CAZUL PERIPRAVA-FICIOR: ÎNTRE REALITATE ŞI TABLOIDIZARE

În vara lui 2013 IICCMER a reluat cercetările în cazul Periprava. Miza, de data aceasta, era un pic schimbată de precedentul „Vişinescu”: se urmărea obţinerea unor probe care să susţină trimiterea în instanţă a unuia dintre foştii comandanţi ai coloniei de muncă, colonelul Ioan Ficior. În virtutea evenimentelor recente această acţiune poate fi socotită un succes. Cele ce urmează se doresc a fi o introducere în subiect, dar şi o revizuire a unor informaţii inexacte sau de-a dreptul eronate.

IMG_6104.jpg

Periprava Centru (foto 2008)

Geneza coloniei de muncă Periprava

Periprava ca loc al ispăşirii „culpelor” politice nu s-a inventat deodată cu Ioan Ficior, însă răutatea lui şi a altora a detaşat acest loc din rândul celorlalte locuri de detenţie. La începutul anilor ’50 Periprava a funcţionat ca secţie sau punct de lucru în cadrul formaţiunii Chilia, fapt care a făcut ca toponimul să-şi dobândească notorietatea abia la sfârşitul decadei, când aici s-a înfiinţat o unitate de sine stătătoare. Mai precis, în iulie 1957. Până atunci, conform datelor existente, la Periprava au murit patru deţinuţi. În intervalul 1958-1964, din punct de vedere numeric, aici au predominat deţinuţii politic, iar din momentul dobândirii autonomiei a fost doar o chestiune de timp până la înregistrarea mai multor decese, într-un interval destul de scurt. Folosiţi la munci precum defrişarea şi recoltarea stufului, realizarea digurilor sau creşterea animalelor, deţinuţii politic au fost încă de la început subnutriţi şi exploataţi la limita rezistenţei fizice. Conform lucrării „Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă”, creşterea efectivelor coloniei a condus la înfiinţarea unor secţii aparţinătoare, precum Grind sau Saivane, unde regimul nu a fost cu nimic mai bun decât la „centru”, ba dimpotrivă.

Victimele

grafic

Apartenenţa politică a victimelor de la Periprava

Până acum s-a speculat mult în privinţa numărului de victime de la Periprava. Nu există date definitive asupra capacităţii de deţinere a coloniei, însă conform estimărilor Periprava a avut, în medie, un efectiv de aproximativ trei mii de deţinuţi. Printre aceştia, în intervalul iulie 1957-mai 1968 (data ultimului deces), am reuşit să identificăm 124 de morţi (106 deţinuţi politic, 14 deţinuţi de drept comun plus alţi patru a căror încadrare penală ne este necunoscută), acesta fiind numărul minim documentat. Faptul că numărul deceselor în rândul deţinuţilor politic este net superior dovedeşte că măsurile abuzive ale administraţiei îi vizau direct pe aceştia. În acelaşi timp existenţa deceselor în rândul deţinuţilor de drept comun confirmă că Delta Dunării nu era un loc de detenţie uşor de îndurat, indiferent de încadrarea penală.

originea sociala

Originea socială a victimelor de la Periprava

Identitatea celor morţi a rămas vreme de zeci de ani neclară, aceştia fiind evocaţi sporadic doar de către supravieţuitori. Dincolo de numele lor, putem reconstitui cu certitudine alte câteva coordonate identitare importante. Astfel, 77 dintre cei 124 aveau origine socială ţărănească, iar 80 dintre ei aveau doar studii elementare. Repartiţia pe meserii este în concordanţă cu cele de mai sus, dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, că ţăranii au reprezentat principala ţintă a represiunii: 53 dintre decedaţi erau agricultori sau meşteşugari, iar 25 erau muncitori. În privinţa identităţii politice este de remarcat că aproximativ jumătate dintre cei decedaţi, 53, sunt de sorginte legionară, iar 37 sunt neîncadraţi (în această categorie am inclus şi deţinuţii de drept comun). Celelalte spectre politice sunt slab reprezentate. În privinţa mandatelor în baza cărora au fost închişi în lagăr, numărul celor condamnaţi este sensibil egal cu al celor internaţi administrativ, 54, respectiv 51, restul de până la 124 fiind reprezentat de cei cu situaţii neclare sau aflaţi în dublă ipostază: o internare administrativă în continuarea unei condamnări.

Cauzele deceselor

Că la Periprava s-a murit din cauza regimului de detenţie nu mai este doar o simplă supoziţie. Nu vom invoca aici mărturiile supravieţuitorilor, ci vom prezenta câteva date edificatoare, extrase din  surse documentare, care să sprijine afirmaţiile foştilor deţinuţi politic. În primul rând trebuie să remarcăm că printre cele mai frecvente cauze ale deceselor găsim distrofiile, caşexiile sau TBC-ul, indiciu serios în privinţa alimentaţiei insuficiente, a epuizării, a lipsei condiţiilor de igienă şi a îngrijirilor medicale. De asemenea, pe lângă alte numeroase afecţiuni, raportul de activitate medico-sanitară întocmit pe trimestrul III al anului 1960 indică un total de 1811 deţinuţi suferind de afecţiuni gastro-intestinale şi 383 de bolnavi TBC.

figura nr. 1

Speranţa de viaţă a victimelor de la Periprava (iulie 1957-mai 1968)

Însă poate cele mai importante dovezi sunt cele legate de vârsta decedaţilor şi de speranţa de viaţă la Periprava. Astfel 11 dintre decedaţi aveau vârste cuprinse între 19 şi 29 de ani, alţi 11 aveau între 30 şi 39 de ani, 21 aveau între 40 şi 49 de ani, 60 aveau între 50 şi 59 de ani şi doar 20 aveau între 60 şi 71 de ani. Un singur decedat are vârsta necunoscută. În privinţa speranţei de viaţă, din cei 124, 11 au murit în prima lună de la sosirea în colonie, 53 nu au rezistat mai mult de 5 luni, iar 14 nu au depăşit 12 luni. Doar 13 au rezistat mai mult de un an, iar în 33 de cazuri intervalul de timp petrecut la Periprava ne este necunoscut. Facem precizarea că există posibilitatea ca la decesul rapid al unora să fi contribuit şi regimul suportat în precedentul loc de detenţie (de pildă, 37 dintre cei morţi fuseseră transferaţi de la Salcia).

Cine poartă responsabilitatea?

La prima vedere, conform celor apărute în presă şi nu numai, răspunsul la această întrebare este unul singur: Ioan Ficior. În realitate Ficior a absorbit toată vinovăţia şi a captat întreaga atenţie prin simplul fapt că încă se află în viaţă. În urma cercetărilor am ajuns la concluzia că principala responsabilitate pentru ceea ce s-a petrecut la Periprava o poartă Dumitru Condurache, predecesorul lui Ficior la cârma coloniei. Spre deosebire de Ficior, Condurache se regăseşte mai puţin în memoria foştilor deţinuţi politic, fapt care l-a scutit de oprobiul supravieţuitorilor, dar şi de acela al istoriei. Pe de altă parte, nu-i mai puţin adevărat că omniprezenţa lui Ficior în evocările supravieţuitorilor dovedeşte că acesta a fost un vector direct al răspândirii terorii şi violenţei printre deţinuţi, încă dinainte de a ocupa cea mai înaltă funcţie din colonie.

Biografia lui Dumitru Condurache este deocamdată o pată albă. Ioan Ficior, în schimb, a fost intens discutat în ultima perioadă, iar biografia sa era cunoscută încă din 2009, din momentul apariţiei Dicţionarului ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a penitenciarelor (autori: Mihai Burcea, Mihail Bumbeş, Marius Stan). În aceste condiţii este de prisos să redăm aici elemente ale traseului său profesional. Ne vom rezuma la câteva date care să dovedească afirmaţiile de mai sus:

– în mandatul lui Dumitru Condurache (august 1957-septembrie 1960) s-au înregistrat 86 din cele 124 de decese.

figura nr. 2

Evoluţia deceselor pe ani la Periprava (1957-1968)

– în mandatul lui lui Ioan Ficior (1.10.1960-1.09.1963) s-au înregistrat 31 din cele 124 de decese. Însă este foarte important de subliniat că în intervalul complet în care Ficior a activat în colonie, într-o funcţie sau alta (adjunct pentru pază şi regim sau comandant), s-au petrecut 117 decese. Aşadar, Ficior, în calitatea sa de adjunct pentru pază şi regim, îl secondează pe Condurache în ierarhia responsabilităţii în timpul mandatului acestuia din urmă.

– în mandatul succesorilor lui Ioan Ficior s-au înregistrat doar 7 decese (1.09.1963-mai 1968), fapt care nu mai necesită alte comentarii.

Responsabili sau instrumente?

ion mihalache, gardian Periprava

Ion Mihalache, gardian la Periprava

În categoria „torționarilor” au fost incluşi şi doi dintre foştii gardieni ai coloniei de muncă care astăzi încă îşi duc traiul în Deltă, Ion Mihalache şi Ignat Crimschi. Este neîndoios că mulţi dintre gardieni s-au făcut vinovaţi de abuzuri, poate chiar de crime împotriva deţinuţilor, însă în privinţa celor doi nu există momentan nicio probă. Există însă indicii temeinice că aceştia mint în momentul în care afirmă că la Periprava nu s-au comis abuzuri care au favorizat decesul deţinuţilor, iar dacă s-ar fi comis acestea s-ar fi petrecut fără ştiinţa lor. Atitudinea lor este comparabilă cu aceea a foştilor gardieni din lagărele ruseşti sau germane şi poate fi înţeleasă în virtutea unei complicităţi tacite, a unui spirit de castă, dar şi din instinct de conservare. Cei doi ar necesita un articol separat. Ne vom rezuma să spunem că ne-au declarat că la Periprava hrana era suficientă, deţinuţii aruncând uneori pâinea din prea multă abundenţă, că aceştia mureau de bătrâneţe şi că supravieţuitorii exagerează sau mint de-a dreptul! Comentariile sunt de prisos.

Câteva neadevăruri

Periprava a fost într-adevăr unul dintre cele mai dure locuri de detenţie din România, însă afirmaţiile despre dimensiunea represiunii din această colonie au fost uneori lipsite de acurateţe. Deşi cele 124 de victime reprezintă un reper solid, de la care poate porni orice analiză serioasă, inclusiv cea juridică, despre acest caz s-au făcut şi afirmaţii inexacte sau de-a dreptul false, a căror corijare ţine de deontologia profesională. Iată doar două dintre ele:

  1. S-a afirmat în mod inexact că la Periprava s-a descoperit o groapă comună în care ar fi fost înhumată „o parte dintre victime” şi că diagnosticul arheologic „confirmă existenţa unei gropi comune”. În primul rând trebuie spus că morţii din colonie, după toate indiciile, au fost îngropaţi în cimitirul satului, unde s-au efectuat şi săpăturile. Conform raportului arheologic, într-una din cele şapte gropi excavate s-au descoperit două schelete înhumate „în sicrie separate, din care s-au mai păstrat câteva fragmente de lemn şi cuie de dimensiuni diferite”. Poziţia acestora precum şi faptul că au fost înhumate în sicrie/coşciuge individuale nu sugerează o „groapă comună”, în sensul consacrat al expresiei, ci mai degrabă confirmă afirmaţiile gardienilor conform cărora în momentul în care existau doi decedaţi deodată, din comoditate sau neglijenţă, se practicau „înhumaţii duble în gropi simple”, precum în cazul de faţă. De obicei termenul de „groapă comună” se utilizează în cazul în care mai multe trupuri sunt îngropate în neorânduială, într-o groapă supradimensionată, de obicei în afara locurilor obişnuite de înhumare. În al doilea rând se cuvine să menţionăm tocmai că raportul nu confirmă existenţa unei gropi comune, în sensul precizat mai sus, ci vorbește de „un mormânt colectiv (o „groapă comună”), cu defuncții înhumați în același timp, fiecare în câte un sicriu improvizat probabil din material lemnos foarte perisabil”. Vehicularea improprie a termenului de „groapă comună”, fără nicio altă precizare, arată opțiunea pentru senzaţionalism, în detrimentul onestităţii profesionale.
  2. S-a acreditat ideea că în gropile morţilor decoperiţi cu prilejul săpăturilor „nu există urme de sicriu”. Această afirmaţie nu este doar inexactă, ci este în întregime falsă, de vreme ce în toate cele şapte gropi s-au descoperit urme de sicrie/coşciuge sau de rogojini. Acest fapt poate fi probat prin simpla vizualizare a fotografiilor de la faţa locului, dar şi prin parcurgerea raportului arheologic, din care am citat mai sus.

    SONY DSC

    Săpătură în cimitirul din Periprava (foto 2013)

Responsabilitate istorică şi responsabilitate juridică

Cazul lui Ioan Ficior este astăzi în instanţă. Din punct de vedere istoric culpa lui este cât se poate de evidentă, astfel că, în ceea ce ne priveşte, în baza cercetării pe teren şi în arhive, în urma coroborării afirmaţiilor supravieţuitorilor cu cele ale fostelor cadre ale coloniei, putem afirma că Ficior este unul dintre cei doi mari responsabili pentru ceea ce s-a petrecut la Periprava. Din punct de vedere juridic cazul a ridicat anumite probleme. Încadrarea iniţială a fost una forţată: fostul comandant a fost acuzat de genocid în baza unei speculaţii semantice care, probabil, nu ar fi rezistat în instanţă (specularea termenului de colectivitate, cu referire la deținuții politic). Această abordare a favorizat părerile conform cărora întregul efort ar fi fost mai degrabă un exercițiu de imagine, decât un demers onest de condamnare a responsabililor. Modificarea codului penal a reprezentat o oportunitate pentru relansarea cazului, permiţând încadrarea speţei la „crime împotriva umanităţii”, devenite de-acum imprescriptibile.

Rămâne incontestabil faptul că Ioan Ficior a fost trimis în judecată. Nu mai puţin adevărat este că acest moment a venit târziu şi pe alocuri a fost folosit în mod meschin. Până în prezent instituţiile îndrituite au ignorat subiectul sau au blocat iniţiative similare mai timpurii. Pentru toate aceste neajunsuri o compensaţie va fi reprezentată doar de momentul pronunţării unei sentinţe definitive de condamnare pentru ceea ce Ioan Ficior a săvârşit sau a îngăduit la Periprava.

Articol publicat în revista Magazin Istoric, nr. 4 (577) aprilie 2015

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s