SFÂRŞITUL UNEI LIBERTĂŢI APROXIMATIVE

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat astăzi sentinţa din prima instanţă în procesul lui Alexandru Vişinescu, respingând ca nefondate apelul inculpatului, care solicita achitarea, şi pe cel al părţilor civile, care solicitau schimbarea încadrării şi mărirea cuantumului despăgubirilor băneşti. Printr-o decizie inspirată, depăşindu-se obtuzitatea din prima instanţă, s-a permis filmarea momentului în care s-a dat citire acestei importante hotărâri. Prezenţa camerelor de filmat în sala de judecată a provocat şi nemulţumirea unora care nu s-au ferit să acuze: Ăsta e circ!

sentinta recurs visi

Important de precizat este că nu a fost o decizie unanimă, ci una majoritară (2-1), unul dintre cei trei judecători formulând o opinie separată întemeiată pe două principii: alegerea legii celei mai favorabile şi prescripţia. Foarte pe scurt, al treilea judecător a arătat că în România s-au succedat codurile penale din 1936, 1968 şi cel actual, aşadar ar trebui să se aplice legea cea mai favorabilă, şi că sesizarea IICCMER ar fi fost înregistrată după împlinirea termenului de prescripţie. Ca urmare, soluţia oferită de cel de-al treilea judecător a fost „soluţia de încetare a procesului penal”. Opinia separată, interesant argumentată şi care reprezintă, în fond, o provocare juridică şi un temei de dezbatere, a fost întâmpinată diferit de sală (rapiditatea cu care a fost citită nu mi-a îngăduit decât o cuprindere superficială; oricum, o analiză aprofundată va trebui să cadă în seama juriştilor). Dacă părţile civile şi o parte a celor prezenţi şi-au manifestat vădita nemulţumire, rotindu-mi privirea prin sală am surprins şi gesturile aprobatoare ale unor avocaţi în robă.

Prezentarea opiniei separate a fost urmată de cea a majorităţii, afirmându-se că Înalta Curte a stabilit că faptele sunt fără putinţă de tăgadă. Succint, aceasta s-a bazat pe faptul că în codul penal din 1968 infracţiunile contra păcii şi omenirii au fost declarate imprescriptibile şi pe reclamarea ingerinţei politicului în justiţie, ca motiv de întrerupere a termenului prescripţiei. În sprijinul ultimei afirmaţii s-a dat citire vorbelor lui Ion Gheorghe Maurer care, în cursul investigaţiei ordonate în anii ’60, cu referire directă la Alexandru Drăghici, propunea sancţionarea lui doar pe linie politică, iar pe linie juridică să lăsăm să curgă prescripţia, pentru evitarea altor complicaţii. Semnificativ este că niciunul dintre judecători nu a pus la îndoială vinovăţia lui Alexandru Vişinescu, discuţia purtându-se doar pe teren juridic.

visi 1

Imediat după pronunţare, în jurul orei 12, în preajma garsonierei sărăcăcioase din Brezoianu începe forfota. Pe trotuarul de vis-a-vis e plin de „travestiţi” care dau târcoale: un „cetăţean curios”, un „valutist”, un „bişniţar de bilete” şi un „ultras” vor să lase impresia unor gură-cască. Deşi trag din ţigară şmechereşte şi se evită reciproc, sunt recognoscibili. Sunt poliţişti sub acoperire, veniţi să pregătească terenul. Dar Vişinescu are şi el „spionii” lui: un bărbat scund, cu faţa brăzdată de riduri şi ochii împăienjeniţi, „face trotuarul”, aruncând priviri piezişe în jur. Reporterii ocupă teren strategic în gangul dinspre uşa de acces a blocului, tăind orice posibilitate de repliere spre un intrând dosnic care dă înspre Cişmigiu. Până acum bătrânul l-a folosit nu o dată pentru a scăpa de urmăritori. În stradă, la câţiva metri, nu mai rămân decât maşinile trusturilor de presă. Plictisit, un bărbat trage un cablu de alimentare către intrare. Zbârnâitul electromotorului sparge monotonia străzii. Cu pas grăbit, apărut parcă de nicăieri, Gheorghe Buzner intră în bloc şi merge la fostul său comandant. Chipul îngrijorat îi apare câteva minute mai târziu în balconul sărăcăcios de la etajul trei. Îi urmează, din timp în timp, alte figuri crispate. Mai întâi o femeie care priveşte spre trotuar. Apoi familiara faţă împânzită de riduri. Probabil unul dintre ultimii prieteni ai fostului comandant. Pentru câteva secunde însuşi Vişinescu îşi face apariţia; se retrage rapid, fără vreun gest în plus.. La etajul unu, o bătrânică agaţă în balcon colivia unui canar. Îi strecoară ceva printre gratii, după care face un semn complice arătând înspre două persoane care se pregătesc să intre în bloc. Semnificaţiile gesturilor sunt clare: „Vedeţi că ăştia doi merg la Vişinescu!” Dintr-un taxi coboară grăbit Doru Mărieş.

visi 4

Către ora 14.30 agitaţia în jurul blocului sporeşte. Dinspre Sala Palatului un sir de şase poliţişti se îndreaptă către clădire şi se mistuie în obscurul gangului. La balcoane, unul câte unul, vecinii încep să privească spre poarta de acces a curţii interioare. Unii cu ostilitate, unii cu nepăsare, iar alţii cu simpatie. Câţiva trecători se opresc pe trotuar. Şi aşteaptă. O doamnă face spirite, asmuţindu-şi canişul asupra privitorilor; îl vaită pe Dan Diaconescu pentru care a lucrat. La 3, într-o garsonieră sărăcăcioasă, dintr-un bloc prăpădit, precum multe din centrul Bucureştiului, Alexandru Vişinescu trăieşte clipele finale ale unei libertăţi aproximative. Nu are apăsări metafizice, dar îl deranjează oprobriul public. Pleacă pe drumul închisorii înconjurat de o mulţime diversă şi nezdruncinat în convingeri, după cum mi-a mărturisit-o în timpul procesului. Îl are drept antemergător pe omul cu riduri, care îi cară lucrurile. Abordat de o reporteriţă, acesta o repede brutal: A lu’ mă-ta! Tot bagajul lui Alexandru Vişinescu se cuprinde într-o plasă de rafie şi o geantă veche. Fostul comandant se iveşte însoţit de poliţişti, iar în calea lui reporterii se împleticesc pentru câteva cadre. Mâinile încătuşate îi sunt acoperite cu un fular roşu. Poartă pe cap aceeaşi şapcă veche de blană. Nu scoate nici o vorbă şi priveşte doar înainte. Pe faţa sa nu se citeşte nimic. Primeşte fără să crâcnească obişnuita apăsare pe cap şi urcă în maşină. De la balconul garsonierei o femeie îl priveşte aproape în lacrimi. Dar pentru asta nimeni nu mai are acum răbdare. Doru Mărieş îi aruncă tăios: Vezi să nu uiţi să-l iei pe Iliescu după tine!  Maşina pleacă, iar forfota se potoleşte. Şi totul se termină deocamdată aici.

În urma lui, trecând prin gangul din Brezoianu înspre Aldenii de Buzău, via Giurgiu, Râmnicu Sărat, Caransebeş, Lugoj, Jilava ş.a., se descompune o existenţă: un colonel brutal, un penitenciar la discreţie şi morţii lui, duşmani închipuiţi, protipendada comunistă, calul unui chiabur confiscat la ceas de seară, un opresor în devenire, un copil desculţ prin ogrăzile altora…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cazul Alexandru Vișinescu și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la SFÂRŞITUL UNEI LIBERTĂŢI APROXIMATIVE

  1. Ghit Eugen spune:

    Spectacol trist in lumea asta trista, si cate drame triste pe lume mai exista…
    Sa ne rugam sa nu mai asistam la astfel de procese. Si sa nu asistam la asta ( nu pentru ca justitia nu-si face datoria) pentru ca oamenii sa regaseasca in fiecare semen pe Isus si sa nu-l vanda pentru bani, pentru propagande politice, pentru ambitii personale, pentru razbunari inchipuite. Revenind la Visinescu sper sa regrete sincer gresalele lui, sa se spovedeasca si Dumnezeu sa-i dea un loc de cinste. Amin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s