ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU (25.02.2015)

Astăzi, de procesul Vişinescu s-a ciocnit un… şofer beat: Am fost cu maşina fiului meu la reprezentanţa BMW, să schimb parbrizul. Un prieten venit de la Sibiu, Macrea Vasile, a adus nişte palincă. / Câtă palincă? / A venit cu un litru. / Deci aţi băut cam o jumătate de litru fiecare? / Da. Şi câte 4-5 beri fără alcool. / Aţi mâncat ceva in acest timp? / Da. Salată cu ton, ceafă de porc… După ce s-a omenit, a avut nefericirea să fie acroşat în trafic, dar fiind găsit băut a fost socotit responsabil. Şi iată-l acum la un loc cu Alexandru Vişinescu. În sala de judecată omul a fost precedat, ce-i drept, până la ora 10, de camionagiul turc, Iacuboglu, încorsetat de interdicţia de a părăsi ţara, şi, după ora 10, de interpreta acesteia, audiată în cazul unui grup infracţional având drept principală îndeletnicire contrabanda. În această atmosferă, la 9.35, soseşte Alexandru Vişinescu, care ia loc, din nou, lângă noi. Lasă impresia că i-a cam ajuns şi nu-i mai pasă de verdict: Aş vrea să se termine. De altfel, a renunţat să-şi mai angajeze un avocat şi, profitând de context, îşi urmează avocata din oficiu afară, pentru consultări. Cei doi se reîntorc la 10 şi 10 minute, la timp cât să poată afla că cel care a condus beat solicită recalcularea alcoolemiei. Urmează suspendarea şedinţei, pe timp de 5 minute, în aşteptarea unui avocat implicat într-una dintre deja „consacratele” speţe care căpuşează acest proces istoric. Alexandru Vişinescu este imediat abordat de o jurnalistă din sală, însă răspunde decis: Nu mai dau niciodată [o declaraţie]. N-au decât să facă ce vrea! La ce să dau? Tot ce ştie face! / Rămâne pentru istorie. / Nu mă interesează pe mine istoria. La etatea mea nu mă interesează ce va fi. Se întoarce îmbufnat înspre noi: O interesează ce va scrie istoria… Înţeleg rapid că, având experienţa ultimului termen, avocata l-a sfătuit să-şi ţină gura, iar fostul comandant pare decis să se conformeze. Pomeneşte totuşi de fosta secretară, de la Râmnic, sugerând că ar fi în viaţă şi că ar dori s-o vadă în instanţă: În primul rând că arhiva era la secretară. Îţi dai seama că tot ştie. Părerea mea, dacă vrei adevăr… „Adevărul” lui Alexandru Vişinescu este greu de luat în seamă, însă oportunitatea de a-l asculta pe unul dintre responsabili face să merite efortul. Colegul meu încearcă să profite de situaţie şi-l întreabă ce cunoaşte despre Neculai Tilici, fostul comandant de la Oradea, împotriva căruia tocmai s-a depus o sesizare penală. Prudent, Vişinescu îl expediază: Tilici? Nu ştiu.

DSC01856

Celularul penitenciarului Ramnicu Sarat

Judecătoarea reintră la 10.32, dar termenul în procesul lui Vişinescu începe la ora 11.00, după o oră de întârziere. Telefonul lui Vişinescu sună din nou, aidoma unui avertisment de întârziere. Firesc, judecătoarea nu face aceeaşi asociere: Aţi venit la proces, sau aţi venit să vorbiţi la telefon? Căldăraru Nicolae, unul dintre martorii solicitaţi de instanţă, nu se prezintă, motivând precaritatea sănătăţii şi lipsa mijloacelor financiare. E de acord totuşi să apară ulterior, dacă i se va deconta transportul. În consecinţă, data viitoare va fi adus cu mandat.

Se trece, aşadar, la audierea singurului martor:

EUGENIA LUIZA DUMITRESCU

este sora lui Ovidiu Borcea şi, deşi nu oferă o depoziţie foarte consistentă, se remarcă prin bunăcuviinţă şi onestitate. Iată câte ceva din mărturia sa: Cunoaşteţi cauza? / Da… din fericire din poveşti. Fratele meu cel mare a fost încarcerat acolo. Eu nu eram născută atunci când fratele meu a fost arestat. / Cunoaşteţi pentru ce a fost condamnat? / Pentru activitate anticomunistă. / Dumneavoastră aţi discutat cu el după ce a fost eliberat? / Da, am discutat. / Cunoaşteţi despre detenţia de la Râmnicu Sărat? / Cunosc că a fost cea mai grea perioadă. Ulterior am citit… […] Eu fiind mult prea tânără, nu discutam… […] Vorbea despre izolare. Nu ştiu exact, s-ar putea în perioada Jilava să fi avut. Nu deţin informaţii exacte şi nu aş vrea să… Atât ştiu, în rest nu ştiu. / V-a spus despre condiţiile de detenţie? / Din câte ţin minte, era vorba de sistem monocelular, lipsa luminii naturale, frig, foame. […] Nu ştiu să vă spun despre pedepse corporale, pentru că mie nu mi-a spus. Sunt lucruri pe care le-am aflat ulterior, din diferite surse. / Cine sunt acele surse? / Seniorul Coposu, l-am cunoscut foarte bine. Alecu Bratu, respectiv soţia sa… / De la ei aţi aflat că şi fratele dumneavoastră a fost victima unor pedepse corporale? / Da, vorbeau ca şi cum s-ar fi întâmplat tuturor. / Ce mai ştiţi dumneavoastră? / Ce am discutat mai mult cu el era referitor la elitele care au fost la Râmnicu Sărat. Mi-aduc aminte că a strigat când a fost omorât Mihalache. Ce am reţinut era că comunicau prin tuse morse. Şi probabil a fost lângă celula lui Mihalache, nu ştiu să vă spun exact. A auzit când striga. / Ce anume? / Nu-mi aduc aminte. El a fost la izolator tot timpul. A şi provocat la Baia Sprie o grevă şi de asta a fost adus la Râmnicu Sărat.

La un moment dat depoziţia trenează, provocând reacţia Curţii: Spuneţi-ne dumneavoastră, ca să nu vă sugerăm noi răspunsul. / Păi, spun şi eu ce am citit prin presă… / Păi, nu ne spuneţi ce aţi citit prin presă! / Păi, îmi spunea despre Mihalache, că era un lider ţărănist, că era pedepsit… / V-a spus de cine şi de ce era bătut? / Nu. Nu. […] L-a auzit strigând „Mă omoară!”, sau aşa ceva… / Despre alţi deţinuţi de la Râmnicu Sărat v-a mai povestit? / Îi ştiam ca nume pe toţi. Cu excepţia lui Puiu Ion, pe ceilalţi i-am cunoscut după revoluţie… Nu, mint! La o înmormântare… […] Singura persoană cu care am discutat despre chestia asta a fost Corneliu Coposu. Am discutat veneraţia… aprecierea pentru fratele meu. / Dar în legătură cu condiţiile de detenţie? / Îmi sensul în care Ovidiu a fost un martir, a rezistat cel mai mult, ne-a ajutat cu comunicarea… […] / Numele lui Vişinescu l-aţi auzit de la fratele dumneavoastră? / În mod direct nu. Când a izbucnit discuţia în presă am simţit că mi-e cunoscut numele, dar nu pot să afirm cu certitudine.

Martor indirect, doamna Dumitrescu oferă informaţii cu caracter general despre duritatea regimului carceral de la Râmnic, fără să aducă vreun element de noutate. Poate contribui, în schimb, prin reconfirmare, la definitivarea imaginii de ansamblu. Întrebarea procurorului privind alimentaţia şi asistenţa medicală îi prilejuieşte un nou dialog cu judecătoarea: Despre asistenţa medicală nu am auzit, despre regimul alimentar, da. Era sub orice critică: fasole, varză… L-am auzit folosind expresia „lături”, dar nu neapărat vis-a-vis de Râmnicu Sărat, ci în general. / Cum arăta fratele când a fost eliberat? / Destul de în regulă. S-a eliberat de la Botoşani, după doi ani. Acolo avea bibliotecă… […] El era oricum subţire…

Intervenţia apărătorului desemnat încheie depoziţia martorului, la 11.44: Cu privire la mutarea deţinuţilor dintr-o celulă în alta. A afirmat că deţinuţii au fost mutaţi, ca să nu comunice. Acest motiv este o presupunere sau îl cunoaşte de la fratele ei? / Este o presupunere.

Judecătoarea îl încearcă din nou pe Vişinescu: V-aţi gândit, daţi declaraţie? Fostul comandant răspunde apăsat: Nu dau nicio declaraţie. Refuzul prilejuieşte anunţarea solicitării unor documente care încă n-au sosit (regulamente privind detenţia şi hrana, declaraţiile de eliberare etc.), către instituţii precum ANP, CNSAS sau IICCMER. În plus, Anca Cernea adaugă la dosar înscrisuri, fragmente de memorialistică (autori: Augustin Vişa, Cicerone Ioniţoiu, Mihai Godo, Apostol Stan), iar apărarea solicită audierea unui nou martor, în persoana fostei secretare de la Râmnicu Sărat, Vasile Maria! Vişinescu speră că mărturia ei îi va fi de folos. Personal, cred că intervenţia cât mai multor martori direcţi nu poate să fie decât benefică speţei, indiferent de către care parte sunt propuşi. Experienţa de până acum îmi demonstrează că cei chemaţi „în ajutor” de Vişinescu nu au făcut decât să-l înfunde, prin mărturii vizibil mincinoase (Mitică Cişmigiu, de pildă). Mai mult, va fi o bună oportunitate pentru istorici, în munca de cercetare privind închisoarea buzoiană.

O pauză de 15 minute, în aşteptarea prezentării unor noi materiale video, îi favorizează inculpatului o „prelegere” ad-hoc, pe holurile tribunalului. Îl ascult, alături de câţiva ziarişti şi cercetători, dar nu aflu nimic nou, faţă de cele pe care le-a mai spus deja. Îmi reconfirmă, în schimb, impresia anterioară: N-am zile câtă condamnare… Aşa de sătul sunt… până aici! E vorba de crime împotriva umanităţii. Bătrânul duce mâna la gât, într-un gest cu o conotaţie fatidică. Să nu-i mai pese oare lui Alexandru Vişinescu? Să fie, oare, o atitudine jucată? Vom ştii cu precizie doar în ziua verdictului.

La 12.35 şedinţa reîncepe cu tentativa judecătoarei de a-l atrage din nou în faţa ecranului de proiecţie: Vedeţi de acolo? Păţit, bătrânul parează: Da! Dar ce mă interesează?! Trec peste „inerentele” probleme tehnice şi privesc alături de cei din sală un episod din seria nouă a Memorialului Durerii, dedicat închisorii de la Râmnicu Sărat. Proiecţia este binevenită, însă trebuie spus că unele dintre cele afirmate de către Corneliu Coposu sau Petrache Corbu (foşti deţinuţi politici) au legătură cu perioada anchetei şi nu neapărat cu ceea ce s-a întâmplat la Râmnic. Proiecţia aşterne o tăcere contemplativă în sală. Singur, Vişinescu, deşi priveşte destul de atent, pare complet imun la grozăviile care se perindă pe ecran. La final este din nou abordat: Domnule Vişinescu, aveţi ceva să ne spuneţi? Din nou fără succes: N-am nimic.

La 13.33 urmează un alt episod al Memorialului, dedicat lui Corneliu Coposu, care este întrerupt când se ajunge la perioada anilor ’90, judecătoarea constatând într-un final că nu mai are legătură cu speţa. Reţin, totuşi, că Vişinescu este imperturbabil chiar şi în momentul în care pe ecran apare sinistra figură a lui Alexandru Nicolschi.

Urmează, din punctul meu de vedere, un moment important, care are legătură cu sumedenia de mărturii indirecte depuse în această speţă, dar şi cu complexul proces al memoriei. Difuzarea unui scurt interviu oferit de Corneliu Coposu corectează depoziţia martorului Ionuţ Gherasim, care la termenul din 8 ianuarie a afirmat că liderul PNŢCD ar fi avut o întâlnire întâmplătoare, în februarie 1990, cu Alexandru Vişinescu. Aflăm de la însuşi Coposu că întâlnirea a avut într-adevăr loc, în contextul şi cu dialogul redat aproximativ de martor, însă cel întâlnit nu a fost Alexandru Vişinescu, ci un fost colonel de Securitate, care l-ar fi anchetat cu brutalitate, dorind să-l constrângă să depună mărturie mincinoasă în procesul Pătrăşcanu.

Finalul interviului a reuşit să-l stârnească pe Vişinescu care, deşi anunţase că nu va oferi nicio declaraţie, s-a trezit din nou vorbind, spre deliciul sălii: Nu l-am lovit niciodată pe Coposu! Nu m-am întâlnit… L-am lovit… Nu, când l-a căutat pe cel care a fost în proces… În apărarea procesului lui… Surescitat, intră într-un nou dialog al surzilor cu judecătoarea: Eu l-am luat de la Râmnicu Sărat şi l-am dus la Topoloveni, pe Mihalache. / Când? / Nu mai ţin minte, dar nu mai eram comandant. Ultima dată am fost şeful poliţiei municipiului Giurgiu. […] Am căutat groapa lui Maniu şi au fost duse osemintele la Cluj… Nu eu am fost, un şef al meu. / În ce calitate aţi dus osemintele lui Mihalache? / Pentru că am primit ordin. / Din ce structuri erau cei care vă ordonau? / Din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Aş vrea să reţineţi: toată viaţa n-am dat o palmă nimănui. Chemaţi Direcţia Generală să răspundă, că vin numai periferici. / Cine să vină, directorul?! / Încă o dată: să răspundă cei care dau ordine! / Dumneavoastră eraţi un periferic? Eraţi o persoană importantă? / Păi, dacă eram comandant, normal. Prins pe picior greşit, i se cer nume, pe care le oferă cu zgârcenie: Lixandru Vasile, Constantinescu, Bogăţeanu. Când vine, însă, vorba de numele superiorilor: N-am de unde să ştiu, nu mai ţin minte. [!!] Finalul este în aceeaşi notă: Deci, domnule Vişinescu, vreţi să daţi declaraţie? / Nu.

Îmi este clar că din cauza deficienţei de exprimare, Vişinescu spune „lucruri trăsnite” şi incoerente, deşi are foarte limpede în minte ce doreşte să afirme. Sau, mai degrabă, să infirme. O oarecare lipsă de tact, dar şi de înţelegere a Curţii, favorizează bulibăşeala, pentru că rămân cu senzaţia că însăşi judecătoarea nu a realizat că mărturia lui Corneliu Coposu nu se referea la Alexandru Vişinescu. Ceea ce voia să spună de fapt, Vişinescu, mi-a confirmat la final, pe hol: voia să conteste că l-ar fi lovit pe Coposu şi că l-ar fi întâlnit în contextul prezentat atât de înregistrare, cât şi de martorul Gherasim. Conform lui Corneliu Coposu, Vişinescu are dreptate. Cu toate acestea, fostul comandant a lăsat să se înţeleagă că „este posibil” să-l fi întâlnit pe Coposu după 1990, dar când Coposu l-a căutat pe cel care a fost în proces. Cine e omul cu pricina, n-a reuşit prea bine să ne lămurească.

Trecând peste aceste detalii, remarc că Vişinescu minte cu seninătate şi nimic în el nu se mişcă. Ba nu, de fapt, o face cu înverşunare. Nu cred că este cineva care-şi închipuie că el nu-şi cunoştea superiorii sau că n-a dat niciodată o palmă! Patronul „cavoului” de la Râmnic trebuie să fi putut chiar mai mult decât atât. Şi iată că, deşi pare resemnat în privinţa sentinţei, Vişinescu nu poate fi nici măcar pentru o clipă altceva decât ceea ce este. O clipă cât o remuşcare. O remuşcare cât o existenţă. O existenţă cât o eternitate.

Şedinţa de azi se încheie la 14 şi 17 minute, cu speranţa manifestată de instanţă că la următorul termen (25 martie, ora 10.00) probatoriul va fi epuizat. În final, alături de alţi doi participanţi la şedinţă, zăbovim într-o discuţie cu Vişinescu şi avocata sa. Suntem atraşi, cu un soi de fascinaţie morbidă, sperând, prin dialog, măcar la câteva vorbe cu valoare de adevăr istoric. Ce vrem să obţinem, cred că uneori nici noi nu ne dăm seama cât este de improbabil. Pentru că am început să constat că de la Vişinescu am cam auzit tot ceea ce el ar fi vreodată dispus să spună. În plus, a spus-o cu gura lui: Nu mă interesează pe mine istoria!

UPDATE

Am fost contactat astazi de către Ionuţ Gherasim, unul dintre martorii audiaţi în procesul Vişinescu, care a dorit să facă precizări în legătură cu momentul intalnirii dintre Corneliu Coposu si Alexandru Vişinescu. Redau aici punctul său de vedere:

1. După 1990, Corneliu Coposu a avut mai multe întâlniri (circa 6-7) cu indivizi angrenaţi în mecanismul represiv comunist.

2. De fiecare dată elementul principal al dialogului angajat cu aceştia a fost aproximativ acelaşi, liderul PNŢCD transmiţându-le că „numai un om nebun” ar putea comite astfel de lucruri.

3. În acelaşi context, întâlnirea dintre Corneliu Coposu şi Alexandru Vişinescu a avut într-adevăr loc, dialogul purtat a fost, în linii mari, acelaşi, fapt care explică cele relatate de Corneliu Coposu, iar Ionuţ Gherasim reafirmă fără ezitare că îl poate recunoaşte pe Vişinescu drept partenerul de dialog în momentul precizat în depoziţie.

4. Relatarea lui Corneliu Coposu nu modifică cele spuse de Ionuţ Gherasim.

După cum a afirmat, martorul ar fi putut face aceste precizări încă din momentul depoziţiei, dacă ar fi fost chestionat suplimentar în acest sens, în instanţă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cazul Alexandru Vișinescu și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s