ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU (25.03.2015)

IMG_20150325_143218

Alexandru Visinescu la iesirea din tribunal

Trecut la ţinuta de primăvară, Vişinescu pătrunde în sala de judecată singur, cu 12 minute mai devreme de ora 10, şi se aşează pe locul obişnuit. Pălăria subţire îi ascunde un pansament aplicat deasupra arcadei drepte, semn că bătrâneţea şi neputinţa l-au ajuns din urmă pe comandantul de odinioară. Jandarmul manifestă înţelegere şi îi îngăduie să nu se descopere. Inculpatul arată azi cum n-a arătat niciodată: glasul îi este stins, se mişcă cu greutate şi este îmbărcat parcă şi mai neglijent decât de obicei. Concomitent, în sală se derulează un nou episod din „epopeea” şofatului în stare de ebrietate, care întârzie din nou procesul, cu 30 de minute. Termenul în sine nu este printre cele mai consistente, mărturiile cele mai importante fiind deja consumate. Iată, în ceea ce am considerat a fi esenţial, depoziţiile de azi.

NICOLAE CĂLDĂRARU

îşi începe depoziţia la 10.38. Jură apăsat şi promite senin că va spune adevărul. Este un om vivace şi constituie o prezenţă tonică în sala de judecată. Locuieşte pe strada Modestiei şi s-a născut şi a crescut vis-a-vis de penitenciarul Râmnicu Sărat: În legătură cu evenimentele de la penitenciarul Râmnicu Sărat, în perioada 1962-1964. Curtea casei în care locuiam era vis-a-vis de penitenciar. / Ce aţi văzut? / Ce am auzit, sunt următoarele, când am început eu să înţeleg… Din curte s-auzeau noaptea vaiete, strigăte, ceva de genul acesta. Vaiete. / Puteţi distinge ce anume se auzea? / Au trecut ani şi nu pot să-mi amintesc precis. Auzeam mai ales noapea, că noi, copii fiind, ne adunam în curte. / În ce perioadă se petreceau aceste lucruri? / Păi, în ’57, ’60, ’63, ’64, când am început eu să disting. / Şi aceste vaiete se auzeau mereu? / Nu mereu. Sporadic, aşa, o dată pe săptămână. Ştiam că este penitenciar de deţinuţi de la tatăl meu care a fost prizonier în război. Mi-a spus să ne ferim de penitenciar că e pericol. / Ce v-a spus exact? / Domnul Vişinescu era o persoană foarte influentă în cercurile justiţiare din Râmnicu Sărat. Are mare influenţă în ce înseamnă poliţie, procuratură… […] De la soldaţii care formau paza penitenciarului ştiam că sunt şi deţinuţi politici. Ei erau de la Securitate, aveau petliţe albastre. / Ce aveau?! [sic!] / Petliţe. / Puteţi să ne spuneţi mai precis ce se striga? / Nu pot spune precis. Mi-a atras atenţia acum, când am văzut la tv şi mi-am adus aminte de atunci.

Deşi nu are studii superioare, martorul este coerent şi face o impresie bună. Continuă: Soldaţii mai ieşeau cu deţinuţii şi curăţau şanţul de lângă închisoare. / Deţinuţii folosiţi erau dintre cei politici? / Asta nu pot să vă certific. […] Un eveniment care s-a petrecut în perioada 1962-1963… După ora prânzului mă jucam cu cercul cu un coleg al meu. Şi când am ajuns în dreptul penitenciarului am văzut o scenă că un deţinut era călare pe zid şi voia să sară zidul, să evadeze. Probabil că s-a dat alarma. O persoană cu pantaloni militari şi civil [fără veston – n.m.] a scos pistolul şi a tras în el. Deţinutul a căzut în curtea penitenciarului. I-am spus tatei şi tata mi-a zis: „Taci din gură, nu vorbi cu nimeni. Ăsta cred că a fost Vişinescu”.

Avocata inculpatului reacţionează şi se întoarce spre el: V-aduceţi aminte? / Nu e adevărat! Curtea reia întrebările: V-au mai spus soldaţii ceva referitor la deţinuţii de acolo? / Ulterior, după desfiinţarea penitenciarului, am stat de vorbă cu un caporal care a lucrat acolo, m-a băgat în penitenciar şi mi-a spus că deţinuţii politici aveau un regim diferit faţă de cei de drept comun. De la el ştiu că acolo au fost Coposu, Mihalache… / În ce sens diferit? / Nu erau scoşi afară. / Despre domnul Vişinescu ce ştiţi? / Vişinescu era o persoană nefrecventabilă, în sensul că oamenii paşnici se fereau să ia legătura cu el. Şi el era o persoană arogantă.

Pe nesimţite, mărturia capătă valenţe tot mai subiective, mai speculative, mai irelevante: Vă spun un incident cu familia mea. Ne cumpărasem teren de casă şi a venit miliţia şi ne-a dărâmat-o, că n-avem loc să construim acolo, în faţa puşcăriei. Terminasem centura. / Şi credeţi că domnul Vişinescu i-a trimis? / Păi, da’ cine?! / Altceva mai aveţi să ne spuneţi? / Cam atâta.

În timpul depoziţiei, Nicolae Căldăraru a mai afirmat că dacă ar vedea o fotografie de-a inculpatului, făcută în acele vremuri, l-ar recunoaşte. Faptul prilejuieşte reacţia apărării care se apropie de martor cu o fotografie a tânărului ofiţer Vişinescu. Întrebat de persoana din fotografie, acesta nu dă semne că ar recunoaşte-o. Ca să asigure efectul scontat şi pentru a securiza răspunsul, avocata foloseşte un truc, abătând atenţia celui chestionat: Este vreun deţinut? / Nu ştiu. Curtea nu sesizează momentul, iar apărarea profită, solicită consemnarea nerecunoaşterii şi depune fotografia la dosar: Ne-aţi spus că dacă vă arătăm o fotografie de atunci, îl recunoaşteţi. / Păi, da’ poza aia e cam înceţoşată. Volubil, martorul face o completare care este, pe undeva, răstălmăcită de Curte: Referitor la acel individ care sărea gardul, santinela avea obligaţia să tragă în el. / Adică vreţi să spuneţi că doar santinela avea dreptul s-o facă şi nu acea persoană? / Da. Senzaţia mea a fost că iniţial martorul a dorit să spună pur şi simplu că cel care încerca să evadeze şi-a asumat un risc şi a pierdut. Dar poate mă înşel. Încheie cu o întrebare retorică: unde erau îngropaţi cei care mureau în penitenciar? Asta aş vrea şi eu să ştiu, cu exactitate.

CORNELIA MONOR

îşi începe depoziţia la 11.22. Este fiica învăţătorului Dinu Neagu-Alexandrescu, care a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat, la 7 octombrie 1959. Apariţie distinsă, martora îşi susţine mărturia folosind un vocabular elevat: Tatăl meu avea un istoric de deţinut politic. Fusese închis în 1948-1949 pentru alegerile din 1946. A fost arestat în 1959 cu prilejul unor presupuse tentative de reconstituire a PNŢ-ului din localitate, pentru a combate acţiunea de colectivizare. / Vreo acuzaţie oficială s-a formulat? / Nu. Descinderea a avut ca obiect o percheziţie domiciliară. În timp ce Cornelia Monor îşi deapănă tragedia, Vişinescu moţăie, mai apatic ca niciodată. După 1990 mama sa a aflat detalii legate de soarta tatălui de la fostul deţinut Menelas Chircu, alături de care a fost în aceeaşi celulă: învăţătorul Dinu Neagu a fost bătut metodic de către ofiţerul de Securitate Lupu, pentru a-l face să recunoască o „conspiraţie” care i-ar fi târât şi pe alţii în detenţie. Victima a refuzat s-o facă, astfel că în zorii unei zile tata a fost adus în celulă; a venit unul dintre superiori, nu ştia cine, iar gardianul i-a cerut să se ridice în picioare. Din prima zi de anchetă tata era luat în fiecare dimineaţă, cu ochelari negri, şi doi vlăjgani plecau cu el. În fiecare zi se întorcea bătut. În penultima zi a venit un gardian care i-a adus un castron de mâncare şi i-a zis: „De mâine şefii au hotărât să-ţi pună regim fără pat”. În ultima zi au venit doi indivizi care l-au dus pe tata târându-l de braţe. „Nu mai avea chip de om”, i-a spus judecătorul Menelas mamei. Nu ştiu ce a vrut să zică cu asta. Pe judecător l-au scos afară din celulă şi i-au improvizat undeva, un pat: „Eu, cât am mai stat, n-am mai aflat nimic şi de la nimeni despre Dinu”. Convingerea lui era că tata fusese omorât în bătaie. / N-a rostit niciun nume, domnul Chircu? / Nu-mi amintesc ca domnul Chircu să fi pomenit vreun nume… / Numele inculpatului Vişinescu vă era cunoscut? / În prezent, odată ce au început aceste acţiuni. Nu am auzit înainte. Aş vrea să vă spun că această moarte a fost tăinuită. Ni s-au tăiat toate încercările de a ştii unde se află. A fost trântit într-o ladă de scânduri şi dus într-o margine din cimitirul Râmnicu Sărat. Nu am aflat nici azi ce s-a întâmplat. Mormântul lui a rămas în sufletele noastre şi doare mai mult decât o moarte firească.

Încheie la 12 şi 18 minute, lăsând o sală puternic emoţionată.

NICULINA TEODORINA,

sora, sa, o urmează: Sunteţi sora doamnei Monor? / Ea e sora mea, că e mai mică! O replică cu care cucereşte auditoriul. Cu o stare de sănătate nu tocmai bună, şi din cauza emoţiilor momentului, martora reia, în mare, cele relatate de sora sa. Are însă un temperament mai incisiv şi face afirmaţii mai directe: tatăl său a fost omorât de către Lupu Vasile, sub comanda lui Alexandru Vişinescu. În plus, relatează un episod petrecut în anii ’90: Acest Lupu Vasile m-a căutat după episodul din Memorialul Durerii. Ne-am stabilit o întâlnire la cofetăria Perla, de la Ştefan cel Mare. Am stat de vorbă două ore lângă cel care l-a omorât pe tata. Tremura de frică ca un vierme. „Mai sunteţi cu cineva? Nu, sunt singură”. Şi l-am judecat două ore. N-a negat, n-a spus nici nu, nici da. Am încercat să aflu unde e tata, unde sunt îngropaţi… N-am putut să aflu nimic. Către sfârşit m-a întrebat: „Cu mine ce vreţi să faceţi? Eu mă rog ca aici, pe pământ, sau în cer, să simţiţi aceleaşi dureri pe care le-a simţit tatăl meu. În rest, ce vrea Dumnezeu”.

Inevitabil, depoziţia ajunge la Alexandru Vişinescu: Lupu Vasile l-a pomenit pe Vişinescu Alexandru? / Nu l-a pomenit, nu voia să se pomenească nici pe el. Avocata îl chestionează din nou, şoptit, pe Vişinescu: Lupu Vasile a fost angajatul dumneavoastră, la Râmnicu Sărat? / Nu, Lupu Vasile a fost şefu’ Securităţii din Râmnicu Sărat.

Totuşi, afirmaţiile de final caută să inducă vinovăţia nemijlocită a lui Vişinescu: Penitenciarul de la Râmnicu Sărat nu era condus de îngeri, ci de criminali. Chircu Menelas l-a indicat pe Lupu Vasile ca autor al bătăilor, acesta acţionând la ordinele patronului său aflat în această postură, Vişinescu Alexandru. Mie mi-e indiferent ce i se întâmplă acestui om. Este păcat că după ’90, în lumea lor, a Lupilor şi a Vişineştilor, s-a făcut agitaţie şi ei au stat bine mersi şi şi-au spălat mintea de orori şi acum îl vedem numai pe Vişinescu aici. Îl avem pe Vişinescu în chip de epavă aici şi atunci ce facem din el? Ţap ispăşitor? La auzul ultimelor cuvinte, inculpatul tresare entuziast, ca trezit din „somn de moarte”: Foarte bine a zis aici, ţap ispăşitor! Elanul se consumă repede şi revine în stare vegetativă. Iniţiativa este preluată de avocata sa, care solicită consemnarea expresiei „ţap ispăşitor” şi întreabă apoi martorul de unde cunoaşte că Lupu era angajat al penitenciarului. Emoţia, dar şi o oarecare inadecvare la realităţile unei săli de judecată, contribuie la un răspuns nu tocmai potrivit: Păi, dar cine a semnat hârtia, eu?! [procesul verbal de percheziţie din ziua arestării lui Dinu Neagu, semnat de Lupu Vasile] / A fost semnată în calitate de angajat al penitenciarului? / Prezenţa lui în penitenciar era vizibilă. Bătăile erau administrate de Lupu Vasile, în cadrul penitenciarului. / Cunoaşteţi cu certitudine? De unde? / Ce să fac, acum, să-i recomand doamnei să citească? Cunosc de la Chircu Menelas. Ancheta nu se făcea în celule, ci în camere speciale. / Este posibil să fi fost Lupu Vasile şeful Miliţiei din Râmnicu Sărat? Spunea că era foarte cunoscut. / Nu cunosc. / A spus că a vobit două ore cu Lupu Vasile, dar nu ne-a spus mai nimic. / L-am judecat. Omul nu era dispus să discute cu mine, decât ca să se disculpe. Judecătoarea intervine, din nou unilateral, şi pune la punct apărarea: Nu ne ironizaţi. Avocata neagă o asemenea intenţie şi îşi justifică intervenţia în direcţia obţinerii unor informaţii relevante în privinţa lui Vasile Lupu. Solicită în acest sens dosarul de cadre al acestuia, însă demersul este dezavuat de Curte şi apoi atacat de procuroare, care îşi trădează din nou limtele. Din punctul meu de vedere, o atare decizie este benefică inculpatului, deoarece se înlătură posibilitatea identificării unor conexiuni directe cu Alexandru Vişinescu, în dosarul de cadre al lui Lupu. Mai precis, se pierd posibile urme ale colaborării întru crimă a celor doi. Opţiunea Curţii, de a solicita de la ANP simpla informaţie dacă Lupu a fost sau nu angajat al Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, nu poate să fie decât în favoarea lui Vişinescu, în condiţiile în care răspunsul va fi negativ.

La 13 şi 15 minute Vişinescu solicită să iasă afară. Se ridică cu greu de pe bancă şi revine după un sfert de oră, cu o sticlă de apă vârâtă într-unul din buzunarele paltonului ros de vreme. Între timp, o pană de curent împietează finalul şedinţei, prilej pentru apărare să depună la dosar mult trâmbiţatele scrisori de mulţumire primte de Vişinescu de la deţinuţi din penitenciarul… Căscioarele. Frecţie la picior de lemn, aş spune eu, însă apărarea insistă că au rol „de circumstanţiere”. Cele din urmă afirmaţii ale Curţii aduc la cunoştinţă două cereri de schimbare a încadrării, venite, din partea părţilor civile Iacob şi Cernea (invocarea unor puncte suplimentare ale articolului privitor la crime contra umanităţii), dar şi anunţul că data viitoare, 22 aprilie, orele 10, ar putea fi ultimul termen.

Spre sfârşit Vişinescu şi avocata sa sunt abordaţi chiar din sala de judecată de reprezentanţi ai presei. Sala este la un moment dat evacuată, iar bătrânul stă câteva clipe pe una din băncile de pe hol. Nu vine nimeni să-l ia şi scrutează îngrijorat înspre presă, căutând cale liberă. Într-un final se ridică şi se hotărăşte să plece. Este luat în primire de o echipă Digi tv, în compania căreia se înfiripă dialogul obişnuit: Ce vreţi, mă? Ce vreţi, ce mai vreţi? Aveţi un pic de respect! (sic!) Deşi trucurile ieftine ale jurnalistului nu au niciun efect în direcţia unui dialog serios, scopul real e atins: Vişinescu e scos din pepeni şi mai oferă câteva cadre pentru jurnalele de ştiri. La un moment dat agaţă un taxi şi se pierde în trafic.

Alexandru Vişinescu la ieşirea din tribunal

Alexandru Vişinescu la ieşirea din tribunal

Privindu-l îndeaproape, l-am văzut azi mult schimbat faţă de precedentele înfăţişări. Cu tâmpla bandajată, cu spume albe în colţul gurii, abia târându-se prin tribunal şi cu o voce tot mai stinsă, Vişinescu mi-a lăsat senzaţia că nu va mai apuca sentinţa. Poate e doar o iluzie şi nimic mai mult. Oricum, în sala de judecată, în faţa presei, acasă, dar şi la judecata istoriei Alexandru Vişinescu a rămas pe cont propriu şi oferă o imagine dezolantă. Achită acum, năpădit de ramol, decontul unei vieţi în slujba unui regim criminal. Atitudinea lui seamănă, pe undeva, cu cea a lui Nicolschi, iar blocajul mental, poate autoimpus, îl împiedică să iasă din tipar. Pe fundal, estompat ca un bâzâit în surdină, loviţi de damblale, oameni mici se închipuie mari doar pentru că trag cu furie de carcasa lui Vişinescu şi de propriile năluciri. Afară e primăvară, iar lumii nici că-i pasă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cazul Alexandru Vișinescu și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU (25.03.2015)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s