena 3 şi Realitatea TV pentru nişte talk-show-uri, pentru că astfel de probe nu au relevanţă. Propune în schimb apărării să reformuleze cererea către instanţă în direcţia audierii persoanelor care au participat la respectivele emisiuni televizate.

Francesca VasileDoreşte domnul Ficior să fie audiat? Poate suporta audierea?

Simona ChiteaNu vrea să fie audiat pentru că a fost audiat la instanţa de fond.

După aproximativ 30 de minute, în jurul orei 9.40, şedinţa s-a încheiat, completul anunţând pentru miercuri, 25 ianuarie, pronunţarea în cazul celor dezbătute astăzi şi un viitor termen pentru 1 martie.

Dacă reaudierea martorilor va fi încuviinţată de către instanţă (şi este foarte posibil să fie aşa, fiind vorba de singurul punct în care apărarea şi acuzarea au fost de acord)  este de aşteptat ca la vârstele înaintate ale foştilor deţinuţi de la Periprava să apară aproape inevitabile diferenţe faţă de cele declarate „la fond”. Este foarte posibil ca aceste potenţiale neconcordanţe să fie tratate de către apărare drept contradicţii, în tentativa de a decredibiliza martorii. Cu certitudine asta va însemna prelungirea judecăţii.

Pe hol, sosit cu întârziere, Pavel Abraham se informează despre desfăşurarea şedinţei, discutând cu Simona Chitea. Ghiţă Nicolae şi Ion Radu se retrag domol, aproape anevoie spre ieşire, în vreme ce jurnaliştii îşi calibrează obiectivele pentru a-i prinde pe corupţii zilelor din urmă; doar pe unii dintre ei. Concurenţii lor în domeniu rânjesc metalic, arogant, dinapoia unei infailibilităţi trecătoare. Privind la ei, de acasă, de la slujbă sau de pe stradă, lumea „chibiţează” cu ură frenetică. O nouă formă de radicalism se naşte tăcut, pe nesimţite, ascunzându-se tocmai îndărătul opusului ei ipotetic. O versiune mai veche, parcă de când lumea, se uită înspre neant. Ioan Ficior e cu o zi mai aproape de ieşirea din scenă.

Reclame
Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

TRAVERSÂND COMUNISMUL. CONVIEŢUIRE, CONFORMISM, COMPROMIS

„Noi nu vom căpăta nici o dată consideraţia de oameni?”, se întreabă unul dintre eroii acestui volum, Paul Popescu Găleşanu, alias informatorul „Gogu Pil”. Bărbatul, la fel ca alţi protagonişti ai cărţii de faţă, s‑a găsit timp de mulţi ani într‑o negociere furibundă cu regimul comunist. A nădăjduit că, pe calea compromisului, va reuşi să dobândească însemnele exterioare ale unei vieţi respectabile: prestigiu profesional, o situaţie financiară confortabilă, stima celor din jur. Drumul spre o normalitate socioeconomică a individului căzut în starea de paria politic era însă astfel desenat, încât, pentru cei mai ambiţioşi sau mai disperaţi, conformarea la cerinţele sistemului să fie fără putinţă de evitat. De aceea, pentru a‑şi (re)clădi viaţa, nu puţini dintre oamenii aflaţi „în vâltoare” au acceptat o colaborare pe care au sperat‑o tainică. Pe vremea când „Mary” sau „Artur” îşi semnau notele informative, cu greu puteau ei intui că întreaga perioadă comunistă se va transforma într‑o paranteză a istoriei, iar deciziile le vor fi aşezate sub microscop, în căutarea unor explicaţii punctuale sau sistemice. Iar dacă descifrarea faptică a unor destine individuale este o provocare serioasă pentru cercetători, complexitatea creşte exponenţial în cazul unor întregi categorii profesionale, unde versiunile concurente asupra realităţii sunt greu de conciliat într‑o teorie unificatoare. Acest al unsprezecelea anuar al IICCMER îşi propune deci să decodifice o serie de instantanee din lungul lanţ cauză‑efect asociat încercărilor unor instituţii, grupuri umane sau indivizi de a ajunge la o înţelegere cu sistemul. Deşi dedicat formelor de colaborare cu regimul, demersul nostru editorial nu se doreşte a fi un instrument al blamării, ci o căutare a nucleului raţional despre care făcea vorbire Ernst Nolte şi care a determinat o conlucrare, variată ca intensitate, cu un regim criminal.

(Alina Urs)

anuarul-iiccmer-vol-xi-traversand-comunismul

Lucian Vasile, Constantin Vasilescu, Alina Urs (coordonatori)

TRAVERSÂND COMUNISMUL. CONVIEŢUIRE, CONFORMISM, COMPROMIS

Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Volumul XI, 2016

Cuprins
Prezentarea autorilor………………………………………………………………5
Cuvânt‑înainte…………………………………………………………………….11
Partea I
Ideologie şi profesie
Profilul cenzorilor din Direcţia Generală
pentru Presă şi Tipărituri (Liliana Corobca)…………………………………….21
Funcţia politică a literaturii studiate în şcoală (1948‑1989)
(Dr. Cosmina Cristescu, Dr. Cristina Pipoş)……………………………………47
Forme şi instrumente de control politico‑ideologic al istoriografiei
în România comunistă (1971‑1989) (Ionuţ Mircea Marcu)……………………..67
Abandonul eticii medicale: psihiatrie şi represiune politică
în România epocii Ceauşescu (Iuliana Cindrea)…………………………………91
Partea a II‑a
Studii de caz
Nicoleta Valeria‑Grossu în slujba Serviciului Special de Informaţii
şi a Securităţii. Reconsiderări biografice (Andreea Iustina Tuzu)…………….125
Legendă şi dilemă istorică. Biografia agentului
dublu Mihail Ţanţu (Lucian Vasile)……………………………………………163
Împovăratul drum al delaţiunii sau apăsătoarea biografie a unui intelectual:
Paul „Popescu” Găleşanu (Constantin Vasilescu)………………………………215
Strategii de supravieţuire culturală. Activitatea publicistică a foştilor
deţinuţi politici în ziarul Glasul Patriei, între propagandă şi colaboraţionism (Dragoş Ursu)……………………………………………………………………281
Dinspre monument spre accident. Strategiile spusului şi ale nespusului
în publicistica literară a lui G. Călinescu în timpul regimului Dej
(Ruxandra Câmpeanu)…………………………………………………………..311
Posterităţi jucate. Miron Radu Paraschivescu şi Ion Caraion
prin jurnale (Oana Purice)……………………………………………………..339
„Un prieten devotat nouă”: Ion Cioabă
şi Securitatea comunistă (Manuela Marin)……………………………………..361

Publicat în Volume | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„O CAUZĂ DE ISTORIE”. RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (14.12.2016)

Pe un frig de crăpau pietrele şi într-o sală mai puţin populată ca de obicei a continuat astăzi recursul în procesul lui Ioan Ficior, prima speţă pe ordinea de zi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Fostul comandant s-a slujit de un certificat medical pentru a lipsi din nou, iar cuvântul de ordine al apărării a fost „timpul” pe care avocata Simona Chitea a încercat să-l obţină solicitând întocmirea de adrese către Parchetul Militar Constanţa şi către filiala judeţeană a arhivelor naţionale. Motivul invocat a fost legat de obţinerea unor rapoarte despre activitatea lui Ficior la Periprava.

2016-12-14-09-35-14

Părţile civile Radu Ion şi Ghiţă Nicolae (în plan îndepărtat) discutând cu presa. 

Dincolo de aceste manevre, adevărata dezbatere a debutat odată cu intrarea în scenă a lui Pavel Abraham. Sigur pe sine apărătorul a surprins asistenţa: Faţă de situaţia creată, apărarea recuză completul de judecată. Avem şi o cerere scrisă pe care i-o dau şi doamnei procuror. Abordarea lui Pavel Abraham a pornit de la înfăţişarea din 19 octombrie, când judecătorii au declarat că solicitarea lor de a nu primi speţa, legată de temeiul obiectivităţii, a fost respinsă. Abil, avocatul s-a legat chiar de formularea de la acea dată a judecătoarei Francesca Vasile, pe care a considerat-o drept antepronunţare: Judecătorii s-au abţinut şi am şi minuta discuţiei. În sensul că hotărârea este previzibilă. Aşadar noi considerăm că în acest complet şansa inculpatului este mică, deşi Iulian Dragomir a fost înlocuit. Acest om are tot dreptul să se îndoiască că nişte magistraţi care s-au pronunţat aşa ar putea să se pronunţe şi altfel [al treilea judecător al completului care a judecat recursul lui Alexandru Vişinescu a fost Horia Valentin Şelaru]. În plus Abraham s-a folosit şi de opinia separată formulată în cazul Vişinescu chiar de către judecătoarea Vasile, pentru a arăta că acest recurs nu ar trebui nicidecum să fie o simplă formalitate, ci un act juridic al cărui verdict nu poate să fie dinainte cunoscut. Abraham a încercat să exploateze inclusiv eterna dilemă etică a condamnării abuzurilor regimurilor totalitare prin mijloace democratice, dar a fost întrerupt de judecătoare: Vechile erori nu trebuie repetate azi, într-un sistem modern când facem parte dintr-un bloc…

Francesca Vasile: Vă mulţumesc, este suficient.

Concluzia zilei este că, „prin termenul de control” din 18 ianuarie 2017, Ficior a obţinut o victorie de etapă. Cât va cântări asta pe termen lung, vom vedea. Până una alta, face anul nou acasă, iar părţile civile, victime directe sau descendenţi ai celor închişi la Periprava, privesc cu nemulţumire şi neîncredere cum recursul se prelungeşte.

Ar mai fi de observat că Pavel Abraham este cel puţin la fel de abil ca apărătorii lui Ficior din prima instanţă, însă este de departe mai rafinat şi stăpân pe sine. Aroganţa contondentă a apărării, eficientă şi nu prea, este acum înlocuită de atitudinea calmă şi politicoasă a generalului. Manuela Hagiopol m-a ajutat să constat această realitate de îndată ce l-a abordat pe hol: Toţi trebuie să se gândească că există un Dumnezeu şi el ne vede pe toţi. Să-l rugaţi pe bunul Dumnezeu să vă dea înţelepciunea să fiţi dreaptă. În fine, vă cer scuze…

Manuela Hagiopol: Suntem pe poziţii adverse.

Pavel Abraham: Nu puteţi fi despăgubită pe cât aţi merita, dar asta nu justifică ca acest om să fie catalizatorul celor săvârşite de regim.

2016-12-14-09-35-28

Simona Chitea, Pavel Abraham şi Manuela Hagiopol

Atmosfera s-a aprins în momentul când pe hol a apărut şi Emanoil Mihăilescu, care s-a adresat direct celor doi apărători: L-aţi văzut vreodată cât este de arogant? [despre Ioan Ficior – n.m.] A făcut 12 ani de puşcărie nefericitul ăsta [despre Ion Radu – n.m.] Replicile nefericite ale Simonei Chitea l-au stârnit pe fostul deţinut: Eu am suferit spre deosebire de dumneata! Eu nu mi-aş fi permis să-l apăr pe Ficior! Da, fac, pentru că mi-aţi stricat tinereţea. Nemernicul ăsta de Ficior şi-a cerut scuze faţă de poporul român, faţă de oamenii pe care i-a distrus?

Dincolo de încărcătura emoţională, discuţiile din afara sălii dezvăluie şi ceea ce l-a determinat pe Pavel Abraham să se implice în speţă: Dacă va fi admis [recursul – n.m.] e o cauză de istorie şi care rămâne. Aşadar se pare că noul apărător porneşte de la premisa că poate întoarce verdictul Curţii de Apel Bucureşti, iar la anul Ficior va încerca să-şi vândă scump pielea. Un recurs pentru istorie…

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (10.11.2016)

img_20161116_092951

Simona Chitea şi Pavel Abraham

Primul semn că vor urma dezvoltări interesante în recursul declarat de Ioan Ficior la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost un dialog scurt, înaintea începerii şedinţei, între Simona Chitea, avocata inculpatului, şi Pavel Abraham, apărător, printre alţii, al lui Bercea Mondialu’. Altfel, cazul Periprava a fost primul atacat în şedinţa de la 9 dimineaţa, în lipsa inculpatului care prin intermediul avocatei a invocat „motive de sănătate” şi a depus „înscrisuri medicale”: Instanţa să stabilească dacă să fie prezent. Dacă doreşte să fie prezent este problema dumnealui, a replicat judecătorul. Surpriza a venit în momentul în care apărarea a prezentat dovada angajării lui Pavel Abraham, încercând să obţină o nouă amânare: Având în vedere că a fost angajat de curând, nu suntem în măsură să depunem toate documentele. A urmat un schimb de replici presărat cu ironii:

Judecător 1: Văd că aţi deliberat în locul instanţei că acordăm un nou termen.

Judecător 2: O punem pe seama experienţei dumneavoastră în sala de judecată.

Simona Chitea: Da, am doar 41 de ani. Nu am deliberat în locul instanţei.

Procuror: Constat că se solicită totuşi adaos de probe în apel. Nefiind în situaţia de a proceda la administrarea de probe sau la judecarea apelului, consider întemeiată solicitarea apărării.

Simona Chitea: Eu am formulat deja motivele de apel, pe care o să le depun. Dacă veţi acorda un nou termen le vom completa. […] Domnul avocat Abraham a intrat în cauză prea târziu.

Aşadar apărarea depune motivele de apel în numele firmei de avocatură Abraham şi Asociaţii şi primeşte sprijinul Ministerului de Interne care consideră întemeiate solicitările.

Deşi ultima oară se anunţase intransigentă, instanţa îl mai păsuieşte o dată pe Ficior: Cu privire la cererea apărării, Înalta Curte va constata că cererea apărării cu privire la faptul că nu s-a putut realiza o apărare eficientă pentru că avocatul era implicat în altă cauză nu are nici o legătură cu statutul de avocat. Mai mult, observă că acelaşi avocat l-a apărat şi pe fond. Însă pentru completarea motivelor de apel va amâna cauza şi cere apărării să depună motivele până la 10 decembrie. Sens în care acordă termen la 14 decembrie.

Cu toată „urecheala” primită de apărare, Ficior primeşte un răgaz nescontat, o pauză care, spre deosebire de recursul lui Alexandru Vişinescu, anunţă termene de judecată aprinse, cu Pavel Abraham în rol principal. Încă o dovadă a diferenţei nete de potenţial între cei doi foşti comandanţi şi o nouă dezminţire a scenariilor smintite pe care scribi de ocazie le-au însăilat făcând, zic ei, „teren” la procesul lui Alexandru Vişinescu. Pe holul dinspre ieşire se petrece predarea ştafetei: Simona Chitea îl pune în temă pe Pavel Abraham, care pare decis să-şi consolideze „reputaţia” cu un nou caz de rsăunet. Alături, Radu Ion, una dintre victimele lui Ficior, îşi manifestă nemulţumirea pentru amânarea cauzei. Se teme să nu devină obişnuinţă. În schimb, mulţimea reporterilor e astăzi nepăsătoare. Alţi „peşti” mai graşi le captează atenţia, în timp ce-şi aşteaptă rândul la judecată.

img_20161116_093153

Simona Chitea şi Pavel Abraham

 

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

RECURS ÎN PROCESUL LUI IOAN FICIOR (19.10.2016)

IMG_20150522_162908

Janos Mokar la termenul din 22 mai 2015

Cei câţiva foşti deţinuţi politici sau urmaşi ai acestora (Emanoil Mihăilescu, Ion Radu, Manuela Hagiopol s.a.) prezenţi miercuri la Înalta Curte au acceptat prima şi, după spusele judecătorilor, ultima tentativă de amânare a lui Ioan Ficior: „Un alt termen nu va mai primi”. În numele inculpatului a răspuns un avocat din oficiu, motivând că fostul comandant al Peripravei are nevoie de un răgaz pentru angajarea unor apărători. La cum s-au desfăşurat evenimentele în primă instanţă este limpede că Ficior nu se află în situaţia lui Vişinescu. Putinţa de a-şi angaja avocaţi nu i-a lipsit, după cum cred că nu-i lipseşte nici acum. Dar, vorba aceea, să avem „puţintică răbdare” şi, probabil, de îndată ce se va împrimăvăra, sentinţa Curţii de Apel ar putea fi confirmată.

Doar două momente ar fi de amintit în legătură cu acest termen. Primul, de natură juridică, este declaraţia de abţinere a judecătorilor care, invocând temeiul obiectivităţii, au solicitat să nu primească această speţă, deoarece l-au judecat deja pe Alexandru Vişinescu. După cum am fost informaţi, solicitările au fost respinse, urmând ca recursul lui Ficior să fie judecat de un complet în aceeaşi formulă.

Al doilea fapt este că fostul deţinut politic Janos Mokar, cel care l-a înfruntat pe Ficior pe holurile Curţii de Apel Bucureşti şi căruia fostul comandant îi promisese că-l va trimite acasă „în plic”, a răposat în cursul acestui an fără a mai apuca deznodământul apelului. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace. În sală a fost prezentă soţia îndoliată, care a preluat statutul de parte civilă în proces.

Janos Mokar vs Ioan Ficior (un material realizat de Digi 24)

Următoarea înfăţişare va fi în data de 16 noiembrie 2016.

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

SPIONAJ CU ILEGALIŞTI: ANALFABETISMUL CA PRICINĂ A DECONSPIRĂRII SAU CUM A CĂZUT VLADIMIR MAZURU. BONUS: DESPRE CONTROVERSELE LEGII 217/2015

În preajma celui de-al doilea război mondial şi imediat după începutul lui, spionajul sovietic, derulat şi prin reţelele de comunişti ilegalişti, s-a intensificat în România. Iar importanţa acestor reţele a fost amplificată în context şi de atenţia crescută pe care au căpătat-o de la serviciile secrete româneşti.

Însă episoadele destructurării unor asemenea urzeli sunt de multe ori hilare, iar descoperirea făptuitorilor spune multe despre capacităţile de spionaj şi sabotaj ale comuniştilor din România. Amantlâcuri obscure, trădări ridicole sau nevoinţe intelectuale au stat la baza deconspirării unor reţele ilegaliste. Vladimir Mazuru, spionul sovietic şi viitorul adjunct al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, unul dintre cei mai temuţi membri ai aparatului represiv comunist, a fost victima indirectă a unei alfabetizări precare a „cadrelor”. În 1939 şi 1940 Mazuru alias „Dragomir Vlaicu” îşi făcea veacul în preajma portului Constanţa, adunând informaţii despre capabilităţile de apărare ale României şi despre circulaţia vaselor. În afara propriilor investigaţii, s-a folosit în această activitate de materialul uman la îndemână: ilegalişti comunişti recrutaţi din rândurile muncitorilor. Nicolae Handru, clujean la origine, sosise în port în decembrie 1939, când a fost contactat de Mazuru pentru a-i oferi rapoarte scrise periodice despre mişcarea şi încărcătura vaselor şi despre amplasarea de-a lungul ţărmului a bateriilor antiaeriene. Pentru că abia izbutea să se semneze, darămite să aştearnă pe hârtie vreun raport informativ serios, Handru i-a încredinţat sarcina transcrierii informaţiilor concubinei sale, Ana Tăune, punând-o în faţa faptului împlinit. A cerut, totuşi, acordul lui Mazuru care, înainte de a-şi da avizul, a făcut cunoştinţă cu Ana, luându-i autobiografia, o fotografie şi angajamentul de conlucrare.

Vreme de câteva luni lucrurile au mers bine: Handru aduna informaţiile, prietena sa le transpunea în scris, pentru ca, în ultimă instanţă, să ajungă în mâinile spionajului sovietic, via Vladimir Mazuru. Ana Tăune era totuşi o femeie oarecare, fără nici un angajament faţă de extrema stângă. Ajunsă spion din întâmplare, va ieşi din joc la prima ocazie. În primăvara luj 1940 tânăra de numai 20 de ani îi cunoaşte, prin intermediul mai vârstnicului său concubin (Handru avea 45 de ani), pe marinarii Ion Botea şi Gheorghe Dumitru. De cel de-al doilea, un tânăr de 25 de ani, se îndrăgosteşte. Începând să se teamă de implicaţiile acţiunilor sale, Ana i se destăinuie lui Gheorghe Dumitru: „Ana Tăune îmi spune că este într-o situaţie dispersată pentru că este spioană şi dă informaţii împreună cu Handru lui unul Dragomir care este spionul Uniunii Sovietice, informaţii despre tunurile de pe coasta mării şi despre vapoarele care pleacă în străinătate cu armament şi pentru aceasta e tare frică şi ar vrea să se predea sau să se sinucidă.” Mai mult, tânăra părăseşte pentru câteva zile Constanţa pentru a merge la Cluj. La întoarcere reia discuţia despre spionaj, de această dată fiind prezent şi Ioan Botea. Fără să fi fost în slujba serviciilor româneşti, Botea realizează semnificaţia acţiunilor lui Mazuru şi Handru, în vremuri tulburi. Ca atare, merge la Bucureşti unde, prin intermediul unui prieten ofiţer, se prezintă la Secţia a II-a a Marelui Stat Major şi denunţă activitatea celor doi. Bucureştiul decide să nu forţeze lucrurile şi îl foloseşte pe voluntarul Botea pentru a-i solicita Anei Tăune ca de acum să întocmească informările în dublu exemplar.

După câteva luni de interceptare a rapoartelor scrise, contraspionajul românesc decide să intervină şi, la 1 iulie 1940, îi arestează pe Vladimir Mazuru, Nicolae Handru şi Ana Tăune. Pentru spionaj în favoarea ruşilor primii doi sunt condamnaţi la 20, respectiv 10 ani muncă silnică. Ana Tăune este repede eliberată, datorită colaborării.

Epilog. Sau despre strâmbătatea legii 217/2015

A doua zi după întemeierea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, în septembrie 1948, generalul-maior Vladimir Mazuru este numit subdirector general. Conform lui Marius Oprea, abaterile de la „morala proletară” şi un oarecare grad de incompetenţă, poate nu întâmplătoare, îl aduc în „dizgraţie”, drept pentru care este trimis… ambasador în Polonia.

Fiindcă l-au „înfundat” pe viitorul tartor al represiunii comuniste în România, pentru trei persoane evenimentele au luat o întorsătură nefastă care persistă şi astăzi. La 1 ianuarie 1950, Ana Tăune este arestată de către Securitate şi condamnată la 3 ani temniţă grea pentru „crimă contra umanităţii”. În 1952, Gheorghe Dumitru şi Ioan Botea sunt la rândul lor arestaţi şi condamnaţi la 5, respectiv 10 ani muncă silnică pentru… „crimă de război”. Azi, „mulţumită” legii 217/2015, cei trei sunt damnaţi, fiind socotiţi „criminali de război”, pentru că au contribuit la arestarea spionului sovietic în România, Vladimir Mazuru. Orice tentativă de a-i onora public (nu că până acum ar fi considerat cineva nimerit s-o facă, mai ales în virtutea poveştii, dar, în definitiv, orice posibilitate ar trebui luată în calcul), intră sub incidenţa legii 217/2015.

Iar astfel de cazuri nu sunt unice în istoria comunismului românesc. În definitiv, Andrei Pleşu avea dreptate: este nevoie de o riguroasă reevaluare juridică a dosarelor de condamnare pentru crime de război sau împotriva umanităţii, pronunţate de instanţele speciale sau ordinare după 1945.

Cele de mai sus sunt doar o dovadă în acest sens[i].

Dezvoltările sunt necesare. Aşadar, va urma…

[i] Acest articol se bazează pe informaţii şi date descoperite în arhivele CNSAS şi ANP.

Publicat în Ilegalisti, Legea 217/2015 | Etichetat , , , , , , | 2 comentarii

„ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL DUMNEZEULUI CARE NE CONDUCE PE TOŢI”… ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI IOAN FICIOR (17.03.2016)[i]

IMG_20160317_120109Criminalul! Otreapa!, răsună pe holul Curţii de Apel Bucureşti. Tresar şi-mi ridic privirea la timp pentru a observa ce se petrece. „Otreapa”, nimeni altul decât Ioan Ficior, îşi face apariţia în clădire pe neaşteptate. Emanoil Mihăilescu nu-l iartă nici de data asta, după cum a spus-o şi celor de la presă. Abia acum înţeleg dispunerea în pluton a camerelor de filmat; realizez că azi va fi într-adevăr ultima înfăţişare. A trecut aproape un an şi inculpatul este schimbat la chip: a căpătat o paloare de pergament şi trădează o scădere de tonus. În schimb privirea parcă i s-a mai asprit.

Se face prezenţa. A rămas stabilit de data trecută că azi se vor administra probele finale: ultimii martori şi două materiale video. Cu politeţe prefăcută, avocatul apărării cere permisiunea ca inculpatul să se aşeze. Din exces de zel sau din deferenţă calculată, Ficior rămăsese în picioare de la apel. Primeşte „smerit” îngăduinţa Curţii.

MIREL STĂNESCU

este deopotrivă parte civilă şi martor în acest proces.

În anul 1959 am fost aduşi de la Gherla aproximativ 500 de deţinuţi. Am fost aduşi la Tulcea şi după o noapte de mers am ajuns la Periprava-Grind în aprilie sau mai ’59. Era un lagăr nou construit şi ne-a primit domnmul comandant Ficior. Era căpitan atunci, cred. Şi ne-a zis… a ţinut o cuvântare în care ne-a zis că am fost aduşi să muncim, partidul ne dă şansa să ne reabilităm prin muncă.

Judecător: La ce aţi muncit?

Mirel Stănescu: La munci agricole şi la stuf. Erau nişte topoare cu care se tăia stuful şi trebuia să meargă foarte rapid. Erau nişte militari în termen care ne păzeau. Erau nişte avertizoare: „Se trage fără somaţie”. Lucram 12 ore şi hrana era foarte proastă. Mai mâncam şi porumb, deşi era interzis. Unii mai mâncau şi şerpi. Dimineaţa ne dădea o apă colorată – cafea! Se făcea dimineaţa un careu în care brigăzile erau aliniate, apoi plecau la muncă. Se dădea apă din Dunăre. A fost o epidemie de dizenterie. Unii ieşeau cu sânge. Am suferit una dintre cele mai mari umilinţe… Când se sfârşea lucrul, brigăzile încolonate mergeau spre lagăr. Şi distanţele erau foarte mari (7-10 km), iar unii se scăpau pe ei, pentru că nu ne opream. Altă umilinţă: mi-au rămas nişte fire de stuf şi un lipovean a găsit un fir netăiat: „Ia vino încoa, mă! Ce-i cu stuful ăsta netăiat? / Mi-a scăpat, domnule sergent. / Cum ţi-a scăpat, mă?” Şi mi-a dat un baston. Am vrut să-l tai cu tarpanul: „Nu-l tăia, du dinţii!” Şi cu dinţii a trebuit să…

N-am făcut niciodată baie acolo. Într-o dimineaţa se făcea numărătoarea şi nu ieşea numărul la o brigadă. Şi l-a găsit pe unul în pat, bolnav. A fost scos în faţă şi a fost lovit de domnul comandant. Peste câteva zile a fost găsit mort, pe câmp. A fost adus cu o căruţă în lagăr şi peste noapte a dispărut.

Judecător: Exista infirmerie?

Mirel Stănescu: Aşa zisă, din stuf.

Judecător: Cazuri de decese?

Mirel Stănescu: Da, am văzut înainte de eliberare unul mort.

Judecător: Ce se întâmpla cu cadavrele?

Mirel Stănescu: Nu ştiu. A mai evadat unul, Mişu Simion. A stat o săptămână ascuns în pădurea Letea. S-a predat până la urmă, că n-a putut să reziste. A fost pus în fiare şi trimis la Aiud. Domnul comandant umbla călare şi-mi era teamă. […] Da, colegi erau băgaţi la carceră pentru orişice încălcare de regulament.

Judecător: De cine erau bătuţi?

Mirel Stănescu: Păi, era un ofiţer, Furnică, şi de gardieni. Erau nişte lipoveni cred.

Judecător: Pe inculpat l-aţi văzut vreodată lovind?

Mirel Stănescu: În dimineaţa aceea, cu numărătoarea. Inspira teamă şi frică. Când auzeam că vine călare, rar cu caleaşca, eram toţi foarte îngroziţi pentru că ştiam că pedepseşte. Nu am avut niciodată pachet. Ne spunea: „Voi sunteţi duşmanii poporului, tot ce are societatea mai rău!” […] La Grind erau numai politici.

Judecător: Consideraţi că inculpatul era vinovat de ce se întâmpla acolo?

Mirel Stănescu: Păi, toate se întâmplau sub conducerea dânsului. […] Cui să te plângi?! N-aveai cui să te plângi. Medicamente nu existau.

Judecător: Aveaţi doctori?

Mirel Stănescu: Dintre deţinuţi.

Judecător: Şi dacă se îmbolnăveau?

Mirel Stănescu: Puteau să ceară să nu muncească. Era o sticlă cu spirt în infirmeria aceea cu pământ pe jos. Sunt amintiri pe care nu-mi place să mi le reamintesc. Am stat acolo un an şi ceva. […] Nişte haine foarte subţiri, nişte zeghe cu însemnele CR. Iarna ni se dădea o manta, îi ziceam noi pardesiu. Ţânţarii erau de groază. Până şi militarii în termen erau instruiţi să ne urască. Chiar odată unul s-a scăpat: „Sunteţi duşmanii poporului, duşmanii noştri!”

Judecător: Vreţi să ne mai spuneţi ceva?

Mirel Stănescu: Cam atât.

De parcă nu ar fi suficient, Ioan Ficior ascultă şi priveşte netulburat. Edificat, procurorul nu are întrebări. Aflăm doar, la întrebarea avocatului părţilor civile, că Mirel Stănescu avea 18 ani şi 6 luni când a fost adus la Periprava. Aproape un copil. Atmosfera se aprinde odată cu intervenţia apărării: Să precizeze partea civilă dacă militarii şi gardienii care îi băteau consumau aceeaşi apă.

Mirel Stănescu: De apă nu ştiu, dar ştiu că de mâncare…

Avocat: Eu am întrebat de apă! [răstit]

Mirel Stănescu: Ei mâncau separat, nu stăteau…

Avocat: Să precizeze cine era comandant la Grind.

Mirel Stănescu: Era comandant pe toate…

Avocat: Nu m-aţi înţeles, la Grind cine era! [cu aroganţă]

Mirel Stănescu: La Grind îmi amintesc de un ofiţer Furnică, dar nu ştiu dacă era şef… Este clar, comandant pentru tot ce însemna Periprava era Ficior.

[…]

Avocat: A precizat că spălau rufele. Atunci de ce nu se şi îmbăiau?

Ridicolă, întrebarea provoacă nemulţumire în sală. Mirel Stănescu încheie după o oră, spunând, la solicitarea reprezentantului ANP, că nu poate face o comparaţie între locurile în care a fost închis: Condiţiile erau similare. Nu părăseşte sala înainte de a răspunde unei întrebări pe care Curtea i-o îngăduie lui Emanoil Mihăilescu: Dacă trecând printr-un lagăr de muncă sau penitenciar a întâlnit pe undeva mila, compasiunea? Dar nu ca domnul Ficioru care a vândut Românie ruşilor. Dacă a întâlnit din partea însuşi a maistrului colonel Ficioru.

Mirel Stănescu: Nu, nici vorbă. Din „bandiţi” nu ne scoteau.

Emanoil Mihăilescu: Realitatea este că comandanţii erau aleşi dintre cei mai sadici…

Avocată: Doamna judecător, vă rog să…

Întrerupt de apărare, fostul deţinut politic trece peste norme şi tună: Ce ştii dumneata despre puşcării? Luminiţa Ninu Cristiu se vede nevoită să intervină: Trebuie să păstrăm corectitudinea şedinţei de judecată, vă rog să luaţi loc! Este unul dintre puţinele momente în care ridică tonul. Dar avalanşa s-a pornit deja: Emanoil Mihăilescu se îndreaptă spre Curte purtând pasaje din Raportul Final, iar apărarea găseşte nimerit să se opune. Nefericită idee: Acum vorbesc eu, dumneata să stai jos! […] Pentru că eu am făcut puşcărie, dumneata n-ai făcut! [strigă]. Judecătoarea opreşte disputa: Aici avem nişte reguli! Vă rugăm să nu mai faceţi.

Nu se putea o mai bună potrivire pentru a încheia seria mărturiilor din proces. Ultimei victime audiate îi urmează

CAMELIA DORU,

reprezentanta fundaţiei ICAR, care expune activitatea structurii din care face parte şi oferă câteva date statistice elocvente despre starea de sănătate şi dificultăţile foştilor deţinuţi politic cărora ICAR le oferă sau le-a oferit asistenţă medicală. Iată câteva dintre ele:

  1. Tulburări cauzate de detenţie: anxietate – 59%, comportament de evitare – 25%, tulburări ale gândirii – 19%, coşmaruri – 8%, simptome psihosomatice – 22%.
  2. Abuzuri carcerale acuzate de foştii deţinuţi: izolare – 18%, expunerea la viaţă monotonă – 100%, înfometare – 100%, asistenţă medicală insuficientă – 100%, lipsa igienei – 100%, ameninţări – 87%, forţarea la declaraţii false – 78%.

Nu există organ sau aparat care să nu fi fost afectat de această experienţă traumatică din detenţie: boli cardiace, tulburări de ritm ischemic, sechele ale bolilor infecţioase (TBC), boli metabolice, psihice etc.

Ioan Ficior cedează şi moţăie, amintind pentru o clipă de Alexandru Vişinescu. Pare că pierde şi el lupta cu vârsta şi somnul. Nu-l interesează defel suferinţele „legionarilor”. Sala se aprinde când avocatul părţilor civile îi înmânează martorului diagnosticele extrase din certificatele de deces ale victimelor, cerându-i o analiză sumară. Apărarea se opune, dar în zadar. Avocata inculpatului bombăne înciudată: Inaniţie, asta e. Nimeni n-o mai ia în seamă. Camelia Doru observă că diagnosticele sugerează lipsa tratamentului medical. Remarcă, de asemenea, frecvenţa enterocolitei şi a TBC-ului. Apărarea ripostează susţinând că TBC-ul era nevindecabil la acea dată, însă replica vine prompt: în România se fabrica penicilină încă din 1955, iar câţiva ani mai târziu chiar şi streptomicină. Camelia Doru continuă: Hemoragie intercostală: pot să bănuiesc că a fost o fractură de coaste care a înţepat fie vasele mari, fie inima sau plămânul. Avocatul lui Ficior se ridică ca împins de un resort: Chiar se pricepe la toate?! Martorul continuă imperturbabil: Bronhopneumonie de aspiraţie: a murit în urma unei metode de tortură prin care capul deţinutului este băgat într-un vas cu lichid şi a inspirat în loc de aer, apă! Ruperea atriului drept pe peretele posterior intern, de 3 cm, cu hemopericard. După părerea mea aici a fost o înjunghiere, pentru că inima este bine protejată într-o carapace… […] Oricum, este limpede că este un grup mare de boli infecţioase şi cardiovasculare care nu ar fi dus la decese dacă erau tratate.

Replica apărării vine furibundă şi se compune dintr-o încercare de discreditare: Să precizeze martora dacă a profesat, unde şi cât!

Camelia Doru: Evident că am profesat, la spitalul judeţean din Ploieşti, la maternitate, ca medic rezident specialist, apoi cu o bursă în Elveţia. Am activat şi la spitalul Fundeni, printre altele.

Apărarea: Condamnare a avut vreun efect în sensul celor de mai sus?

Camelia Doru: Evident.

Apărarea: Dar confiscarea averilor?

Camelia Doru: Evident. Există un complex de factori.

Apărarea: Dacă a studiat dosare medicale ale unor părţi civile implicate în cauză.

Camelia Doru: Le ştiu, dar aşa… în concret nu. De fapt noi facem ceea ce statul român nu face pentru aceşti oameni.

Camelia Doru a dat o replică excelentă unei apărări decise s-o expună doar ca pe un „părerolog” oarecare. În final mărturia ei a mai adăugat o piatră de gâtul lui Ficior. În timp ce procurorul chestionează martorul, Emanoil Mihăilescu se apropie de judecător purtând noi înscrisuri. I se răspunde amabil: Veţi avea ocazia să puneţi concluzii. Avocata lui Ioan Ficior bombăne cu dispreţ: Aoleo, serios? Răspunsurile lungi, mai puţin sintetice, ale martorului provoacă şi o remarcă comică din partea Curţii: N-am ştiut că doctorii vorbesc aşa mult! Procurorul continuă: Dacă concluziile sunt cele ale unui specialist sau ale unui om care empatizează cu un anumit grup de persoane?

Camelia Doru: Nu, asta sigur nu, că studiul nu l-am făcut eu, ci un medic psihiatru. Deşi eu recunosc că sunt foarte ataşată de aceşti oameni.

Pentru moment totul se încheie cu o pauză de cinci  minute şi cu un gest de bucurie din partea lui Emanoil Mihăilescu: Pot să vă îmbrăţişez?

Apărarea profită de răgaz şi se „încarcă” din aprobările clientului: Orice detenţie are boli psihice. Cine i-a condamnat, p-ăia nu i-a găsit?! Nici pe securiştii care… Auzind că urmează un episod din Memorialul Durerii, inculpatul dă din cap, într-un gest de condescendenţă dispreţuitoare. Filmul începe la 15.36, captând pentru o vreme privirea cruntă, fixă a lui Ioan Ficior. Este tot imperturbabil, în vreme ce pe un ecran puţin într-o rână se perindă dezastrul Peripravei. Prima breşă în atitudinea lui apare după ore bune de la debutul şedinţei: îl priveşte cu o curiozitate calmă pe reporterul Pro Tv care îi stă alături. Destul de repede îl părăseşte pentru a urmări ultima probă a cauzei, solicitată de către ai săi: declaraţia fostului ministru de justiţie care afirmă că în închisorile româneşti condiţiile sunt uneori similare cu cele dintr-un lagăr de concentrare; ştiu ce spun şi îmi asum. Şi eu care credeam că damblaua comparaţiei cu orice chip (pretenţios numită „perspectivă comparativă”) întunecă doar minţile „academicilor”.

La 16.55 administrarea probatoriului se sfârşeşte, prilej pentru o nouă intervenţie neortodoxă a lui Emanoil Mihăilescu, care depune un certificat medical atestând că s-a îmbolnăvit în detenţie: De asta sunt îndârjit, doamnă! Sau „înţelege” domnii avocaţi? Da, domnu’ Ficioru, uite-te la mine! [îi strigă aproape în faţă] Inculpatul joacă cartea cetăţeanului decent, plătitor de taxe şi supus regulilor, mai ales cele dintr-o sală de judecată: îl ignoră, dând din cap cu nemulţumire afectată. Avocaţii săi îşi fac încă o dată treaba, intervenind: Doamna preşedinte, nu este normal un asemenea comportament. Nu aş putea spune că nu au dreptate, dar nu putem uita că nu avem de-a face cu un martor indirect şi nici chiar cu ruda unei victime; Emanoil Mihăilescu este chiar victima inculpatului. Iar Luminiţa Ninu Cristiu ţine seama.

Se dezbate apoi solicitarea parchetului de schimbare a încadrării juridice şi reţinerea formei continuate de tratamente neomenoase, motivând că legea cea mai favorabilă ar fi codul penal din 1968 (358, alin 1). Firesc apărarea apreciază că legea în vigoare cea mai favorabilă este cea din momentul săvârşirii faptei, adică codul penal din 1936, conform căruia tratamentele neomenoase erau prescriptibile în 15 ani. La fel de firesc, în logica în care a decurs procesul până acum, avocatul părţilor civile se raliază parchetului, în timp ce reprezentantul ANP ţine isonul apărării. Mai departe, stârnită de procuror, apărarea solicită la rândul său schimbarea încadrării în infracţiunea prevăzută de legea 231 indice 4, cod penal Carol al II-lea. Eu propun să-l sanctificăm pe domnul colonel Ficior!, izbucneşte Emanoil Mihăilescu sâcâit de dezbatere. Puţină răbdare. Colonelul se va beatifica de viu câteva minute mai târziu. Asistăm, până atunci, la pledoariile finale, mult superioare celor din procesul lui Alexandru Vişinescu.

Pe un ton ferm, procurorul abate asupra lui Ion Ficior potopul de probe adunat de-a lungul a atâtor termene de judecată. O face hotărât, apăsat, privind în ochii judecătorului de caz. Reuşeşte o bună sinteză, într-o expunere în mare parte liberă. Se ajută din când în când de înscrisuri, pentru anumite citate sau trimiteri legislative. O adevărată pledoarie, o manieră complet diferită de ceea ce am văzut în cazul lui Alexandru Vişinescu. Argumentează bine vinovăţia şi vine în întâmpinarea refugiilor apărării, arătând că deşi aceasta se prevalează de faptul că până în 1960 Ficior a fost doar adjunct, în perioada în care a fost comandant plin au decedat cel puţin 31 de oameni. Spicuieşte apoi din depoziţiile martorilor pentru a contura condiţiile inumane de detenţie (Bjoza, Voicu, Mihăilescu etc), făcând distincţie între perioadele de locţiitor şi comandant plin ale inculpatului, în funcţie de fiecare martor! Subliniază că inculpatul nici măcar conform regulamentelor nu a acţionat. Ficior îşi scoate ochelarii şi priveşte către procuror. Ramele îi lasă urme adânci pe figură: Toţi aceştia arată lipsa hranei, a igienei, a asistenţei medicale, prezenţa violenţelor pentru nerealizarea unor norme imposibil de realizat. Aminteşte că nu se ştie unde se duceau morţii, doar toată lumea ştia de ei. Inculpatul se încruntă când procurorul citeşte dintr-un referat al direcţiei care spune că diriguirea lui Ficior este anarhică şi presărată cu violenţe. Ciclul de un an de zile este gata să se închidă, cuprinzându-l pe Ioan Ficior. Parchetul cere condamnare pentru tratamente neomenoase în formă continuată, conform legii 358, alin 1 din codul penal 1968. Ţinând cont de vârsta inculpatului, se renunţă şa detenţiunea pe viaţă, solicitându-se 25 de ani de închisoare, precum şi cunoscutele pedepse complementare, dar şi admiterea acţiunilor părţilor civile: Inculpatul solidar cu ministerele de resort, întrucât a funcţionat ca agent al statului. Ioan Ficior se întunecă brusc, ca o după amiază toridă de vară. Sumbru, ştie că nu e de glumit, dar nu se mişcă. Arată o stăpânire de sine care dă fiori.

Avocatul părţilor civile reia pe scurt motivele procurorului, spunând că argumentaţia se regăseşte în concluziile scrise. Pare sigur pe sine. Părţile civile prezente (Ghiţă Nicolae, Hagiopol Manuela şi Camelia Doru pentru Fundaţia ICAR ) sunt succinte şi se raliază parchetului. Doar reprezentantul ANP solicită aplicarea codului penal din 1936 şi aminteşte mărturiile unor foşti deţinuţi conform cărora condiţiile de detenţie au fost respectate la Periprava.

Pledoaria apărării este pe măsură şi este împărţită inteligent între cei doi; în ciuda atitudinii contondente trebuie recunoscut că avocaţii îşi fac treaba şi nu apar în instanţă doar pentru onorariul lunar. Intervenţii sintetice, punctuale şi de substanţă, pe voci clare şi cu o cadenţă excelentă. Avocata Simona Chitea începe, fără a da dovadă de subiectivism, prin a susţine că inculpatul nu poate răspunde pentru un întreg sistem, ci pentru fapte personale. Mai departe se cere să se ţină seama de circumstanţele reale şi se aminteşte că procurorul nu avea interes să evidenţieze declaraţiile de martor favorabile inculpatului. Oricât ar părea de bizar, apărarea are dreptate. După cum am arătat pe parcursul acestor articole, au existat şi câteva mărturii favorabile, de care apărarea se foloseşte acum socotindu-le diferite de cele subiective şi părtinitoare. Speculează foarte bine toate micile inadvertenţe care au intervenit pe parcurs şi pe care le-am semnalat la vremea lor: confuzia unor martori între diversele colonii de muncă prin care au trecut. Punctează arătând că din 37 de martori, 28 nu au avut contact direct cu Ioan Ficior şi nu l-au cunoscut. Cere să se aibă în vedere că denunţul IICCMER şi al Parchetului nu fac, pe 30 de pagini, decât să vorbească de istoria partidului sau să preia tot soiul de lucrări. Referitor la încadrarea juridică aminteşte că atunci când s-au săvârşit faptele legile în vigoare erau cele din 1936, iar aplicarea codului din 1968 ar însemna încălcarea legii. Contestă întreruperea sau suspendarea prescripţiei, arătând că în 1936 tratamentele neomenoase nu erau imprescriptibile, ca atare legea nu poate retroactiva. Se întoarce, apoi, la Periprava: Pentru că legea permitea restrângerea unor drepturi (pachete, vorbitor), nu poate fi făcut vinovat inculpatul pentru aplicarea acestor norme. Continuă arătând că:

– declaraţiile favorabile sunt ale celor care au stat pe termen lung la Periprava, iar cei care au stat puţin l-au incriminat pe Ficior.

– nu se poate vorbi de o relaţie de adversitate între comandant şi deţinuţi

– inculpatul nu putea verifica cum subordonaţii săi îşi efectuau serviciul

– nu inculpatul a ales condiţiile de detenţie, clima sau locul: Şi atunci cum poate fi făcut răspunzător?!

– nu este nici o dovadă că cele 103 persoane decedate au fost torturate sau mutilate, pentru că există certificate de deces

Ce ne facem cu înregistrarea prin care închisorile de azi sunt adevărate lagăre de concentrare? Şi cu toate acestea nici un comandant de azi nu răspunde! În mod evident nu poate fi vorba de culpă. Femeia se întoarce în bancă şi caută aprobarea clientului: A fost bine? Ficior încuviinţează dând din cap.

Îi urmează colegul său, mai bolovănos, trădându-şi formaţia de dinainte de 1989, dar la fel de percutant. Anunţă că doreşte să fie scurt şi aminteşte că unitatea era compusă din secţii, încercând să transfere responsabilitatea de pe umerii clientului său, un fel de birocrat central neputincios, către comandanţii subunităţilor. Ce atribuţii avea acest om? Citeşte atribuţiile locţiitorului pentru pază şi regim şi le interpretează într-o manieră favorabilă, concluzionând că ele ţineau de pachete şi vorbitor. S-a făcut atâta tam-tam… Păi, dacă aveau o normă clară, îl facem vinovat pe Ficior că nu primeau pachete şi vorbitoare?! Dacă sesizarea ICR-ului [sic!] am înţeles-o, că e o instituţie care trebuie să-şi justifice finanţarea, parchetul foloseşte tot felul de lucrări privind relaţiile româno-sovietice! E o construcţie juridică care nu se bazează pe o calitate juridică. Înalta Curte a suspendat prescripţia datorită vremurilor speciale, dar după 1990 cine a împiedicat Parchetul să-şi facă datorie? [bună întrebare!] Citează apoi din mărturiile favorabile (Merca, Caroli, Stamu, Urdea) şi concluzionează: Doamna preşedinte, eu nu spun că au fost bune condiţiile de detenţie de la Periprava. Am fost în noiembrie, când au fost audiaţi doi martori; e frig cumplit, apa e sărată; nu din cauza lui Ficior nu se poate bea apă! Aşadar cere achitarea, iar în subsidiar intervenţia prescripţei.

La prima vedere, strict din punct de vedere al posibilităţilor legale şi al elocvenţei propriei argumentaţii, între acuzare şi apărare pare a fi remiză. Vinovăţia lui Ficior nu poate fi pusă la îndoială, ci numai valabilitatea temeiurilor juridice, astăzi, la atâta amar de vreme. Remarcabil este că a existat totuşi dezbatere şi cele două părţi şi-au făcut datoria cu profesionalism, în ciuda unor mici derapaje.

La fel cum a şi început acest proces,

IOAN FICIOR

l-a şi încheiat. Posteritatea va păstra declaraţia sa ca pe o mostră de stăpânire de sine, abilitate, disimulare şi cinism nemărginit. Am reuşit să notez în mare parte şi cu cât mai multă acurateţe spusele sale. Iată-le, înainte de toate:

Vreau să mărturisesc în faţa dvs că în închisoare nu curge lapte şi miere şi nu este uşor să execuţi o pedeapsă privativă de libertate cu regim special. Nici colonia Periprava nu era scutită de privaţiuni mai ales că condiţiile erau foarte grele. Nu era o treabă uşoară şi trebuiau luate măsuri pentru aprovizionare din noiembrie, pe şase luni, cu animale aduse pe picioare ca să fie asigurată hrana celor câteva mii de deţinuţi şi cadre. Eu am intervenit, cu medicii din unitate, ca apa din Dunăre să fie filtrată şi pentru deţinuţii politici şi pentru cei de drept comun, pentru că aveam două, trei mii de deţinuţi de drept comun şi şapte sute de deţinuţi politici la Grind. În mod deosebit a trebuit să mă preocupe alimentele, îmbrăcămintea, medicamentele. Toate astea nu au fost uşoare, mai ales când trebuia să solicit transportul la Tulcea sau Bucureşti. Aş vrea să mărturisesc că pe propria mea răspundere ne-am străduit să înjghebăm un laborator de analize pentru cadre şi deţinuţi. Am cerut instrumentarul Direcţiei Generale.

În ce priveşte comportarea mea vreau să mărturisesc că eu îmi cer scuze pentru cei care au luat măsuri mai aspre în contra deţinuţilor. Dar vreau să spun că deţinuţii politici erau mai ordonaţi, mai curaţi, mai supuşi. Abateri erau mai  multe la deţinuţii de drept comun. Vreau să vă mulţumesc în mod deosebit dumneavoastră, pentru că m-aţi scutit să viu la şedinţele de audiere a martorilor.

În ce priveşte comportarea mea… Eu nu înjur! Am trăit într-o familie de baptişti, pocăiţi şi nu mi-am permis faţă de Dumnezeu Tatăl să înjur sau să bat! Pentru că eu nu puteam să am atribuţiuni în plus. Nu puteam să aduc eu mai multă hrană decât era prevăzut în normele respective. Am dat la Brăila, pentru export, roşii. Nu m-a întrebat nimeni. Procurorul militar venea cel puţin o dată pe lună. Procurorul civil, pentru cei de drept comun. Ori dacă eu nu luam măsuri, procurorul nu mă ierta. Procurorul militar era foarte exigent şi nu ne permiteam.

Eu mor cu inima împăcată că pe unde am fost am slujit şi pe Dumnezeu şi ţara. Eu am fost urmărit şi de Securitate pentru că sunt baptist. Dar m-au ţinut pentru că am căutat să evit. Eu v-aş ruga să aveţi în vedere lucrurile bune, nu ura şi duşmănia. Şi să fie judecata dreaptă, aşa cum dumneavoastră o daţi. Eu am fost pe probleme de pază. N-am fost în Periprava decât în octombrie ’60, când m-au numit comandant. Erau condiţii foarte grele, pentru că colonia a fost nou înfiinţată. Iniţial s-a stat în corturi. Toţi au suportat aceste privaţiuni. Mi-e jenă că unii se uită la mine ca la un torţionar.

Doamna preşedinte, în numele Tatălui şi al Dumnezeului care ne conduce pe toţi, să aveţi în vedere silinţa mea. Vă mulţumesc pentru atenţie!

Ioan Ficior a jucat cartea pocăinţei, dar nu cea a pocăinţei reale, ci pe aceea a pocăinţei de rit. O carte măsluită cu priceperea unui cartofor bătrân, învechit în rele. „Dumnezeu şi ţara” s-au amestecat în jocul său infam, într-un amalgam greţos de „lapte şi miere”. Şi-a cerut scuze pentru subordonaţii care au călcat strâmb, a lăudat deţinuţii politic, mai ordonaţi, mai curaţi, mai supuşi şi s-a încredinţat, de ochii lumii, judecăţii Curţii. A încheiat ca un crainic de televiziune, din epoca lui de aur, mulţumind pentru atenţie. În fond, e dreptul lui şi al nostru la opinie. Dar afară, pe hol şi în stradă, asaltat de camere, a dat primele semne de derută, îndreptându-se ca orb către o uşă blocată. Nici avocatul său n-a izbutit să-l scoată uşor din transă: Haideţi, unde vă duceţi?! Şi-a revenit, ignorând întrebările standard ale presei: Vă gândiţi că v-aţi putea petrece tot restul zilelor în spatele gratiilor? V-aţi gândit vreodată cu Dumnezeu vă va judeca şi vă va pedepsi? Suplinind muţenia clientului, avocatul face pe mucalitul: Maşina e departe, nu vă supăraţi? / La Brăila! Presarii râd şi îşi văd de treabă, tăind drumul inculpatului prin bezna primăverii.

Pe 30 martie va fi anunţat verdictul.

[i] Am încercat, pe cât posibil, să redau cât mai fidel şi mai amplu ce s-a petrecut în această ultimă împrejurare. Unele aspecte sunt, poate, mai greu de înţeles de vreme ce lipsesc relatările câtorva termene precedente. Pentru rotunjirea demersului, le voi posta în perioada următoare.

Pentru o analiză detaliată şi un istoric al coloniei de muncă Periprava (geneză, victime, responsabili, statistici etc.) vezi Constantin Vasilescu, „Identitatea morţii: victime şi responsabili în colonia de muncă Periprava” în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu (coord.), Identităţi sociale, culturale, etnice şi religioase în comunism, Polirom, Iaşi, 2016

Publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu