ÎNSEMNĂRI DE LA PROCESUL LUI ALEXANDRU VIȘINESCU (5.11.2014)

„Am fost 15 soldați într-un pluton, pe care ne-a chemat, și toți trăgeam. Și ce-i cu asta?!”. Este 5 noiembrie 2014. Adus cu mandat, Vișinescu ascultă încordat relatarea pe care un octogenar pleșuv, așezat în dreapta sa, i-o face noului său avocat. „Știu și eu istorie”, îi răspunde avocatul. Numai Dumnezeu știe la ce s-a referit bătrânul. Sau câtă istorie va fi știind noul apărător al lui Vișinescu. În sală cu toții s-au adunat mai devreme decât de obicei; se stă și în picioare. Decizia de aducere i-a pus în gardă pe toți: presă, cercetători, curioși. Totuși „vedeta” înfățișării de azi n-a fost Vișinescu, ci chiar bătrânul misterios. Așezat lângă fostul comandant, mai aruncă câteva vorbe peste umăr unei femei între două vârste: nepoata lui Vișinescu. Apoi cei doi octogenari aruncă priviri piezișe către băncile din stânga: „Trimit niște oameni care pe vremea aia nu erau născuți”, murmură Vișinescu nemulțumit. Crede că tinerii cu pricina sunt reprezentanți ai Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP), dar se înșeală. Pentru prima dată pe fața lui Vișinescu se observă o undă de îngrijorare; cere avocatului să nu uite să spună că i s-a luat „tot”. „Nu v-au luat tot, v-au pus doar o măsură asiguratorie”. „Da, da, da…”. Precum în Caragiale, aprobă, dar… nu e de acord. În față, expus privirilor, dosarul care-i poartă numele strivește masa grefierului, dar pare că nu apasă câtuși de puțin conștiința inculpatului. Bătrânii continuă șueta conspirativă, arătând spre tânărul în robă. Caută probabil să se asigure de loialitatea noului avocat. Metehne vechi. În vremea lor până și avocații tocmiți ezitau să-și apere clienții. Drept consecință, aceștia ajungeau aproape întotdeauna în stabilimentele păstorite de cei ca Vișinescu.

DSC_0162

Desen realizat de Florin Soare

Din stânga, o jurnalistă străină, spre norocul ei străină probabil și de unele metehne ale acestui popor, îi aruncă priviri nedumerite lui Vișinescu. Pare să nu înțeleagă de ce pe fața lui nu se citește nicio urmă de căință. Cineva se joacă cu pixul pe o coală albă, schițându-i ceafa inculpatului.

Judecătoarea intră la 11.06. Începe să se deruleze procedura obișnuită, grefierul dând citire „ordinii de zi”. Aplecat de spate, Vișinescu ascultă în picioare. Reprezentanții Ministerelor de Interne și de Finanțe, precum și ai ANP lipsesc, iar inculpatul răsuflă ușurat. Avocatul lui Ion Andrei Gherasim, nepotul liderului țărănist Ilie Lazăr, încarcerat la Râmnicu Sărat, încearcă să se constituie parte civilă, dar, la insistențele Curții, nu poate preciza cuantumul despăgubirilor materiale. Acest lucru poate conduce la respingerea solicitării. Cum era de așteptat, noul avocat al apărării încearcă să tragă de timp, invocând că a fost numit de curând și n-a avut timp să consulte dosarul și să pregătească o apărare eficientă „care să vină în sprijinul Curții” (sic!). Procurorul semnalează tentativa de tergiversare, găsind asentimentul Curții. Avocatul din oficiu încearcă să se degreveze de cauză, dar solicitarea îi este respinsă, pentru eventualitatea în care Vișinescu va mai încerca tertipul schimbării apărătorului.

Noul avocat al apărării depune un memoriu nesemnat, în numele inculpatului. Cel în cauză îşi repară supus eroarea, la solicitarea Curții. Este prima lui manifestare în ședința de azi, care-și atinge punctul culminant în timpul citirii rechizitoriului. Faptele care îi sunt imputate lui Vișinescu sunt cunoscute. Ele s-au petrecut în mai toate închisorile comuniste (înfometare, izolare, tortură fizică și psihică etc.). În acest timp pătrunde în sală un ins masiv care se așează familiar lângă nepoata fostului comandant. Omul începe să asculte cu încordare. Este momentul în care Vișinescu cedează și schițează primul gest de protest. De pe banca din spate, nepoata îl temperează; bătrânul dă din mână a lehamite. Pare că a înțeles, însă grefierul pomenește că solicitările deținuților politic, de orice natură erau ele, erau respinse metodic. Un adevăr banal la care Vișinescu își iese din fire. Se întoarce către bătrânul din dreapta sa și șuieră printre dinți o sudalmă sinistră: „Nu-i adevărat! Unde Cristosu’ mă-sii…?!”. Jandarmul din sală se îndreaptă amenințător către inculpatul pe care nepoata îl calmează cu greu. Noul venit îl consolează: „Asta e vina regimului”. Speră că terapia de grup îi va face bine.

La terminarea rechizitoriului, în momentul în care judecătoarea îi cere să se ridice și să se apropie, Vișinescu este încă surescitat. I se spune că are dreptul să intervină acum sau pe parcursul procesului, cu atenționarea că ceea ce spune poate fi folosit și împotriva, nu numai în avantajul său. Înțelege și nu prea. Grăiește cu voce tremurândă: „Completări anume pot face, pentru că nu-i nimic adevărat, de acord cu dumneavoastră, dar nu acum, nu aici. […] Toate treburile nu erau de la mine, erau de la Direcție. […] Prima dată am fost în spital…”. Uite declarația, nu e declarația. Cu o privire încrâncenată, se întoarce înspre bancă, condus acum de avocatul său, preocupat ca bătrânul să nu mai spună ceva necugetat.

După cum era de așteptat, procurorul solicită scoaterea din cauză a lui Ion Andrei Gherasim, lucru care se și petrece. Bătrânul misterios, o altă rara avis in terris, își varsă veninul asupra grefierei: „Trebuie să citim ce-a zis proasta aia acolo. Să nu mai vorbim că e și analfabetă”. Ceva îmi spune că omul nu e departe de boxa acuzaților. Probabil prescripția sau omerta îi conservă siguranța de sine și aroganța sfidătoare. E clar, nici el și nici Vișinescu nu se pot dezbăra de apucăturile care le-au garantat succesul în orânduirea comunistă. Fac parte din ADN-ul lor.

Pe neașteptate, în ajutorul lui Vișinescu apare un al doilea avocat. Mai hotărât și mai înțepat decât mai tânărul său coleg, noul venit impune respect chiar și Curții. Solicită scoaterea din cauză a Ministerului Afacerilor Interne (MAI), motivând că penitenciarele țin de Ministerul Justiției, însă Curtea decide că încă nu se poate discuta scoaterea din cauză a entităților deja menționate (MAI, Ministerul de Justiție sau ANP). Totuși, culisele taberei lui Vișinescu par a fi dominate de însoțitorul octogenar al inculpatului. După ce mai este întrebat încă o dată dacă dorește să ofere vreo declarație, Vișinescu este așezat cu un gest ferm – o mână pe braț – de însoțitorul său. Se supune surprinzător de docil.

A urmat citirea declarației lui Vișinescu din faza de urmărire. Textul a adus clarificarea definitivă a poziției sale, dar și câteva amănunte interesante. Pe scurt, fostul comandant încerca să scape de răspundere, invocând ordinele venite de sus și făcând afirmații lipsite de credibilitate: „nu exista nicio cameră de izolare”, „prin măsurile luate nu mi-am depășit atribuțiile”, „decesele au fost din cauze naturale și nu din cauza condițiilor de detenție” etc. Toate cele înșirate mai sus sunt false, numeroasele mărturii și documente venind să probeze asta. Nu este cazul și nici locul să le prezint acum, dar ele reies cu prisosință din documente pe care eu însumi le-am parcurs sau din interviurile ce mi-au fost acordate de ultimii doi supraviețuitori ai închisorii.

Cele de mai sus au fost completate, prin declarația lui Vișinescu, cu câteva informații care servesc la recompunerea universului carceral de la Râmnic și a biografiei sale, dar și la identificarea unora dintre subordonații săi la fața locului: Grunberg Iancu, Barbu Alexandru, Găzdaru, Walter, Ciocârlan, Cercel, Dănilă, Mihalcea etc. Într-un lung pomelnic al ororii sunt înşiraţi medici, ofițeri sau simpli caralii.

Spre final, s-a petrecut audierea văduvei generalului Eremia. Excesiv de patetică, aceasta a reușit să înduioșeze sau să stârnească nedumerire, în funcție de receptori, optând pentru o expunere cât mai personală a faptelor incriminate (înfometarea, frigul, izolarea, boala). Rezerva firească a unora dintre cei prezenți în sală provine și din situația specială a generalului Eremia care nu a fost un anticomunist ab initio, ci un răzvrătit provenit chiar din sistem (fost ministru adjunct al Forțelor Armate)[i]. Abordarea văduvei a determinat-o pe nepoata lui Vișinescu să șoptească ca pentru ea: „Dumnezeu vede. E o actriță bună”. Bătrânul misterios i-a ținut hangul: „Ce minciuni, domne. În fiecare zi le dădea o juma’ de oră de plimbare. Coposu era în altă parte”. Calmat, între timp, și din ce în ce mai distant, Vișinescu zâmbește superior. Are scurte momente de absență, cu gura larg deschisă, într-o grimasă care tinde să devină brand personal. O afirmație anume îl aduce cu picioarele pe pământ: „Oasele generalului pârâiau, la eliberare”, din cauza debilității. Zâmbește zeflemitor, dar nu mai protestează. Invocarea depresiei și a unei tentative de suicid care, conform declarației văduvei, ar fi fost cauzate de detenție, îl determină pe celălalt moșneag să răbufnească: „Ce-i cu telenovelele astea?! Era nebun, trebuia internat la spital. Înseamnă că toți suntem nebuni. El nu era deținut politic, el era condamnat pentru înaltă trădare”. În „nebunia” noastră putem afirma că și Vasile Luca a fost deținut politic, indiferent din ce tabără a provenit. Pentru că această ipostază nu este condiționată de neafilierea la comunism, ci de motivele întemnițării. Ele și numai ele trebuie să fie de natură politică, indiferent de nuanță, pentru a consfinți acest statut chiar și din punct de vedere juridic. Ultimul venit, bărbatul masiv care o flancheză pe nepoata inculpatului, concluzionează superior la urechile celorlalți: „Totul e o mare cacealma”. Se prea poate, dar durează deja de zeci de ani. Ar fi nimerit să se încheie. Cu o condamnare.

Țârâitul telefonului lui Vișinescu anunță, parcă, finalul. Procurorul și apărarea solicită citarea unor martori (printre care foștii deținuți Cristea Valentin și Copoiu Constantin, respectiv doi foști funcționari din aparatul penitenciar), iar Curtea cere, printre altele, dosarul de cadre al inculpatului, regulamentul Direcţiei Generale a Penitenciarelor (DGP) în vigoare la data comiterii faptelor și evidența celor decedați (de la primăria din Râmnic). Totul se încheie cu solicitarea de către apărare a regulamentului special al penitenciarului Râmnicu Sărat, presupunând că ar exista așa ceva.

La ieșire, cel mai dârz s-a dovedit bătrânul necunoscut, care și-a dezvăluit identitatea. Presupunerea mi s-a adeverit: pe numele său Cișmigiu Constantin, fost inspector în DGP, acolitul lui Vișinescu urmează să compară ca martor al apărării la următorul termen. Cinismul și obrăznicia îl recomandă încă de pe acum ca un element de atracție în proces. Drapat cu un fular soios în jurul gâtului, Cișmigiu a încercat mai bine de 10 minute postura de vedetă de presă. Vișinescu, în schimb, i-a executat frugal pe ziariști și s-a transferat rapid într-un taxi. Surpriză sau nu, șoferul era chiar bărbatul masiv așezat în spatele său în timpul procesului. Probabil vreo altă rubedenie „indignată”.

Următorul termen va fi pe 19 noiembrie, la orele 10. Oricum, Vișinescu speră ca timpul să lucreze în favoarea sa. Chit că-l îndrumă spre groapă.

P.S. Optez în aceste articole pentru o expunere relaxată, pentru firesc în dauna travaliului publicistic schimonosit. Destule condeie boante strivesc hârtia pe asemenea subiecte.

[i] Iată cum descria un fost deţinut politic, Tudorel Mareş, cazul generalului Eremia, pe care îl întâlnise la Jilava, în 1959: „La Jilava erau aduşi doi fraţi, era unu’ pe care îl chema Ion Eremia şi unu’ pe care îl chema George Eremia. George Eremia făcuse Teologia, da’ tatăl lor fusese activist comunist ilegalist. După instaurarea solidă a regimului, Ion a ajuns ministru’ adjunct al lui Bodnăraş. Fusese promovat în poliţia comunistă, era colonel fără să treacă gradele ierarhice. Şi ăsta era sucit la cap, era un tip foarte deştept şi nu vorbea cu nimeni. În lot cu ei mai era şi colonelu’ Ardeleanu, care fusese şefu’ Academiei Militare, şi toţi discutau şi erau împotriva regimului. Acuma că erau împotriva regimului e una, da’ dacă uneltiseră asta nu poţi s-o mai ştii, că în intimitate, la o cafea, mai vorbeau şi ei… Ăştia i-au făcut organizaţie şi gata, s-a terminat”. Interviul a fost acordat cercetătorului IICCMER Constantin Petre, la 27 noiembrie 2007.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cazul Alexandru Vișinescu și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s