GEORGE ORWELL: MOȘTENIREA CATALONIEI SAU DESPRE „APOSTAZIE” CA PARADIGMĂ INTELECTUALĂ

20131030011100!Homage_to_Catalonia,_Cover,_1st_EditionPentru istorici, politologi, pentru cărturari, în general, dar nu numai, George Orwell reprezintă azi un reper intelectual. Și pe bună dreptate. Însă de cele mai multe ori, când e vorba de Orwell, simțul critic piere, sucombă, sufocat, mai ales, de moștenirea unora dintre operele sale. Scriitor înzestrat, cu o rafinată percepție asupra realităților sociale contemporane și cu un puternic caracter vizionar, Orwell a fost un excelent critic al epocii sale. Însă tocmai această virtute pe care a posedat-o din plin lipsește astăzi multora dintre cei înrobiți de personalitatea sa. Un concept este tot mai prezent atunci când britanicul este adus în discuție, el fiind socotit nici mai mult nici mai puțin decât un „apostat”, cu referire directă la critica fermă îndreptată împotriva URSS, în ciuda convingerilor sale de stânga.

Parcurgând în mare parte opera lui Orwell am căutat să descopăr dacă într-adevăr el se încadrează în tipologia „apostaziei” intelectuale și dacă moștenirea sa poate fi preluată in integrum apreciativ. Creația lui literară, și nu numai, este în mare parte o critică lucidă a societății britanice contemporane, cu puternice accente anticapitaliste, anticlericale și anticoloniale. Orwell este un bun observator al moravurilor, cărțile sale surprinzând atrofierea accelerată a colosului imperial în fibrele sale cele mai intime. Lucrări precum Zile birmaneze, O fată de preot, Aspidistra să trăiască, O gură de aer, au fost traduse și în limba română, fiind accesibile celor interesați. Alături de ele și, în fapt, deasupra lor în conștiința publică stau volume ca 1984, Ferma Animalelor sau Omagiu Cataloniei.

Lucrarea care l-a consacrat pe Orwell ca „apostat” este, fără îndoială, 1984, un teribil avertisment asupra pericolului reprezentat de totalitarism, exprimat prin tirania partidului unic. Însă ceea ce m-a interesat în primul rând a fost concepția sa socio-politică, moștenirea și interpretarea ei în zilele noastre, pornind de la o altă lucrare cunoscută, Omagiu Cataloniei. Căci, la o comparație atentă, 1984 nu reprezintă în mod necesar și obligatoriu o ruptură față de concepția prezentă în volumul dedicat războiului civil spaniol. De bună seamă, concluziile pot fi percepute ca fiind subiective, însă în același timp există câteva lucruri intim legate de viziunea orwelliană care nu pot să nu provoace constructive interogații unui cititor nepărtinitor.

Războiul civil spaniol a reprezentat în epocă preambulul confruntării dintre național-socialism/fascism și comunism, al războiului civil european, după formula consacrată a lui Ernst Nolte. Experiența spaniolă a cristalizat concepția ulterioară a multor combatanți. Orwell a fost unul dintre ei. Sedus de utopia de stânga, s-a avântat în vâltoarea războiului cu pasiune. Sinteza concepției sale despre conflictul în sine, dar și despre ideologiile și facțiunile implicate se regăsește în volumul scris ulterior.

Primul lucru îngrijorător care răzbate din paginile cărții este fascinația în fața „revoluției”, căreia Orwell îi cedează cu voluptate, deși este vizibil și definitiv oripilat de comunismul stalinist și de dictatura partidului unic. Care erau, însă, câștigurile imediate ale acestei revoluții, așa cum le vedea Orwell în 1939? Cum se vedea, la firul ierbii, puterea exercitată de clasa muncitoare? Iată ce spune autorul:

Era pentru prima dată când mă aflam într-un oraş în care clasa muncitoare era la cârmă. Practic, fiecare clădire de oarecare importanţă fusese ocupată de muncitori şi drapată cu steaguri roşii sau cu steagul roşu şi negru al anarhiştilor; pe fiecare zid erau mâzgălite secera şi ciocanul şi iniţialele partidelor revoluţionare; aproape fiecare biserică fusese devastată şi icoanele ei arse. Ici şi colo câte una era dărmâmată sistematic de echipe de lucrători. Fiecare magazin şi fiecare cafenea purtau o inscripţie care spunea că fuseseră colectivizate; chiar şi lustragiii fuseseră colectivizaţi şi cutiile lor erau vopsite în roşu şi negru. Chelnerii şi vânzătorii te priveau în faţă şi te tratau ca pe un egal. Formulele de adresare servile sau chiar ceremonioase dispăruseră pentru o vreme. (pag. 15)

Tirania simbolurilor, colectivizarea economiei, suprimarea bisericii; iată câteva dintre „câștigurile” care ar trebui să ne pună pe gânduri. Cartea lui Orwell este presărată cu reflecții similare, în formă sau conținut. Este evident că ne aflăm în fața unor idei puternic ancorate în zona extremei stângi, iar dacă Orwell se îndepărtează de comunism este pentru a se apropia de un tărâm la fel de tenebros: anarhismul. Ceea ce autorul critică de fapt, nu este liantul doctrinar cel puțin discutabil din tabăra stângii, ci faptul că „republicanii” se raliază treptat în jurul comuniștilor controlați de PCUS, alegând să nu maximizeze revoluția totală postulată de anarhiști: „Conflictele între partide erau agasante şi dezgustătoare, dar mie mi se păreau ca o ceartă în familie. Nu credeam că vor schimba ceva sau că exista vreo deosebire politică ireconciliabilă. Mi-am dat seama că liberalii şi comuniştii nu doreau ca revoluţia să meargă înainte; dar nu m-am gândit că ar fi capabili să o dea înapoi” (pag. 265). Făcând o analogie cu situația național-socialiștilor germani, Orwell se situa de partea „Rohm-ilor spanioli”, a radicalilor care cereau desăvârșirea revoluției, reprezentați în Spania de grupări precum POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), pe care în mod corect îl prezenta drept „unul din acele partide comuniste care au apărut în multe ţări în ultimii ani ca urmare a opoziţiei faţă de „stalinism”, adică faţă de schimbarea reală sau aparentă a politicii comuniste” (pag. 257).

Și lucrurile evoluează în aceeași notă:

Şi lucrul cel mai ciudat era înfăţişarea mulţimilor de oameni. După cum arătau, ai fi zis că în acest oraş clasele bogate încetaseră practic să mai existe. În afară de un mic număr de femei şi de străini, nu exista nici un om „bine îmbrăcat”. Toţi purtau haine simple de muncitori sau salopete albastre sau o formă sau alta de uniformă de miliţian. Toate aceste lucruri erau neobişnuite şi mişcătoare. Multe dintre ele nu le înţelegeam şi într-un fel nici nu-mi plăceau, dar le-am recunoscut de îndată ca pe o stare de lucruri pentru care merita să lupţi. Şi am fost convins că lucrurile erau aşa cum păreau, că acesta era într-adevăr un stat al muncitorilor şi că întreaga burghezie fie că fugise sau fusese suprimată, fie că trecuse în mod voluntar de partea muncitorilor; nu mi-am dat seama că un mare număr de burghezi avuţi pur şi simplu se ascundeau şi se dădeau deocamdată drept proletari. (pag. 16)

Iată că „trezirea”, revelaţia lui Orwell se datoreşte intuirii aparențelor și a liniei directoare/dictatoriale a PCUS, nicidecum ororilor şi stării de fapt nefireşti, descrise mai sus. Deși neînțelese pe deplin, lucrurile sunt acceptabile atât timp cât „întreaga burghezie fie că fugise sau fusese suprimată”.

Ceea ce este șocant la Orwell, și confirmă viziunea sa discutabilă, este lipsa oricărui comentariu critic în legătură cu demolarea materială şi spirituală a Bisericii. Nu se constată niciunde vreo urmă reală de contestare a cauzei imediate a stării de fapt: „avântul revoluţionar”. Explicabil, de vreme ce Orwell era la rândul său un revoluţionar. În fața orgiei distrugerii Bisericii spaniole, Orwell rămâne nesimțitor. Observații reci, reflecții fugare, trădează, dacă nu satisfacție, măcar o acceptare nemărturisită a acestor acte de barbarie: „Biserica fusese folosită multă vreme drept latrină” (pag. 31); „Apoi am dat de ruinele unei biserici care fusese devastată şi incendiată în timpul revoluţiei. Era doar un schelet, patru pereţi fără acoperiş înconjurând o grămadă de moloz. În semiîntuneric, am bâjbâit până am găsit un fel de nişă unde puteam să mă întind. Nu e prea comod să zaci pe bucăţi de zidărie, dar din fericire era o noapte caldă şi am reuşit să dorm câteva ore” (pag. 214) . Dar poate cea mai elocventă afirmație în acest sens este cea referitoare la Sagrada Familia: „Cred că anarhiștii au dovedit prost gust nearuncând-o în aer când au avut această șansă, deși au agățat o flamură roșu cu negru între turlele ei” (pag. 229).

Nemulțumirea sa era legată de faptul că presa dezinforma în legătura cu adevăratul mobil al distrugerii bisericilor:

Câteva din ziarele antifasciste din străinătate au recurs la o lamentabilă minciună, afirmând că bisericile erau atacate numai atunci când erau folosite ca fortăreţe fasciste. De fapt, bisericile au fost pretutindeni jefuite, deoarece se înţelegea foarte bine că Biserica Spaniolă făcea parte din înşelătoria capitalistă. În şase luni petrecute în Spania am văzut numai două biserici nedevastate şi, până cam prin iulie 1937, nici unei biserici nu i s-a permis să reia slujbele religioase, în afară de una sau două biserici protestante din Madrid. (pag. 246-247)

În fine, una dintre ultimele sale afirmații în acest sens este de-a dreptul ofensatoare pentru cititorul cu sensibilități spirituale: „Nu exista o clasă de şefi şi nici o clasă de servitori, nu existau cerşetori, prostituate, preoţi, nu existau linguşeli şi nici „să trăiţi”. Respiram aerul egalităţii şi fusese destul de naiv să-mi imaginez că aşa era în toată Spania” (pag. 266). Introducerea preoților și a prostituatelor, prin enumerare, în aceeași categorie este definitorie pentru concepția sa. Nu se poate contesta că viziunea lui Orwell în privința Bisericii era strâns legată de experiența personală în cadrul Bisericii Anglicane. Însă extrapolarea acestei experiențe spre o concepție globală în privința rolului Bisericii mi se pare nefericită.

După cum singur a recunoscut, Orwell era la ceasul războiului un anarhist. Nu-i vorbă, cartea lui este departe de a idealiza războiul dus de stânga, însă din paginile ei răzbat numerose idei și atitudini cel puțin contestabile. Deși se declară adversar al confruntării violente, autorul își manifestă inconștient sau nu extazul în fața violenței. Drept consecință, loviți de un soi de sminteală orwelliană, azi numeroși tineri îl preiau pe celebrul autor britanic pe nemestecate. În ciuda faptului că Orwell a susținut că fiecare rând pe care l-a scris începând cu 1936 a fost împotriva totalitarismului și în favoarea socialismului democratic („așa cum l-am înțeles eu”), rândurile sale demonstrează că înțelegerea sa asupra democrației era, dacă nu defectuoasă, măcar neconformă cu raportările contemporane. Devine cu atât mai nefirească azi lipsa abordărilor critice referitoare la concepția sa. Practic, Orwell nu este un „apostat”, de vreme ce nu a renunțat niciodată la convingerile sale fundamentale. După cum semnala un contemporan, Orwell s-a despărțit de socialismul bolșevic și de întruchiparea statală a acestuia, URSS, dar nu de concepțiile sale inspirate de stânga radicală. Simplificând, am putea spune că pilda prost tălmăcită a viziunii politice orwelliene este încă un argument pentru o afirmație deja banală: „teoria e bună, dar aplicarea ei în practică e defectuoasă”. Căci Orwell nu abandonează ideile venite dinspre stânga radicală după ce identifică criminalitatea încarnării lor statale, în speță URSS, ci abandonează URSS. Ne putem întreba, deci: ce apostazie este aceasta? Deși afiliat ulterior unei formațiuni politice aparținând eșicherului democratic britanic, Orwell nu și-a reevaluat niciodată în adevăratul sens al cuvântului ideile din Omagiu Cataloniei.

Așadar nu trebuie uitat faptul că Orwell și alții asemenea lui au bântuit străzile Barcelonei și s-au încărcat de „avânt antifascist” în umbra catedralelor fumegânde și în siajul vânătorii de burghezi. Dezicerea de stalinism este un merit discutabil, câtă vreme omul de stânga Orwell trăia exuberant realitatea dramatică și terifiantă a Barcelonei în război. Simptomatic pentru mulți așa ziși „apostați” (Ignazio Silone, Arthur Koestler etc.) este faptul că niciunul nu și-a abandonat cu adevărat ideile hrănite de radicalismul de stânga. Spirite libere, intelectuali de rasă, s-au răzvrătit împotriva tiraniei partidului, dar nu împotriva propriilor fetișuri ideologice. Căci nu este nimic meritoriu în a cădea în extaz în fața nivelării complete a societății. O societate depersonalizată, unită mai degrabă de mediocritate, decât de virtuți. Iar ca unică metodă de realizare a unor astfel de deziderate, chiar dacă nu direct, ci printre rânduri, rânjește violența. Un soi de teorie implacabilă a necesității victimelor colaterale. Un manifest împotriva violenței, prin violență. Subtil, dar nedrept.

Spre deosebire de apologeții săi, Orwell este sincer, iar aceasta este una dintre marile sale calități. Admite că este partizan și că oricine este partizan, conștient sau nu: „Fiți atenți la partizanatul meu, la greșelile mele privind faptele și la deformarea inevitabilă datorată faptului că am văzut numai o parte a evenimentelor” (pag. 237). Orwell credea în anarhism și în revoluție și era dreptul lui s-o facă. Aceasta nu este o culpă, ci, din punct de vedere intelectual, este doar o altă orientare discutabilă, pretabilă la evaluări și reevaluări critice. Însă de aici până la „canonizarea” intelectuală, ar fi trebuit să fie cale lungă. Cred că termenul de „apostat” este impropriu, de vreme ce Orwell nu a abdicat niciodată de la credințele sale originare, lăuntrice. Viziunea sa inițială asupra conflictului civil spaniol este pilduitoare, pe cât de naivă, pe atât de greșită: „Democrația se ridică împotriva fascismului” (pag. 241).

În fine, pentru a lăsa deschise noi căi de interpretare și pentru a nu cădea tocmai în păcatul idolatrilor de „apostazie”, să nu uităm să menționăm responsabilitatea a două entități sociale și instituționale care multă vreme au însemnat sau au fost percepute în Spania și pretutindeni ca întruchipări imuabile ale dreptei: aristocrația și Biserica. Prin insensibilitatea și închistarea reprezentanților lor trecători au alimentat reacții potrivnice, de multe ori radicale, și au hrănit angoase intelectuale, cu urmări nebănuite.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole, Recenzii și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s