ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU. ZIUA CEA MAI LUNGĂ (19.11.2014)

Miercuri, la procesul Vişinescu, a fost „ziua cea mai lungă”. Dimineaţa m-a întâmpinat cu un decor dezolant compus de frunze moarte, stropi mărunţi, dar îndărătnici şi trecători zgribuliţi. Înăuntru, holurile tribunalului cufundate în crepuscul n-au nimic de a face cu nașterea unei noi zile. În capătul lor, cu obiectivele aţintite ca într-un pluton de execuţie, stau jurnaliştii. Fără să ştiu ce mă aşteaptă, însoţit de unul care a contribuit în mod real la alcătuirea dosarului Vişinescu, am intrat în sală cu o jumătate de oră mai devreme. În faţa Curţii, o femeie scufundată în lacrimi reclamă abuzul unui executor judecătoresc. Pe o bancă, patru bărbaţi de prin preajma Olteniţei îşi aşteaptă răbdători rândul. Atitudinea lor are ceva din sfiala de odinioară a provincialului ajuns în faţa „domnilor” de oraş năimiţi să-i hotărască soarta. Scena aduce, pe undeva, cu una din filmul „Tănase Scatiu”: cei patru încep timid, după care se montează reciproc şi vorbesc cu însufleţire. Reclamă că cineva se ţine de capul lor şi-i târă prin tribunale. Cică, un denunţ calomnios. Căutând asentimentul sălii, unul dintre ei se îndreaptă către mine frângându-şi pălăria în mâini: „Un nebun, ne tot poartă pe drumuri, ba că i-am furat o oaie, ba că nu ştiu ce…” Cel mai tânăr dintre ei, care pare a fi şi liderul grupului, îl recheamă cu un gest autoritar. Se conformează după care părăsesc toţi sala, nu înainte ca unul să arunce peste umăr: „E dement, doamnă!”. E 9.35 şi în câteva minute judecătoarea trebuie să schimbe registrul. Iese pentru o pauză.

Concomitent în sală se înfiinţează primul martor: un bătrân mai slăbit decât Vişinescu, însoţit de fiica sa, ea însăşi la vârsta a treia. Încă nu-mi dau seama la solicitarea cui a venit. La cinci minute îl urmează vedeta ultimei înfăţişări: Constantin Dumitru Cişmigiu intră cu paşi mărunţi, dar siguri. Lângă el se aşază un tânăr şi între cei doi începe un dialog aprins: Cum să fie criminal odios şi torţionar? E atât de ciudat. Torţionar înseamnă călău. Cişmigiu se lansează într-o „fină” analiză etimologică. La fel ca şi mine, pare a avea dileme legate de corectitudinea întrebuinţării termenului „torţionar”. Însă poziţia lui Vişinescu e mai precară decât a unui torţionar, el este responsabil. Invocarea „ciudăţeniei” contribuie la un umor involuntar şi negru. De bună seamă, tot etimologic.

Termină de perorat şi, cu ochelarii pe fruntea plşeuvă, se întinde la scris. Grefiera, venită între timp, îl priveşte plictisită. Probabil are o sumedenie de alte griji pe cap: Aştia nu sunt nici primii, nici ultimii, îşi va fi zicând. La unison cu ea, jandarmul mestecă mulţumit un dumicat.

La 9.48 apar avocata din oficiu şi unul dintre avocaţii tocmiţi de Vişinescu (cel mai în vârstă), care îşi leapădă paltonul şi se repede spre grefieră. Din stânga, Cişmigiu îl scrutează atent doar pentru o clipă: intră văduva generalului Eremia, iar privirea lui denotă acum dispreț. Treptat sala se umple: un bătrân cu privire nedumerită, Anca Cernea (parte civilă în proces), doi, trei jurnalişti străini… Se anunţă cea mai numeroasă asistenţă de până acum. La 10 fix apare şi al doilea avocat angajat de Vişinescu (cel tânăr). De data asta am timp să-l observ în voie: un ins robust, cu braţe puternice şi lat în spate care mă duce cu gândul la Tolea Ciumac.

Îl zăresc în sală pe Constantin Copoiu, unul dintre cei doi închişi la Râmnic care mai e în viaţă. Am fost primul care l-a intervievat în primăvara lui 2013 şi mă duc să-l salut. Aflu că de atunci a fost călcat de procurori, dar şi de o mulţime de ziarişti pe care, excedat, a trebuit să-i gonească. Acum, însoţit de un tânăr, omul îmi reproşează că a ajuns aici: Dacă ştiam, nu te mai primeam. Nu pot să-l învinovăţesc. Mă întreabă ce să spună: Păi, spuneţi ce aţi văzut acolo, ce mi-aţi spus şi mie, că nu vă obligă nimeni… Au fost unii care, în mod inept, la debutul procesului căutau „explicaţii” cu tentă conspiraţionistă referitoare la neprezentarea sau neconstituirea în părţi civile a celor doi supravieţuitori. Adevăratele explicaţii sunt simple: într-un caz e vorba de necazul de a fi târât pe drumuri, iar în celălalt caz de o filozofie de viaţă care transcende vanităţile şi agenda cotidiană. Al doilea caz este cel al deţinutului politic Valentin Cristea, care s-a prezentat în baston, alături de doi însoţitori.

În timp ce dialoghez cu Copoiu, aplecat peste banca din dreptul ieşirii, cineva mă atenţionează: Vezi să nu te dea jos! Mă dau la o parte să-i fac loc lui Vişinescu care este direcţionat de avocat înspre dreapta, la locul obişnuit: a doua bancă. Îl urmez pe cea din spate. Înspre el se îndreaptă imediat un alt bătrânel pe care Vişinescu îl întâmpină cu bucurie: Mă bucur că eşti aici. Uite în ce hal am ajuns… Ştiu foarte bine că n-am dat o palmă! Dar de unde au plecat toate astea, domne?!”, îl întreabă celălalt nedumerit. Nu le vine nici acum să creadă că ce se petrece e aievea.

Sala se stabilizează la 10.19, când intră judecătoarea Carmen Veronica Găină. Rutina se consumă rapid (strigarea martorilor, anunţarea sosirii dosarului personal al lui Vişinescu de la CNSAS precum şi a faptului că primăria Râmnic nu deţine vreo evidenţă a celor decedaţi în penitenciar). Numeroasa prezenţă a celor în vârstă este semn clar că azi vom asista la lucruri interesante. Ceea ce a urmat timp de 10 (zece) ore, când în faţa Curţii s-au perindat martorii, a fost uluitor şi, pe alocuri, contrar aşteptărilor. Pentru o imagine cât mai vie, voi prezenta şi voi analiza mai jos fiecare depoziţie în parte, alternativ cu reacția sălii. Iar pentru a facilita lectura, o voi face ca și până acum, într-o manieră relaxată.

Valentin Cristea

Când l-am cunoscut, în primăvara lui 2013, deşi mi-a spus că are probleme de sănătate acestea erau mai puţin observabile. Acum, vizibil slăbit, își face apariţia sprijinit în baston. Vişinescu nu pare surprins să-l vadă: nicio tresărire din partea lui. Pe faţa lui Cristea se vede o undă de nemulţumire, dar şi consumul emoţional. Anul trecut îmi spusese din capul locului că nu doreşte să apară în faţa instanţei. Viziunea lui asupra vieţii pur şi simplu nu se potriveşte cu această postură. Încă o dată m-am simţit vinovat. Sper totuşi să capăt iertare că i-am deschis această cutie a Pandorei în faţă. Palida consolare rămasă la fundul ei, constând dintr-un ipotetic verdict de condamnare va face poate să merite efortul. Depoziţia lui Valentin Cristea concordă întru totul cu ceea ce mi-a relatat în 2013. Nu a schimbat nimic, dovadă a consecvenţei şi a bunei sale credinţe. Aşteptările acuzării, care coincideau în mare parte cu cele ale sălii, vizau obţinerea unor acuzaţii clare şi nemijlocite la adresa lui Alexandru Vişinescu. Eu, cel puţin, ştiam că nu va fi aşa. Regimul de la Râmnic este deja arhicunoscut, nu voi insista asupra lui. Voi spune doar că Valentin Cristea a încercat să dea chip foamei, frigului, însingurării. A zugrăvit un regat al morţii pe care l-a personalizat prin evocarea supuşilor săi: Măcellariu, Arnăutu, Macovei, Mihalache, Alexandrini şi alţii. Însă suveranul indicat nu a fost neapărat Alexandru Vişinescu.

SONY DSC

Celularul penitenciarului Râmnicu Sărat (foto 2010)

Întrebat dacă regimul monocelular avea o bază legală, Cristea răspunde franc: Nu am de unde să ştiu. Nu cunoşteam regulamentul penitenciar. Vişinescu bate darabana pe borurile pălăriei, iar prima trimitere directă la el vine târziu: martorul afirmă în mod corect că pedepsele erau decise de conducerea penitenciarului, în baza raportului făcut de gardieni. Când este întrebat dacă deţinuţii primeau medicamente, invocă cazul lui Arnăutu care, suferind de ulcer, a solicitat să nu i se pună sare în mâncare, dar a fost ignorat. Altfel, medicamentaţia era debilă. Imun, Vişinescu îşi îndepărtează cu pedanterie scame de pe sacoul prăfuit. Apoi începe să privească pereţii; pare să-şi fi pierdut capacitatea de atenţie. E doar o iluzie. Văduva generalului Eremia îi aruncă, din timp în timp, priviri reci. Deodată judecătoarea își aduce aminte că a uitat să-i poftească afară pe ceilalți martori. Este o procedură firească, pentru a nu le influența depoziția. Aceștia părăsesc pe rând sala. Cu tupeu nemărginit, singurul care revine după o vreme este Cișmigiu. Se strecoară tiptil și trece neobservat.

Între timp apărarea pare fără replică. Decenţa şi buna creştere a lui Cristea o frâng. Până şi combativul Cişmigiu pare turtit. Obosit, martorul cere apă. Se ajunge inevitabil la o experienţă inedită pe care fostul deţinut susţine că a avut-o la Râmnic într-o situaţie limită şi care stă acum la baza filozofiei sale de viaţă. Termeni precum „combustie spontană” sau „energie Kundalini” ameţesc sala. Judecătoarea, vizibil emoţionată şi având un nod în gât, îşi trădează limitele: Energie Kundirini… Valentin Cristea este fără doar şi poate un ins rafinat. Concluzia sa uimeşte: Am înţeles că bătrâneţea este o boală care se poate vindeca. Crede în iertare şi reîncarnare. După un timp se ajunge la întrebările cheie: Pe acuzatul Vişinescu îl cunoaşteţi? Personal, nu. Când am fost eliberat, am fost chemat la el în birou unde era o persoană în civil. Nu am conversat cu el, ci cu persoana aceea. Afirmaţia lui Cristea este foarte importantă şi confirmă o părere personală: Alexandru Vişinescu nu era „torţionarul”, comandantul care-şi sufleca mâinile şi bătea cot la cot cu caraliii, ci era responsabilul, cel care gestiona la faţa locului atmosfera macabră de la Râmnicu Sărat. De altfel, niciunul dintre cei care au ieşit de la Râmnic nu a afirmat undeva că l-ar fi văzut pe Vişinescu bătând, ci doar că ar fi auzit că ar fi făcut-o. Atenţie, faptul în sine nu îl deculpabilizează, ba dimpotrivă. Este, mai degrabă, o chestiune care ţine de buna gestionare a termenilor, în dauna abordării de tip tabloid.

Întrebat dacă la Râmnic a fost un regim mai dur decât în alte penitenciare, Cristea nu dă un răspuns care poate fi socotit neapărat tranşant. Începe prin a descrie succint cum era în alte părţi şi concluzionează că din anumite puncte de vedere la Râmnic era mai greu. Judecătoarea forţează puţin şi dictează grefierei: Regimul de la Râmnicu Sărat, comparativ cu altele, a fost cel mai dur. Cristea nu are obiecţii. Inevitabil s-a ajuns şi la motivul încarcerării sale la Râmnic, ştiut fiind faptul că acesta era un penitenciar special, destinat deţinuţilor „cu greutate”. Valentin Cristea a evitat să răspundă până la capăt: Ca să fiu izolat. Ceea ce puțină lume știe este că a fost ofițer MAI. A ajuns acolo fără voia lui și a lucrat la departamentul tehnic. Că n-a fost alegerea lui o dovedește chiar faptul că a fost condamnat pentru că a divulgat informații din interior unei organizații anticomuniste[i].

Spre final judecătoarea calibrează întrebările înspre Vişinescu, însă rezultatul nu este cel scontat. Este însă în acord cu personalitatea lui Valentin Cristea: Întrebaţi de Vişinescu… Cred că şi el se va naşte din nou şi va plăti pentru păcatele sale. / Aţi considerat că dumneavoastră aţi plătit pentru alte păcate? / Probabil că da, am avut şi eu păcatele mele în altă viaţă. Apărarea simte prilejul şi după câteva cuvinte prin care îşi exprimă „compasiunea şi admiraţia” punctează: Regimul la care a fost supus la Râmnicu Sărat reprezintă contribuţia personală a lui Vişinescu sau este regimul general impus de autorităţi în orice penitenciar? / Convingerea mea este că erau ordine care veneau de sus. Vişinescu exultă. Cu arătătorul ridicat îşi îndreaptă privirea către ziarista aflată în dreapta lui şi şuieră: Bravo! Bravo! Continuarea îl mai smereşte un pic, dar nu şterge impresia finală: Vreau să fiu obiectiv în privinţa asta. Sigur că există nişte marje. Probabil că o doză de violenţă a existat în spiritul lui… Există şi o doză de vinovăţie în chestia asta. Să accepţi un asemenea post… nu oricine poate să accepte să fie şef de penitenciar.

Aşa cum m-am aşteptat Valentin Cristea a ales obiectivitatea în dauna unei atitudini vindicative. Își încetează depoziţia la 13.00, după mai bine de două ore, şi se îndreaptă cu greu spre prima bancă pentru a o semna. Se petrece o scenă care nu ştiu de câţi a fost sesizată: chiar din spatele său, Vişinescu îl zgârie pe spate. Încearcă să-i spună ceva, dar nu reuşeşte. O face, în schimb, avocatul său care îi spune: Aţi fost foarte corect. Cristea se ridică, se apropie de judecătoare şi cere protecţie la ieşirea din sală, pentru a evita contactul cu presa. Adunaţi lângă ieşire, „vulturii” fac grimase de nemulţumire. Chiar şi după ce au putut constata teribilul consum al martorului, le vine greu să-i accepte alegerea. Alături de însoţitori, Valentin Cristea părăseşte agale sala de judecată pe uşa prin care intră judecătorii. În urma lui rămâne o apăsată impresie de umanitate. În mod neaşteptat, tabăra inculpatului pare să fi câştigat puncte din onestitatea martorului.  Uşurat, Vişinescu pleacă la toaletă însoţit de Cişmigiu.

Constantin Copoiu

Eu nu sunt deţinut politic. Aşa şi-a început Constantin Copoiu depoziţia. Al doilea martor este diametral opus de primul: este dinamic şi după un început timid captează sala prin maniera directă de exprimare. Felul său de a fi schimbă atmosfera şi suntem trecuţi într-un registru colocvial, dar natural. În timp ce Vişinescu se reîntoarce, Copoiu începe relatarea versiunii sale. Ca şi în cazul lui Cristea, cele spuse concordă cu cele pe care mi le-a declarat în premieră în 2013[ii]. Mă „blagosloveşte” pentru asta şi în faţa judecătoarei: Am mai dat o declaraţie şi cuiva de la Institutul… Constantin Vasilescu, e aici, în sală. Şi dacă ştiam nu-i mai dădeam, că nu veneam aici. Mă fac mic, în spatele lui Vişinescu.

SONY DSC

Curtea penitenciarului Râmnicu Sărat (foto 2010)

În general, cele spuse de Copoiu confirmă diferenţa între regimul aplicat deţinuţilor de drept comun şi cel aplicat politicilor, care era net în favoarea primilor. Copoiu relatează cum primea pachete, bani, cum se plimba nestingherit în perimetru şi avea dreptul să facă cumpărături şi cum, la baie, a dat nas în nas cu Corneliu Coposu dintr-o eroare a adminstraţiei. A fost singura dată când a văzut un deţinut politic la Râmnic. Vişinescu ascultă cu gura căscată, la propriu. Simte că, paradoxal, lucrurile merg în favoarea sa, deşi până acum au fost chemaţi doi martori care ar fi trebuit să-l înfunde. Anticipează fericit: Mi-a dat carte poştală Vişinescu. Însă continuarea depoziţiei îl dezumflă întrucâtva: Deţinuţii politici erau vizitaţi? / Poate numai noaptea, când eu dormeam (sic!). / Ce spuneau gardienii despre ei? / Păi, cum vorbesc şi azi… Dă-i în morţii mă-sii, să moară acolo!

Totuși, spre deosebire de relatarea pe care mi-a făcut-o în 2013, acum se codeşte un pic. Este acea teamă de neprevăzut, de probleme suplimentare, dar vorbele îi sunt scoase inteligent de judecătoare. Din cauza faptului că în faţa unei celule aşeza o albie cu apă, în timp ce-și făcea corvezile, afirmă că este posibil ca acolo să fi existat deţinuţi infirmi. Cazul lui Victor Rădulescu-Pogoneanu confirmă supoziţia sa. În baza celor declarate procurorilor, judecătoarea încearcă să obţină confirmări în instanţă. Copoiu pomeneşte, cu valoare de simbol, ceea ce Vişinescu le-ar fi spus unor falsificatori de bani închişi la Râmnic: Dacă nu sunteţi cuminţi, vă ia mama dracu’! E unica puşcărie din ţară care poate să vă dea de cap. Sala se destinde în momentul în care martorul spune relaxat că a fost închis la Râmnic pentru că, la mânie, a vrut să împuşte un miliţian. Așa e.

La fel ca şi Valentin Cristea, Copoiu oferă date esenţiale despre regimul de detenţie, care induc vinovăţia lui Vişinescu. Nu-l semnalează însă ca făptuitor direct, ci ca pe cel care patronează şi îngăduie abuzul şi crima la faţa locului.

Pescuind episodul „mărinimiei” lui Vişinescu cu privire la cartea de vizită acordată, avocatul apărării îl întreabă dacă inculpatul a mai făcut asemenea gesturi şi faţă de alţi deţinuţi, politici sau de drept comun. Copoiu răspunde: Cred că a mai făcut şi la alţii. Intervenţia judecătoarei e decisivă: Aici e vorba de deţinuţi politici. / Pentru politici nu. Nu ştiu aşa ceva. Curtea parează şi tentativa apărării da a afla de la Copoiu dacă existau norme specială de hrană pentru politici, spunând pertinent că acestea sunt lucruri care se dovedesc cu înscrisuri. Înainte de a încheia, martorul punctează totuşi că politicii „primeau felii de pâine mai subţiri”. Se ridică şi dă să semneze depoziţia în orb: Ce să mai citesc… Vişinescu îl ignoră, poate şi din oboseală, poate şi dintr-un dispreţ al gradatului faţă de „hoţ”. Îşi înalţă privirea spre fereastră, căutând o rază de lumină. Un cer mat, de plumb îl sperie. Renunţă. Avocaţii profită de timpul mort şi pun la punct strategia. Braţul de fier al celui mai tânăr pare să strivească spătarul bancii. Constantin Copoiu semnează și întreabă rugător: Doamna judecătoare, asta e ultima? / Este ultima în fața acestei instanțe. / Nu mai vreau să mai vin. / Vă mulțumim c-ați venit și vă dorim sănătate. Martorul iese oftând.

E 14.31, iar supraviețuitorii și-au încheiat misiunea. Vișinescu și ai săi au motive să fie mulțumiți. Naturalețea și sinceritatea celor doi i-au adus și nesperate nuanțe de umanitate. Ceea ce a urmat trebuia să fie bonus pentru inculpat, însă prestațiile alibiurilor sale l-au trădat cu o sârguință involuntară și pe alocuri prostească. Bine au făcut.

Ion Stoica

În fața Curții se așează cu mare greutate un bătrânel care a sosit printre primii și care aparent n-ar fi știut de ce este chemat. Îl cheamă Ion Stoica și timp de șase luni, între 1955 și 1956, a fost locțiitor politic la Râmnicu Sărat. Pare în siguranță la adăpostul acestui alibi, căci teoretic atribuțiile sale nu au cum să-l incrimineze. În realitate, de multe ori, locțiitorul politic avea o influență covârșitoare într-un penitenciar. Dialogul înfiripat cu instanța este pe alocuri hilar: Ce atribuții aveați? / Pregăteam activitățile sportive, gazeta de perete… La auzul acestor vorbe Vișinescu nu se poate abține și râde. De râs, într-adevăr. Vreo atribuție legată de deținuți aveați? / Nu. […] Când am ajuns la Râmnicu Sărat mi s-a spus că n-ai ce căuta înăuntru, activitatea ta e afară. Atunci era comandant Emil Constantinescu. […] Am intrat și eu o dată înăuntru, când a venit un control de la București care a cerut să fie însoțit de comandant și de locțiitorul politic. Și am vizitat vreo trei, patru celule și am ieșit afară.

Vișinescu se apleacă pe genunchi cu mâinile încrucișate. Începe să dea primele semne de nerăbdare. Cască, astupându-și gura cu mâna tremurândă. Stoica continuă: Pe domnul Vișinescu ca comandant (sic!) l-am prins cam trei săptămâni. Înainte nimeni nu știa ce funcție are în penitenciar. / De ce ați plecat de la Râmnicu Sărat? / Păi, a fost reducerea cu aparatul de stat. Am stat până la 30 iunie 1956. / Ce s-a constatat la control? / I-a interesat dacă e curățenie, dacă e cearceafuri curate… Și era. L-a întrebat pă unu’: „V-ajunge mâncarea? Ajunge, dar trebuie să mai pună niște zarzavaturi”. / Venirea la conducere a lui Alexandru Vișinescu a schimbat cumva condițiile de detenție? / Dacă nu aveam voie să intru, nu pot să știu.

Între timp sala se rărește. S-a depășit de mult durata oricărei ședințe anterioare. Vișinescu stă acum picior peste picior și pare că nu-și mai găsește locul. Pe neașteptate Stoica încearcă să se pună cumva în opoziție cu Vișinescu, redând o replică pe care acesta i-ar fi dat-o la Râmnic: Cu cât vrei să afli mai mult ce fac eu, cu atât  n-ai să afli tu nimic. Întrebat de identitatea politicilor Stoica spune că nu are habar. L-a cunoscut doar pe Vasile Luca care „lucra într-un atelier”. Își dă seama că a comis o eroare, de vreme ce susținuse că n-a intrat pe celular. Adaugă că „atelierul” a fost una dintre cele trei, patru celule vizitate „atunci”. Până și Vișinescu clatină din cap.

În general atitudinea lui Stoica a fost una de tipul „nu știu nimic, n-am văzut nimic”. Acoperirea sa este c-a plecat în 1956, iar în instanță asta contează.  Apărarea își etalează noțiunile dobândite la școala vieții dând o definiție ad-hoc a ofițerului politic: Era așa numitul politruc. Știu, că am și eu o vârstă. Era cel care se ocupa de educația politică. Cu siguranță domnul avocat n-a prins anii 50.

Pauza

La 15.07 se ia pauză. Vișinescu profită și dă sfaturi avocatului: Neapărat! Între timp îi strecoară în palmă o hârtie de 1 milion. Avocatul o recepționează ca și cum n-ar fi făcut-o, iar dialogul continuă. Cișmigiu se repede spre Vișinescu și îi spune cu însuflețire: Ce zici de prostănacul ăsta? Ăsta a fost ofițer politic, a stat numai o lună jumate acolo, de-aia nu știe ce făceai tu! Face apoi o completare „esențială”, având grijă să fie auzit de cei din jur:  Deținuții erau serviți cu magiun, nu cu marmeladă! Două minute mai târziu, pe hol, același Cișmigiu îi întinde mâna „prostănacului”, care se plânge că are probleme cu… recalcularea pensiei! Cu un aer afabil, Cișmigiu îl îndeamnă către asociația pensionarilor din branșă, că „se rezolvă”. Îl abordează apoi pe cel care la debutul ședinței nu pricepea „de unde au pornit toate astea”: Ați lucrat și dumneavoastră în sistem? Fostul inspector în DGP pare a avea autoritate. Oricum este singurul care emană vitalitate. Se lansează în considerații etice și politice: Se face asta abia acum, când au murit martorii, oamenii nu mai țin minte. […] Oricum, noi am fost comuniști doar până în 68. Întocmai precum caraliii de la Periprava, face o distincție tâmpă între liderii PNȚ-PNL și restul „politicilor” și spune că cei de la Râmnic au fost curățați din ordinul rușilor. Să zică mersi că „astea” au început abia acum… La intrare, cu trimitere la presă, nepotul lui Vișinescu întreabă cu îngrijorare: Putem face ceva să nu ne mai linșeze ăștia? Pauza ia sfârșit la 15.37.

Alexandru Barbu

Sunteți credincios?/ Da. Fără Dumnezeu nimic nu se poate. / Puteți lua mâna de pe Biblie. / N-am auzit… Cișmigiu, din sală: Ia, mă, mâna! / Cine sunteți? / Sunt Barbu. Deși nu e Barbu Lăutaru’, Alexandru a făcut pe surdul și a lăsat impresia unuia care aude doar ce-i convine. În instanță s-a declarat ca fiind fost „ofițer de servici” la Râmnic în intervalul 1954-1963. Iată unul care a fost de la început până la sfârșit. Enormitatea spuselor sale și contradicțiile flagrante l-au demolat pe Vișinescu. Pus să descrie regimul de detenție al „politicilor”, Barbu a conturat o atmosferă caracteristică mai degrabă unui liniștit cămin de bătrâni, populat de inși senini și plini de respect pentru dedicația și abnegația personalului. O asemenea atitudine are numai două explicații: ramolul sau mistificarea derivată din complicitate. Dacă pe Cișmigiu nu l-aș putea bănui de scleroză, în ceea ce-l privește pe Barbu am vagi îndoieli. Ar putea fi câte puțin din fiecare. Dar să-l lăsăm să grăiască: Au fost unii dintre cei mai disciplinați oameni pe care i-am cunoscut [deținuții politici]. Nu aveau nicio legătură cu cadrele. În primul rând nu se știa cine sunt, pentru că nu se lucra cu numele lor, ci cu numerele, cu matricola. Carevasăzică erau atât de disciplinați încât existența lor liniștită se reducea la un simplu număr. Întrebat dacă Vișinescu le cunoștea identitatea, Barbu a fost tranșant: Categoric, pentru că de existența dosarelor știa numai el și doar el avea acces la ele. În sală Vișinescu murmură nemulțumit: Nu-i adevărat! Atacată inteligent de judecătoare, urzeala lui Barbu începe să se destrame:  Deținuții politici erau în celulă toată ziua. Își exercitau activitatea ordonată de fiecare zi. Nu făceau altceva decât să se plimbe prin celulă. Cărți nu aveau, pachete nu… / Deci spuneți că nu aveau niciun drept? / Da. Erau câte unul în celulă, în afară de deținuții de drept comun care erau la autoservire. / Deținuții politici vorbeau între ei? / Sigur că da. Lui Barbu îi scapă porumbelul. Încearcă s-o dreagă, dar îi iese și ma rău: Cum discutau între ei dacă erau singuri în celulă?! / Păi, lucrau în exterior. / Deținuții politici?! / Da. / Păi, ați zis că nu, că erau în celulă toată ziua. Deci deținuții politici munceau? / Nu. Până și Vișinescu zâmbește și își duce degetul la tâmplă. „E nebun”, pare a zice. Dialogul continuă halucinant: Erau bine îmbrăcați, bine hrăniți? / Arătau ca niște oameni foarte pașnici. Niciun condamnat nu s-a purtat urât cu cadrele. / Dumneavoastră ați înțeles ce v-am întrebat? / Da. Arătau normal, cum să arate?!

Spusele mincinoase ale lui Barbu stârnesc rumoare în sală. Prezintă meniul zilnic din închisoare cu pedanteria unui chelner de birt: Păi, era arpacaș, surogatul dimineața, la prânz o ciorbă de fasole sau o mâncărică de cartofi, seara la fel. Aceeași mâncare era și la drept comun. […] Se gusta mâncarea și de către comandant, ca cei de la drept comun să nu le facă rău politicilor. V-am raportat că… Barbu uită că e în fața Curții și se crede pentru o clipă în fața lui Vișinescu. Noroc că sunt în viață Cristea și Copoiu, care au infirmat minciunile sale. Asaltat de judecătoare, renunță la orice fel de încercare de a împleti adevăruri banale cu minciuni și alege exclusiv mistificarea: Carne primeau? / Da, doamnă, primeau. Mai mult carne de vită. / De ce ar fi vrut cei de la drept comun să le facă ceva deținuților politici? / Nu știu ce să vă spun… Probabil dintr-o totală subordonare față de imperativele luptei de clasă! Colac peste pupăză, i se întețește și surzenia: Persoane invalide erau printre deținuții politici?/ Care persoane? Nu, nu înțeleg, n-am auzit bine… / Părerea mea este că dumneavoastră înțelegeți numai ce vreți. Era vreunul infirm? / Tot nu vă înțeleg… / Ați jurat pe Biblie! Avocatul lui Vișinescu se apropie și îi strigă întrebarea judecătoarei. Răspunde mincinos: Nu, nu erau. / Cunoașteți condițiile în care a murit Jenică Arnăutu? / N-am înțeles… / Câți deținuți politici au murit în penitenciar? / Nu știu… eu știu de vreo doi c-au murit… / De ce? / Unul de bătrânețe și altul că tot solicita medicul. / Și-a primit ajutor medical? / Da, venea medicul.

Așadar a primit ajutor medical, dar a murit solicitându-l. Dacă nu ar fi fost revoltătoare, minciunile lui Barbu ar fi fost hilare. În sesizarea penală depusă de către IICCMER sunt dovedite 14 decese petrecute în timpul mandatului lui Alexandru Vișinescu. Iar Barbu era acolo. Încheie prin a spune că morții erau îngropați în cimitirul orașului, noaptea. Descrierea sa arată mai degrabă ca o regulă, decât ca o întâmplare singulară: Se puneau doi cai la căruță, se așeza sicriul în căruță și îl înmormânta. Erau băgați într-o groapă săpată de gropari.

proces verbal 1

Raport de pedepsire a deținutului politic Alexandru Alexandrini (șapte zile de izolare pentru ciocănituri în perete). ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1062, vol. 53, f. 76 verso.

Vădit nemulțumit, avocatul lui Vișinescu încearcă să scoată ceva, întrebând martorul dacă la venirea inculpatului la conducerea penitenciarului s-au modificat condițiile de detenție. E clar unde bate: vinovăția nu aparține conducerii penitenciarului, ci Direcției Generale a Penitenciarelor, care stabilea regulile. De data asta Barbu se descurcă: Nu s-a schimbat nimic. Condițiile nu se dictau de comandantul penitenciarului, ci ele erau reglementate prin acte normative emise de DGP. Avocatul plusează: Alexandru Vișinescu a făcut vreun abuz în privința deținuților politici? Judecătoarea intervine și îngustează terenul de eschivă: A respectat legea? Barbu răspunde ezitant: Din câte cunosc el a respectat legea. Tânăra procuroare întreabă dacă au existat sancțiuni pentru deținuții politic, iar martorul minte cu nesimțire: Nu s-a sancționat disciplinar niciun deținut politic. Este una din minciunile care îl pot aduce și pe el în fața instanței pentru mărturie mincinoasă, având în vedere că la dosar există procese verbale și rapoarte prin care sancțiunile solicitate de gardieni erau aprobate de conducere. Întrebat ce se întâmpla dacă „politicii” băteau în perete,  Barbu parează cu tupeu: Pentru ce să bată? N-avea cum să se audă, peretele avea 60 de centimetri grosime. Dacă judecătoarea intervine și-i spune că există înscrisuri, o sucește: Păi, ce, eu stăteam să-i ascult?!

Barbu își termină mărturia mincinoasă la 16.36 și parcurge textul așezat în prima bancă din dreapta. Vișinescu îl bate pe spate și-i strânge umărul în semn de mulumire pentru solidaritatea arătată. Nu-i vorbă, Barbu ar fi vrut să fie mai credibil, dar atât îi îngăduie intelectul.

Iordănescu

Martorul Iordănescu vine în fața instanței la solicitarea văduvei generalului Eremia. Este cel care l-a întâlnit pe general în tren, la eliberare, iar mărturia sa indică starea fizică deplorabilă în care se afla fostul deținut de la Râmnic, eliberat din penitenciarul Aiud (lipsa danturii, artrita etc). Relatările despre pățaniile din Râmnic sunt la mâna a doua și i-au fost oferite de către un oarecare Aurel Ardeleanu, care-l însoțea pe proaspătul eliberat: cum că Eremia ar fi fost ținut la Râmnic cu picioarele în hârdaie cu apă până ce apa a înghețat. La auzul acestora, văduva izbucnește în lacrimi. Deși în aparență e letargic, Vișinescu îi face observații avocatului.

Anca Cernea

Fiica lui Ion Bărbuș și nepoata lui Victor Anca își face în sfârșit apariția în calitate de parte civilă și de martor. Lucidă și coerentă, cu o dicție bună redă instanței toate câte le-a auzit de la tatăl și bunicul ei sau de la alți deținuți la Râmnic pe care i-a cunoscut (regimul de detenție, traumele fizice, psihice etc). Speriat de limpezimea afirmațiilor ei, avocatul se întoarce către Vișinescu: Nu punem nicio întrebare, că ne dă răspuns nefavorabil. E deșteaptă femeia. Brusc, Vișinescu se ridică fără un cuvânt și dă să iasă: Domnule Vișinescu, unde mergeți? Răspunde iritat: Puțin până la wc. Se întoarce peste 6 minute. La 18.10 Anca Cernea își finalizează depoziția, depunând o listă de viitori martori, rude ale altor deținuți încarcerați la Râmnic. Citarea lor este aprobată. Apoi se constată lipsa, dintr-o eroare, a lui Dumitru Nicu, un alt martor al apărării, și se anunță martorii pentru termenul următor (Alexandru Bratu, Iacob Șandor, Cosmin Budeancă, Lucia Hossu-Longin, Călin Zarojanu, Dorin Ivan). De asemenea Curtea va examina documentele clasificate ale ANP, care ar putea elucida speța, și va cere declasificarea sau consultarea lor de către apărare, în condițiile legii.

În sală mai sunt vreo 15 oameni, gata de plecare. Din grabă, din neatenție sau din oboseală, ultimul, dar nu cel din urmă martor, este la un pas să fie ignorat și este trecut absent.

Constantin Dumitru Cișmigiu,

SONY DSC

Biroul comandantului penitenciarului Râmnicu Sărat (foto 2010)

căci despre el este vorba își reclamă prezența. Parcă presimțind dezastrul, apărarea solicită să fie audiat data viitoare. Cișmigiu refuză: Să terminăm odată. Ce a urmat a fost de-a dreptul neașteptat. Cel mai vivace dintre octogenarii din sală, cel mai activ și incisiv combatant de culise s-a transformat într-un ins dezorientat și fâstâcit în fața instanței. A atârnat fără voia lui încă o piatră de gâtul lui Vișinescu. În afară de Anca Cernea, este singurul care stă în picioare. Se repede cu mâna țintă pe Biblie și așteaptă. Jură și se închină, dar nu oferă un „da” la întrebarea dacă e credincios. Aflăm în plus că din 1971 a trecut de la cadre, la contrainformații și că până atunci a fost la Râmnic de șapte, opt ori. Încearcă să se substituie Curții, dictând grefierului, dar este pus la punct cu promptitudine. Ceea ce urmează lasă un soi de greață amestecată cu uimire:  În vreo două rânduri m-am întâlnit cu domnul Coposu în birou, la comandant. M-am întâlnit cu domnul Irimia, un om foarte distins. Pe Irimia l-am întâlnit într-o cameră, în celulă. Eram cu cadrele și făceam verificări. / Păi, ce căutați acolo? / Păi… / Deci vă ocupați și cu învățământul și pregătirea deținuților? / Da. / Ce căuta Coposu acolo? / Comandantul avea dreptul să cheme un deținut pe baza raportului. Domnul Coposu îl ajuta pe Alexandru Vișinescu în discuțiile cu deținuții [!!!]. Știu de la Vișinescu. Am înțeles că avea niște convorbiri legate de familie, de viață, de modul cum tre să trăiască oamenii. [!!!] Le făcea niște prelegeri de comportare la deținuții de drept comun. Așa mi-a spus domnul Vișinescu. Eu n-am asistat la nicio prelegere. Cred că și datorită acestor prelegeri foarte mulți deținuți de drept comun îi adresau scrisori de mulțumire domnului Vișinescu, că și-au refăcut viața. […] Coposu era în ținuta de penitenciar. Toți erau mai trași la față. Nu era foarte slab, dar era tras la față. Se vedea că e un om slăbit. Ne-am salutat și l-am rugat: „Fiți amabil și așteptați un pic afară. A ieșit, am semnat ordinul de servici și am ieșit.

Fără niciun fel de jenă, Cișmigiu ne insultă inteligența. Dialoguri curtenitoare cu un deținut politic aflat pe post de consilier personal al lui Vișinescu pe probleme de conduită! Nu-mi pot stăpâni uimirea. Continuă în aceeași manieră: Toți deținuții fruntași PNȚ, PNL aveau o atitudine retrasă, erau mâhniți. [!] În privința filierei ordinelor care au consfințit regimul sumbru de la Râmnicu Sărat, Constantin Cișmigiu bâiguie propoziții contradictorii: Ordinele erau date de MAI, DGP, ăștia dădeau dispozițiile și comandantul și inclusiv organul de Securitate județeană. Era o lege specială, dar și instrucțiuni care completau, modificau regulamentul cadru general. Ceea ce vrea să spună este că de fapt deținuții erau „mâhniți” din cauza anumitor instrucțiuni care, în afara regulamentului general, înăspreau „un pic” condițiile deținuților politici. Atât, nicidecum că dispozițiile erau criminale și nu aveau cum să se regăsească în vreun act normativ. Încearcă apoi să-l scoată pe Vișinescu: Instrucțiuni se dau și acum. Eu spun că era legal de vreme ce comandantul le primea: n-avea voie să le refuze. Consider că acele instrucțiuni constituiau o bază legală pentru comandant. Susține că exista bază legală pentru izolare, dar nu este în stare să facă trimitere la vreun act normativ: Așa erau ordinele conducerii statului. Nu-și punea nimeni întrebarea. Eu știu că era o dispoziție, un ordin al conducerii MAI. Despre deținuții de drept comun spune că „mergeau peste tot”, subliniind fără să vrea regimul diferențiat între cele două categorii penale.

Disperat, avocatul se întoarce către Vișiniescu căruia îi spune cu reproș: Ce zice ăsta, mă, nene?! Deși a zâmbit trimumfător din sală, în momentul în care Barbu a susținut că deținuții nu aveau de ce să bată în pereții groși ai închisorii, acum admite că existau sancțiuni pentru „bocăneli în perete”. Dar și astea erau ușoare și se rezumau la mustări verbale: Nu vă e rușine? Imediat calcă din nou pe bec în privința diminuării rațiilor de mâncare: Și așa erau mici, ce să le mai diminueze?! Susține cu tărie că Râmnicul a fost singurul penitenciar cu regim monocelular, dar nu știe de ce. Susține că nu-i știa numele lui „Plăcintaru”[iii], dar îi știa cazul. Afirmă că dosarele deținuților politic de la Râmnic se găseau la Secretariatul DGP, deci el și Vișinescu nu le cunoștea identitatea. Cu toate astea, a știut să-l „identifice” pe Coposu în biroul comandantului.

În fața Curții, Cișmigiu arată și se comportă ca un mărunt speculant prins în flagrant. Constant dă din umeri a neputință, mințind și mimând neștiința. Pe cât de fudul a fost în sală, pe atât de mărunt este acum. Finalul este apoteotic: De ce credeți că Vișinescu a fost ales să conducă penitenciarul Râmnicu Sărat? / S-a dovedit un om priceput, harnic și a fost promovat. […] Era un om retras, tăcut, liniștit, prezentabil. Nu era foarte volubil și nu era nici foarte violent [!]

Rușinat de prestație, Cișmigiu nu mai zăbovește. Își ia la revedere de la tabăra lui Vișinescu mai de la distanță și dă să plece. Avocatul îngaimă un răspuns dezamăgit: Of… dar a fost… la revedere. Oricum, azi nici prestația sa n-a fost strălucită. Cere Curții ca Vișinescu să fie judecat în lipsă, pentru că este bolnav și obosit. Va depune o cerere în acest sens. S-ar putea ca data viitoare bătrânul să nu mai apară. Încercând să-l încurajeze, dar poate și să-și ușureze munca, îi spune amabil: Văd că sunteți o minte sclipitoare. Așterneți pe hârtie completările, să le folosim eficient. Un tânăr însoțitor îi replică politicos, dar ferm: Nu e chiar așa. Dacă ar fi fost așa se apăra singur.

Ședința se termină târziu, la 19.44. Concluziile zilei par a fi îmbucurătoare în direcția unei condamnări. Deși supraviețuitorii nu au apăsat pe vinovăția lui Vișinescu, martorii chemați în ajutorul inculpatului i-au șubrezit poziția prin minciuni flagrante. Cred că o cauză directă a prestației lamentabile a fost teama pentru propria lor piele. Am senzația că nu o dată s-au imaginat în locul lui Vișinescu, iar asta i-a destabilizat teribil. În plus, o spun pe șleau, niciunul nu debordează de inteligență.

Afară e beznă de câteva ore, iar în sală mai e o mână de oameni. Inculpatul a rezistat cu stoicism timp de 10 ore. N-aș fi zis. Sprijinit de nepotul taximetrist și, probabil, de fiul acestuia, Vișinescu coboară agale treptele tribunalului. În față o singură echipă de filmare mai așteaptă. Jurnaliștii de la Antena 3 sunt respinși de Vișinescu, în timp ce nepotul său pare să zâmbească. Lăsat pe vine, cameramanul îi filmează cum se îndepărtează și se urcă în taxi. Un frig umed îmi pătrunde în oase. Probabil că iarăși va ploua. Trag fermoarul hainei până sus, îl salut pe unul dintre puținii spectatori care au rezistat până la final și plec spre casă. Mă voi întoarce pe 17 decembrie, orele 10, la următorul termen.

[i] Un interviu realizat cu Valentin Cristea va fi publicat integral aici.

[ii] Un interviu realizat cu Constantin Copoiu va fi publicat integral aici.

[iii] Este vorba de Gheorghe Plăcințeanu. Medic, a avut o idilă cu Lica Gheorghiu, fiica lui Dej, fapt pentru care a fost întemnițat la Râmnic. S-a stins în închisoare.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cazul Alexandru Vișinescu și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU. ZIUA CEA MAI LUNGĂ (19.11.2014)

  1. În apărarea lui, Eichmann spunea următoarele:

    „Personal, n-am avut de-a face cu nimic din toate astea. Treaba mea era să observ și să raportez.
    Vina mea este obediența.
    Remușcările sunt pentru copii.”

    În apărarea lui, Vișinescu spune, astăzi, în anul 2014:

    „Nici o poveste nu e adevărată, mai mult, la Râmnicu Sărat eu am fost ofițer de contrainformații, nu de penitenciare.
    Alea nu erau comandate de mine. Alea erau dirijate. Nu eu solicitam. Nu aveam nici un drept, nici de triere a deținuților.
    Nu visez urât.
    Futu-ți Cristosu’ mă-tii să-ți fut!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s