ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU (13.05.2015)

IMG_20150513_150528După zece înfăţişări, intru în clădirea Curţii de Apel cu nerăbdarea celui care începe să întrevadă deznodământul. Îl găsesc pe Alexandru Vişinescu, sosit cu aproape o oră mai devreme, aşezat pe colţul unei bănci şi claustrat de o mulţime fluidă care umple holul clădirii într-un du-te vino continuu. Într-o sală alăturată se judecă un caz de omor, iar agitaţia surdă este spartă la un moment dat de strigăte puternice: Nu ştiţi să judecaţi! Vă bateţi joc dă ţara română! Ia viaţă dă om şi să dă nouă ani! Trebuia 25 dă ani! Să vină Pro Tv-ul şi Antena! Concomitent, sala Constantin Hamangiu este umplută până la refuz de participanţii la judecata unui grup infracţional care îl are drept „star” pe Marius Locic. Din hol, Vişinescu priveşte întrebător. Este tulburat din reverie de Gheorghe Busner, însoţit de un alt bătrân care-l abordează cu reproş: Ai spus că e după Cişmigiu! Fostul comandant se ridică, iar cei trei formează un triunghi în care începe o discuţie animată. Mulţimea, venită pentru a asista şi la judecata unei încăierări care îl are printre protagonişti pe Răducan Nicu zis Bozgoru sau Nicu lui Dumnezeu, se preumblă în continuare pe hol, ocolindu-i din instinct pe cei trei. Totuşi, nimeni nu pare a-l recunoaşte pe Alexandru Vişinescu.

În jurul orei 10.00, la intrarea în sală, inculpatul este îmbiat politicos să ia loc în prima bancă de către o doamnă implicată în altă speţă: Luaţi loc, că poate trebuie să auziţi. Se aşează pentru prima oară în banca întâi, însoţit de avocată şi de bătrânul din hol, însă nu pentru mult timp. Ne-au aşezat pe locul avocaţilor, şopteşte companionul său, iar inculpatul revine la locul obişnuit, din banca a doua. Judecătoarea Carmen Găină intră la 10.23 şi demarează procedura de rutină. Se constată prezenţa martorilor Crăciun Gheorghe, Vişa Florin, Busner Gheorghe şi Dumitrescu Aurora, dar şi absenţa lui Crăciun Lucică Petrică şi a Marioarei Ştefan. De asemenea se comunică imposibilitatea audierii celor câţiva martori de pe lista înaintată de apărare la termenul trecut (Găzdaru, Stan, Păiş, Puiu, Dobrin, Oroveanu şi Dănilă sunt fie decedaţi, fie nu figurează la Evidenţa Populaţiei). Se anunţă, de asemenea, sosirea înscrisurilor solicitate de la ANP (printre care şi normele de hrană), cu precizarea că în săptămânile următoare vor fi declasificate şi ale câteva anexe concludente. Punerea în discuţie a audierii martorei în circumstanţiere Aurora Dumitrescu prilejuieşte primul clinci între părţi. Audierea este susţinută de către Anca Cernea cu următorul argument: Consider că este necesar întrucât din păcate în acest proces este vorba numai despre cele comise la Râmnicu Sărat. Inculpatul a comis fapte similare şi în alte penitenciare. Susţinută de procuror, solicitarea părţii civile întâmpină opoziţia apărării care sugerează că se tinde la evidenţierea altor fapte care nu au legătură cu cauza. Judecătoarea tranşează corect şi admite depoziţia, ţinând cont de faptul că şi apărării i s-a încuviinţat un martor în circumstanţiere, în persoana lui Gheorghe Busner. În continuare partea civilă Anca Cernea este convinsă de judecătoare să renunţe la solicitarea unei declaraţii suplimentare pentru Bărbuş Mihaela. Solicitarea era legată de anumite afirmaţii ale inculpatului despre Rădulescu Pogoneanu, iar reticenţa instanţei este justificată prin imposibilitatea probării cu martori a ceea ce a specificat Alexandru Vişinescu: Doamna Cernea, aţi înţeles ce am explicat? / Cred că da.

Se face, aşadar, loc pentru cei ce se anunţă a fi ultimii martori în procesul Vişinescu. Primul dintre aceştia deschide lista cu o depoziţie care readuce în atenţie chestiunea mărturiilor indirecte.

CRĂCIUN GHEORGHE

apare vădit inconfortabil în faţa instanţei. Depune jurământul, deşi din atitudinea sa răzbate un puternic sentiment de nemulţumire faţă de situaţia în care este pus: Aveţi ceva să ne spuneţi? / Nu cunosc nimic, nu am ce să vă spun. Eram un copil. / Aţi locuit pe strada de lângă penitenciarul Râmnicu Sărat? / Nu, pe altă stradă. […] Acolo nu pătrundea nici pasărea cerului. / Dar aţi intrat în contact cu cei de acolo? / După revoluţie… / Nu după revoluţie. / Ce să vă spun? Eram copil, ieşeam la minge. / Ştiaţi cine era închis acolo? / Nu ştiam. Şi la urma urmei ce pot să dau eu declaraţie?! / Nu se vorbea? / Nu se vorbea. / Lumea vorbea şi atunci. / Nu vorbea nimeni. / De ce ne-a zis domnul Căldăraru că dumneavoastră aţi cunoaşte? / De nebun! / Asta este o jignire. Nu ştiţi nimic? / Nu ştiu nimic. Mai ieşea fum duminica după amiaza şi mai zicea copiii că a dat drumu’ la crematoriu. / Aşa ziceaţi dumneavoastră? / Zic eu… aşa se zicea. / Altceva mai cunoaşteţi? / Nu cunosc. Erau militari în termen care păzeau. Ăştia ar putea fi nişte martori.

Omul, adus în instanţă din excesul de zel al unui alt martor indirect, este dezarmant. La întrebarea procurorului dacă l-a văzut pe inculpat, răspunde pozitiv, dar afirmă tranşant că nu ştia ce făcea acesta în penitenciar. Apărarea cere consemnare afirmaţiei că cei care păzeau erau militari în termen şi continuă prin a întreba dacă martorul a luat legătura cu ei: Nu aveam voie, nici ei, nici noi. / L-a văzut pe martorul Căldăraru discutând cu ei? / El locuia pe partea ailaltă, nu ştiu, problema lui. / De unde ştie că nu era voie, a încercat? / Fiecare copil ştia că nu avea voie. / N-a răspuns; a fost gonit vreodată? / Ne interziceau. Dialogul continuă cu Anca Cernea: Dacă este posibil ca domnul Căldăraru să fi vorbit cu vreun militar şi el să  nu ştie? / Nu ştiu. Judecătoarea intervine şi cataloghează întrebarea drept speculaţie. Dialogul se reia: A auzit ţipete? / Sunt două rânduri de ziduri acolo, doamnă. / Despre crematoriu? / Eram copii şi fiecare vorbea în felul lui. N-a intrat nimeni. Apărarea revine cu o întrebare referitoare la martorul Căldăraru: Unde locuia martorul faţă de penitenciar? / În partea ailaltă, spre calea ferată.

Confruntată cu răspunsurile concise ale martorului, Curtea îl eliberează, prilej ca Vişinescu să fie chestionat pe şoptite de avocata sa: Doamna Dumitrescu, o cunoaşteţi? / Nu. / Înainte de Râmnicu Sărat unde aţi fost, la ce penitenciar? / La Mislea. / Să fiţi atent la ce spune!

Există două chei în care se poate interpreta depoziţia de mai sus. Amatorii de „senzaţii tari” şi de metafore ieftine vor prefera cheia conspiraţiei: martorul a fost suspect de concis, de teamă sau din interes. Există însă şi cheia observatorului cu bun simţ: în momentul petrecerii faptelor martorul era copil, preocupările sale erau departe de penitenciarul Râmnicu Sărat, deşi locuia în apropiere, iar azi este sâcâit cu o citaţie, într-o speţă străină de el.

VIŞA FLORIN

este fiul lui Augustin Vişa, fost deţinut la Râmnicu Sărat. Emoţionat de aducerea aminte, are o ţinută frumoasă şi un ton potrivit cu sala de judecată. Deşi valoroasă pentru istorie, totuşi, cu îngăduinţa Curţii, depoziţia sa se centrează foarte mult pe detenţia părintelui său în Siberia. Judecătoarea lasă senzaţia că ar intenţiona prin această manieră permisivă să evidenţieze duritatea detenţiei de la Râmnicu Sărat, în comparaţie cu detenţia siberiană a lui Augustin Vişa. Iată ceea ce mi s-a părut mai relevant din depoziţia sa: Tatăl meu a întreţinut o echipă care a ţinut legătura cu Churchill. A obţinut certificatul de luptător antifascist de la feldamareşalul Alexander. A fost arestat în august 1948 şi condamnat la 20 de ani muncă silnică în Siberia, unde a stat până în 1953. A fost trimis în România. La Râmnicu Sărat a fost trimis cu cătuşe la picioare. / Ne interesează ce s-a petrecut la Râmnicu Sărat. / Tata mi-a povestit foarte mult când eram de 14-15 ani. A fost singurul care a venit cu cătuşe la picioare… Judecătoarea consideră „potrivit” să-şi etaleze cunoştinţele: Lanţuri, cătuşele sunt la mâini. / Erau nişte inele nituite, legate cu un lanţ. Timp de două zile, cu ciocan şi daltă, au încercat să-i scoată cătuşele. Picioarele i s-au umflat şi învineţit, dar când a cerut asistenţă medicală a fost refuzat spunându-i-se că poate trăi şi aşa. Nu a nominalizat persoana care a refuzat cererea. Mâncarea era infernală. […] Mi-a spus că condiţiile din Râmnicu Sărat au fost cele mai grele. […] Doamna avocat… / Sunt judecătoare, dar nu contează… / Apropos de meniu, făcea o comparaţie în legătură cu Rusia. Acolo se fişa meniul pentru posteritate, cu salam, cu unt. Dar în fond era o foame cumplită şi acolo. Măcar acolo puteau să-l înjure pe Stalin, că erau într-o pădure. / Şi la Râmnicu Sărat ştiţi dacă exista vreun meniu oficial? / Nu ştiu. Cred că în sistemul administrativ era stabilit un meniu.

Telefonul bătrânului care îl însoţeşte pe Vişinescu tulbură liniştea şi provoacă o mustrare din partea judecătoarei. Îi sar în ajutor şi elimin neajunsul, închizându-l. Depoziţia continuă cu relatarea unui moment din Râmnicu Sărat: Ascultă, mă, Vişa, te crezi în Rusia? Aici eşti în România. Îţi spargem dinţii, îţi băgăm furtunul pe gură şi tot te hrănim! A fost ameninţarea unui gardian la intenţia deţinutului de a intra în greva foamei. Mai reţin din depoziţia sa că la Râmnic era îngrozitor de frig, nu se putea comunica cu familia, iar temnicerii erau foarte aspri, deşi tatăl său nu a fost molestat. Judecătoarea insistă în legătură cu posibilitatea întocmirii vreunui memoriu, lucru pe care martorul îl neagă. De numele inculpatului Vişinescu aţi auzit de la tatăl dumneavoastră? / Nu, nu am auzit. Nu ştiam că Vişinescu este comandantul. […] Dar, doamna judecătoare, despre comandant a vorbit, fără să-i spună numele. Era un tip extrem de aspru căruia nu-i păsa de soarta deţinuţilor şi care considera că toţi deţinuţii politici sunt nişte criminali.

Şedinţa este întreruptă din nou de un telefon. De astă dată „vinovatul” este fostul deţinut politic, Emanoil Mihăilescu:  Ce faceţi cu telefoanele, înregistraţi şedinţa? Al cui este telefonul? / Al meu. / Cine sunteţi dumneavoastră? / Emanoil Mihăilescu. Nu prea ştiu să-l manevrez. De aia stau cu el în mână, ca să-l închid. La fel ca în dialogurile cu Vişinescu, judecătoarea pare incapabilă să înţeleagă că oamenii în vârstă nu se împacă prea bine cu tehnica modernă. Este cât se poate de evident că aceste momente sunt complet involuntare. Cei în cauză nu ştiu, pur şi simplu, cum să-şi închidă telefoanele.

Momentul este depăşit şi se revine la martor: În momentul în care a plecat din închisoare, comandantul i-a zis: O să fiu la gară şi o să văd dacă eşti cuminte şi te sui în tren. […] La sosirea în penitenciar comandantul l-a întrebat pentru ce este închis, iar tata i-a spus că este luptător antifascist şi a fost condamnat pe nedrept pentru crime împotriva Uniunii Sovietice: Aşa ziceţi toţi, întotdeauna ziceţi că sunteţi nevinovaţi. / Vreun contact cu un alt deţinut de la Râmnicu Sărat aţi mai avut? Chiar şi după 1989. / După 57 a venit Bădică Iaroslavici care ne-a anunţat că tata va fi eliberat. / Ne interesează dacă aţi mai discutat cu vreun alt deţinut despre condiţiile de detenţie. / Nu. A fost Coposu! Şi Coposu şi Diaconescu au fost după ce a murit tata. Au făcut un fel de povestire, cât de greu a fost în închisoare. O discuţie prietenoasă, familiară. / Dar au relatat ceva anume? / Nu. Sau cel puţin nu-mi amintesc. / Mai aveţi ceva să ne spuneţi? / Nu. Urmează întrebarea procurorului: Dacă i-a relatat despre regulile pe care trebuia să le respecte în celulă. / Vă spun sincer, nu-mi amintesc. Preluând relatarea ameninţării de la sosirea în penitenciar, apărarea îl chestionează: cunoaşte vreun caz concret? Florin Vişa răspunde franc: Nu. Cu toate acestea, la dosar există mărturia lui Valentin Cristea care a menţionat o atare situaţie în cazul lui Jenică Arnăutu, un motiv în plus ca episodul relatat de martor să fie credibil. În continuare, apărarea încearcă să speculeze eventuale puncte slabe: dacă a încercat să întocmească un memoriu şi nu a putut şi care a fost perioada exactă de încarcerare la Râmnic. La prima chestiune răspunsul martorului este negativ, în continuare răspunzând: În 22 noiembrie 1955 a trecut graniţa în România, iar între 55 şi ’57 a stat la Râmnicu Sărat. Penitenciarul Gherla a fost doar ca loc de tranziţie, înainte de a fi adus la Râmnic. Încercând să inducă părerea că regimul era similar în toate penitenciarele, apărarea întreabă dacă la Gherla a existat contact cu familia. Răspunsul negativ pare că o mulţumeşte pe avocată. În continuare, Anca Cernea încearcă să obţină de la martor informaţii legate de starea de sănătate a lui Augustin Vişa. Răspunsurile nu sunt tocmai cele scontate: La câţiva ani de zile i s-a pus cardiostimulator, pentru că a fost bătut cu pumnul în cap şi în inimă. Ruşii l-au bătut aşa. Judecătoarea plusează şi lasă senzaţia că „trage” de martor: Alte probleme de sănătate a mai avut? / Nu. În final, obţine ceva mulţumitor: Fusese eliberat de la Râmnicu Sărat, se afla în legătură directă cu condiţiile de detenţie din penitenciarul respectiv.

Florin Vişa îşi încheie depoziţia la 12.26. Urmează doi martori în circumstanţiere.

DUMITRESCU AURORA

este primul dintre ei. În urmă cu doi ani mi-a relatat pe larg experienţa sa cu Vişinescu, la Jilava şi Mislea, şi acum ştiu la ce să mă aştept: câteva scurte episoade care vor contribui la definitivarea imaginii inculpatului în ochii instanţei. Iată, succint, depoziţia sa: L-am cunoscut în 1953, primăvara, când am fost dusă la Jilava. Avea o reputaţie de om foarte crud, ne înjura, ne umilea. La Jilava nu ştiu ce era, dar la Mislea era comandant. / Cum vă umilea? / De exemplu, la percheziţie: dezbrăca doamnele în pielea goală, pe un culoar. […] Eu personal am avut un episod. După un an şi opt luni era prima dată când puteam primi un pachet de acasă şi i-am scris mamei. În timpul acesta purtam o fustă bleumarin peste zeghe şi m-a întrebat: „Tu de ce nu eşti în uniformă naţională? Dacă asta e uniformă naţională, halal naţie!” Pentru asta m-a băgat la neagra. Şi când a ajuns mama nu mi-a primit pachetul. / Cine hotăra trimiterea la neagra? / Comandantul puşcăriei. Era renumit pentru duritate. / În ce consta neagra? / Era o cameră, un pătrat în care jos era ciment. Mâncare îţi dădea o dată la două zile. Fetele aveau acelaşi regim ca şi bărbaţii. Urmează câteva lucruri generale despre gardieni şi detenţie. Despre inculpat dacă mai aveţi să ne spuneţi ceva./ Nu. Revine, totuşi, cu o ultimă relatare: La momentul sosirii în Jilava, inculpatul a dorit să cunoască noul lot de deţinuţi. M-a întrebat câţi ani am. Crezând că mă întreabă de vârstă, i-am răspuns că 20 de ani. Atunci a început să-mi vorbească urât spunându-mi „bandită” şi m-a întrebat dacă îi aştept pe americani. Eu i-am răspuns că „mai mult vă gândiţi dumneavoastră la ei”. La scurt timp a venit o femeie gardian care mi-a zis că trebuie să mă bage la neagra. Colegele de detenţie mi-au reproşat gestul: „Ce ai făcut, dragă? Ăsta este Vişinescu!”.

Deşi nu sunt momente de o violenţă extremă, cele relatate de Aurora Dumitrescu sunt importante, venind de la un martor direct, cineva care l-a observat pe Vişinescu, fie şi pentru un timp mai scurt, în exerciţiul funcţiunii. În schimb, ultima depoziţie a scos-o din nou la rampă pe judecătoare.

BUSNER GHEORGHE,

martor în circumstanţiere propus de apărare, are parte de o întâmpinare vădit agresivă: Doamnă preşedintă şi onorată instanţă… / Domnule Busner, nu năvăliţi aşa! Înţeleg că vreţi să ne spuneţi ceva, dar nu aşa! Este un semn că omul va avea viaţă grea. Într-o manieră pe care mi-e greu să o înţeleg, judecătoarea Găină îl supune pe martorul Busner unui tir de întrebări agresive, răstălmăcind şi întorcând multe din afirmaţii împotriva sa. Profită în această întreprindere de lipsa de rafinament a omului, care, atacat „la baionetă”, se descumpăneşte. Nu pot decât să mă bucur că nu a procedat la fel cu martorii precedenţi, însă constat cu amărăciune o atitudine nefirească. Până în prezent martorii apărării i-au făcut mai mult rău decât bine lui Vişinescu şi nu cred că era nevoie ca, probabil ultimul dintre ei, unul în circumstanţiere, să fie tratat cu agresivitate şi ironie în instanţă. Dar să vedem cum a continuat „depoziţia”: Cum l-aţi cunoscut pe inculpat? / Când am debutat ca tânăr subofiţer, în 72, am fost repartizat în subordinea domnului colonel Vişinescu. Sunt subofiţer de penitenciare. Am funcţionat la Ulmeni, Căscioarele, care aparţinea de Jilava. / Ce ne puteţi spune despre inculpat? / Doamnă, eu îl cunosc altfel… / Lăsaţi altfel, că nu ne interesează altfel! [răstit, aproape strigat!] Din acest moment, martorul începe să fie supus, treptat, unui tir de întrebări cu scopul vădit a a-l decredibiliza: Ne spunea să nu bruscăm deţinuţii. Mai venea şi în control. / Cum v-a spus să vă purtaţi cu deţinuţii? / Urmărea dacă se distribuie corect hrana deţinuţilor. Dacă constata abateri, mai degrabă îi pedepsea pe subofiţeri, decât pe deţinuţi. Ne cerea să luăm măsurile aşa cum scrie la lege. / V-a sancţionat vreodată? / Am luat o sancţiune, odată, pentru că am fost repartizat la şcoala de dresaj… / Haideţi, că nu ne interesează! Aţi fost sancţionat de dumnealui? / Nu. / Vreun coleg care să fi fost sancţionat cunoaşteţi? / Mai dădea câte o mustrare. / Noi întrebăm de mere şi dumneavoastră răspundeţi de pere! Mai cunoaşteţi? / Nu. / Mai departe. / O bună parte am lucrat la sectorul „Vizită”. Am constatat că o bună parte dintre deţinuţi trimitea scrisori de mulţumire. / Adică dumneavostră violaţi secretul corespondenţei! / Nu, era obligaţie de serviciu! / Aţi reţinut numele vreunui astfel de deţinut? / Nu. / Pentru ce anume îi mulţumeau? /Majoritatea deţinuţilor nu erau căutaţi. Le acorda o recompensă, să le trimită pachete şi alte rude. Ştiţi că legal era să primească doar de la rude de gradul I. / Şi era legal? / Da. Erau o parte din deţinuţi la vizite, în special ţigani, şi zicea „dă-i copilul, să-l pupe”, ca să-i încurajeze să facă normele. / Păi, nu erau nişte reguli? / Păi, erau.

Din acest moment judecătoarea îl transformă pe Busner, din martor, în inculpat, chestionându-l în privinţa acestor „măsuri nelegale”, fără legătură cu speţa şi oricum nu în defavoarea lui Vişinescu. Mă abţin să avansez aici o ipoteză pentru un astfel de comportament. În plus, la dictare, răstălmăceşte vorbele martorului, căruia îi impută ulterior că ar fi admis vizite la punctele de lucru, deşi nici eu, nici alţii prezenţi în sală nu am reţinut asta. Poate ne înşelăm noi. Busner neagă că ar fi fost vorba de punctele de lucru şi spune că dacă aşa s-a înţeles, nu este corect. Rapid, judecătoarea se reorientează şi se agaţă de înlesnirea contactului deţinuţilor cu rudele, în cadrul vizitelor: Păi, şi era legal? / Nu era legal. / Deci să consemnăm că dumneavoastră îndeplineaţi un ordin nelegal. / Da, puteţi. / Şi dumnealui de ce o făcea? / Nu ştiu, cred ca să câştige… păi, a doua zi mânca pământ ăla! Le mai dădea voie să joace şi fotbal. / Şi era legal? / Nu. / Deci ce ne spuneţi dumneavoastră este că vă dădea ordine nelegale şi dumneavoastră le executaţi!

Este momentul în care mă opresc din consemnat, consternat de ceea ce se petrece. Relevanţa unui asemenea dialog îmi scapă, ca să nu mai spun că o astfel de atitudine, chiar dacă ar urmări un scop, este complet inadecvată, mai ales raportat la numeroşii martori care s-au perindat prin instanţă. Nu peste mult timp judecătoarea devine batjocoritoare: Era o persoană dură? / Nu. / Păi, şi atunci de ce îi executaţi ordinele dacă erau nelegale? Lipsit de mijloace, omul nu reuşeşte să-i explice că acele „ordine” erau, de fapt, mici gesturi de bunăvoinţă, fie ele interesate sau nu, şi că le-a pomenit în favoarea acuzatului. A lăsa deţinuţii să-şi atingă copiii şi să bată mingea, iată două dintre „crimele” lui Alexandru Vişinescu şi ale „martorului mincinos”, Busner, fără de care cazul nu se poate soluţiona! Busner mai face o ultimă încercare: Eu vreau să aduc în faţa dumneavoastră nişte argumente că domnul Vişinescu nu era un om rău. / Ipotetic, dacă inculpatul v-ar fi cerut să bateţi un deţinut, l-aţi fi bătut? / Asta n-am de ce să vă spun dumneavoastră. Nu puteam să fac asta. Nu. / Vă ascultăm. / Cam asta, pentru că perioada în care am lucrat a fost cam scurtă, 5-6 ani de zile.

Busner încheie într-un scurt dialog cu partea civila, Anca Cernea, din care reiese că un comandant avea o oarecare independenţă în exercitarea funcţiei (deşi susţine că regulamentul era prioritar ordinului comandantului), fapt care vizează responsabilitatea individuală a lui Vişinescu pentru ceea ce s-a petrecut sub „oblăduirea” sa. O speculaţie conform căreia ar fi oferit caracterizări favorabile, pentru a obţine scrisori de mulţumire, este respinsă categoric, iar martorul este „eliberat”.

O spun cu toată responsabilitatea: o astfel de abordare mi se pare incompatibilă cu o asemenea speţă. Asemenea procedee sunt, mai degrabă, specifice perioadei pe care o reprezintă însuşi inculpatul. Mă opresc aici cu aprecierile la adresa judecătorului de caz, urmând ca la finalul acestui proces să încerc extragerea unor concluzii şi creionarea unei imaginii de ansamblu. Până atunci simt nevoia să repet: Alexandru Vişinescu este vinovat de ororile de la Râmnicu Sărat, iar pentru a se consfinţi acest lucru nu este nevoie decât de un act coerent de justiţie. De nimic altceva.

În final se decide ca cei doi martori absenţi astăzi (Crăciun Petrică şi Marioara Ştefan), să mai fie citaţi încă o dată, deşi se află în imposibilitatea de a se deplasa, iar apărării i se îngăduie să ia cunoştinţă de înscrisurile desecretizate. Partea civilă Anca Cernea depune solicitarea de schimbare a încadrării, iar şedinţa se termină în jurul orei 14.30.

Oamenii, chiar mai puţini ca de obicei, se împrăştie rapid. Mai zăbovesc câteva minute pe hol, după care mă îndrept spre ieşire însoţit de un coleg. În urmă, pe o bancă, rămâne doar Vişinescu care se aşează la sfat cu avocata, în încercarea de a înjgheba o apărare mai coerentă. Va avea cale liberă la plecare: afară nu e nici urmă de presă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cazul Alexandru Vișinescu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU (13.05.2015)

  1. silviu zice:

    Ce se aude de la termenul din19?

  2. Silviu zice:

    Nu, ma refeream la Visinescu. Am vazut pe site la CAB ca a fost termen pe 19 si asteptam sa vad ce zici 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s