VIRGIL ANDRONESCU: O BIOGRAFIE ÎN SECOLUL XX

ImagineUn loc comun în biografia unui om născut în prima jumătate a secolului XX este fie experiența frontului, fie angajamentul politic interbelic, fie detenția politică, în anii comunismului, fie relația specială cu Securitatea. De bună seamă, reunirea tuturor celor de mai sus într-un singur destin este spectaculoasă. În privința relațiilor cu Securitatea, acestea au fost adeseori mai complicate decât în aparență, iar judecata pripită ne poate “ajuta” să nu pricepem nimic din acest flagel al “epocii de aur”. În anii în care am cercetat arhiva CNSAS am întâlnit astfel de biografii; fiecare în parte este un îndemn la prudență și la o judecată rezervată, în acord cu contextul. Redau aici una dintre ele.

„Aveam două săptămâni când a început primul război mondial”[i]. Astfel a început să mi se destăinuie în 2009, în amurgul unei zile de iarnă, la Câmpulung Muscel, medicul Virgil Andronescu. Sau cel puțin asta am crezut atunci. Pentru că destăinuirea completă a unei asemenea biografii nu poate fi făcută în fața primului străin ivit în cale. Deşi sperasem la o discuţie lămuritoare, după mai bine de două ore l-am părăsit pe Virgil Andronescu cu mai multe semne de întrebare decât la sosire. Episoade amintite lapidar din cauza scurgerii unei perioade de timp ireal de îndelungate, momente de tăcere în faţa unor indiscreţii ale subsemnatului, fascinaţia generată de posibilitatea confruntării cu însăşi istoria… Căci, fără îndoială, Virgil Andronescu reprezintă o parte din istoria secolului XX, iar posibilitatea întâlnirii cu un astfel de om este un soi de rara avis pentru orice cercetător sau pasionat de istoria recentă. De aici şi până la demersul de cercetare n-a mai fost decât un pas. Studiul în arhivele fostei Securităţi a completat perspectiva  asupra unei traiectorii personale ieşite din comun şi marcate dureros de apăsat de idealism, sacrificiu, suferinţă, represiune, dar şi delațiune sau compromis. Cele ce urmează reprezintă viziunea personală – pentru care îmi asum integral responsabilitatea – asupra unui destin ieșit din comun.

Seducţia legionară şi despărţirea de politică

Virgil Andronescu s-a născut la 30 iulie 1916 într-o familie înstărită din localitatea Cetăţeni, județul Muscel. Tatăl său, primar în comună, era membru PNL. Ca atare, la mijlocul anilor ’20 inaugurarea noii case a familiei s-a făcut în prezenţa liderului naţional-liberal, Ion I.C. Brătianu.

În ciuda acestor auspicii, tânărul Andronescu avea să fie atras de o cu totul altă platformă politică. Elev al Liceului Ienăchiţă Văcărescu din Târgovişte, se încadrează în Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. În epocă Frăţiile deveniseră un pol de atracţie pentru tineri liceeni, captând, de cele mai multe ori, elevii cu bune rezultate la învăţătură. Andronescu, ambiţios, studios şi obişnuit din familie cu elemente de bază ale jocului politic, a fost captat de aceste organizaţii. După terminarea liceului, în 1934, este admis ca student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. În acest context ia contact cu puternica organizaţie legionară din cadrul facultăţii[ii], iar prietenia cu unul dintre personajele controversate ale Mişcării, Mihail Vârfureanu[iii], la acea dată şef de cuib[iv], îl conduce spre angajamentul politic. Se pare că punctul culminant al activităţii sale legionare a fost participarea la procesiunea funerară a celor doi voluntari ucişi în cursul războiului civil spaniol, Ion Moţa şi Vasile Marin, în această ipostază fiind imortalizat într-unul dintre ziarele vremii. Deşi în cursul dialogului nu şi-a manifestat afinitatea pentru vreo ideologie politică, sursele documentare contrazic această atitudine. Participarea la anumite acţiuni propagandistice, dar şi legătura strânsă cu unul dintre legionarii activi în localitatea natală, Petre Diaconescu[v], ne indică un angajament ferm în favoarea Mişcării.

scrisoare Virgil Andronescu

Scrisoarea trimisă de Virgil Andronescu parohului de la Cetățeni

Într-o epocă în care oamenii ajunseseră să mistuie rapid agenda politică contemporană, pasiunile stârnite de războiul civil din Spania se consumau intens pe mai toate palierele sociale. Considerând ofensatoare anumite afirmaţii ale parohului din localitatea natală, tânărul Andronescu îi trimite acestuia o misivă aspră: „Cucernice Părinte, nu înţeleg cum cineva slujeşte Biserica şi pe Christos atunci când defăimează pe toate căile şi insultă greu pe camarazii acelora cari au murit pentru izbânda Crucii. Sper că atitudinea de până acum se va schimba. Nu pot să vă cer prin aceste rânduri să faceţi ceea ce nu sunteţi în stare să faceţi sau să înţelegeţi lucruri pe cari mintea nu vă ajută a le pricepe acum şi pe cari alţii, fără carte multă[,] le-au înţeles mai de vreme. Rândurile acestea vor numai să fie un binevoitor avertisment, fiindcă n-aş vrea să aveţi, pe lângă atâţia alţii[,] un duşman nou şi încă dintre cei mai hotărâţi. Cu sentimente cuvenite, Virgil Andronescu. 14.II.1937. Bucureşti”[vi].

Impetuozitatea vârstei, dar şi determinarea emanată de tonul acestei scrisori aveau să pălească curând în faţa provocărilor vieţii. În toamna lui 1937 Andronescu a fost admis la Institutul Sanitar Militar Bucureşti, încheindu-şi abrupt legăturile cu Mişcarea Legionară. Unele greutăți familiale precum și angajamentul militar au prevalat în faţa tentaţiei politice, un an mai târziu fiind avansat la gradul de sublocotenent. Tenace, termină facultatea în iunie 1940, iar în primăvara lui 1941 îşi susţine teza de doctorat, fiind repartizat ca medic al „Batalionului 1 Instr. şi Reparaţii Auto-Călăraşi”.

Războiul și captivitatea

Virgil Andronescu

Virgil Andronescu, medic militar

Războiul mondial l-a înghiţit în tumultul său. Între 23 aprilie 1942 şi 6 septembrie 1943 a fost trimis pe fronturile din Crimeea şi Cuban, ca medic al Batalionului 4 Vânători de Munte-Predeal. Evenimentele de la 23 august 1944 l-au găsit în Moldova, cu o nouă unitate. Episodul mi-a fost rememorat cu o naturaleţe debordantă, la peste 65 de ani de la consumarea sa: „Când au trecut românii de partea ruşilor eram la Bradu, lângă Bacău, cu trupa. Eu eram medicul regimentului 1 Artilerie Grăniceri Anticar Moto de Gardă, un regiment nou înfiinţat. Şi parcă-l văd, domne, era colonelul Budiş… Eu eram cu comandantul, mă ţinea mai aproape de el, pe post de comandă, pentru ca postul de prim ajutor să fie asigurat acolo. Şi primim ordin de la Bucureşti, de la Marele Stat Major: Încolonaţi-vă pe partea dreaptă a şoselei cu direcţia spre vest! Aşteptaţi sosirea trupelor aliate (sovietice) şi porniţi împreună în urmărirea inamicului comun (german)! Parcă văd hârtia… Când colonelul a primit ordinul, eu eram lângă el. Şi zice: Gata, aţi executat? Domnule colonel, nu-i cunoaşteţi pe ruşi! Hai să pornim spre ţară, să ne retragem, să nu ne găsească ruşii pe aici! Parcă-l văd, săracu’: Vai, doctore, asta înseamnă trădare! Cum putem să facem aşa ceva?! Trădarea însemna să nu execute ordinul… Şi în noaptea următoare au venit ruşii: Davai ceas, davai sapakei, davai denghi, davai cutare, davai cutare… Şi ne-au jefuit: ne-au dezbrăcat, ne-au luat cizmele, ne-au luat mantalele… În schimb ne-au dat zdrenţe de-ale lor şi bocanci rupţi, pentru că ei erau foarte prost echipaţi, cu lucruri uzate. Şi ne-au încolonat şi ne-au pornit către Bălţi”[vii].

A urmat o călătorie epuizantă, în imensitatea unui conglomerat statal vlăguit de război şi chinuit de setea de răzbunare: „Am mers o lună pe jos, în marş, păziţi de cesavoi, de santinele. Pe unde ne apuca noaptea, acolo dormeam. A doua zi înjurături şi porneam… Într-o lună am ajuns la Bălţi, dar câte s-au întâmplat pe drum… Cum veneau trupe proaspete, din sens invers, erau leşinate: Davai! Ne mai dezbrăcau şi ei şi ne luau tot ce găseau! Tot! La Bălţi ne-au îmbarcat în bou-vagon, pe trenuri, şi ne-au pornit spre Răsărit. A fost mare dezastru, pentru că a durat aproape o lună până am ajuns dincolo de Moscova… După vreo 7-8 zile au început să moară dintre românii din bou-vagoane. Şi dimineaţa, când trenul era oprit într-o staţie oarecare, deschideau uşa: Morţi sunt? Până am ajuns la cap, în vagonul nostru au fost şapte morţi, din 38 de oameni. De exemplu, dacă într-un vagon nu erau, înjurau că nu sunt morţi, trânteau uşa şi plecau mai departe! Şi tot aşa… Şi morţii erau adunaţi pe un căruţ, pe care îl trăgeau doi prizonieri străini, nu ştiu ce naţie erau… Şi când ajungeau la capul trenului, era cu vârf… de morţi… În vagon oricum eram mai mulţi decât am fi încăput şi trebuia să dormim cu schimbul. Era unul care scăpase cu un ceas cusut la guler şi atunci ceasul era de orientare: făcusem grupe care se schimbau din trei în trei ore. Şi am ajuns la cap…”[viii].

Punctul terminus al acestei adevărate curse a morţii a fost Gulagul sovietic:

„La Oranki, dincolo de Moscova, undeva, sus, era un lagăr mare, care era plin până la refuz. Şi făcuseră un fel de anexă pentru Oranki, care se numea Mânăstârca. În vremea ţarilor fusese o mănăstire pe care au transformat-o în închisoare. Şi aici era prăpădul de pe lume! Am avut noroc în  privinţa asta cu o doctoriţă, Alexandra Nina Vasilievna, al cărei fiu era plecat pe front şi nu mai ştia nimic de el. Ea zicea că eu semăn cu fiu-său şi atunci, cumva, pot să zic că m-a protejat. Nu excesiv, că pe urmă îmi săreau ceilalţi în cap, dar când  venea şi întreba cine e pentru infirmerie, o dată pe săptămână mă mai duceam şi eu. Şi doctoriţa când mă vedea spunea la soră să-mi dea un supliment, să-mi dea ceva… N-a durat mult, că pe urmă s-a terminat războiul”[ix].

Ocazia eliberării din lagăr a apărut odată cu creearea diviziilor de „voluntari” alcătuite din prizonieri români capturaţi de armata sovietică. Administraţia bolşevică a speculat situaţia limită în care se aflau militarii, oferindu-le oportunitatea „reabilitării” prin apartenenţa la celulele de bază ale viitoarei armate a RPR. Actul în sine a strecurat discordia în rândul prizonierilor români, antagonizând tabăra „voluntarilor” cu a celor care refuzau oferta sovieticilor. Însă pentru cei mai mulţi a fost o chestiune condiţionată strict de instinctul de supravieţuire, fapt care-i oferă o legitimitate greu de contestat. Referitor la decizia de a se alătura diviziei Horia Cloşca şi Crişan, precum şi la atmosfera care domnea în lagăr în această privinţă, Virgil Andronescu mi-a relatat faptul că medicii ar fi refuzat in corpore înrolarea: „Nu voiau, pentru că ziceau: Puteam să fim morţi de o sută de ori! După ce am trecut prin atâtea, să ne ducem acum să murim?! Şi aşa războiul se termină… Niciun medic n-a vrut să vină.Şi ne-au luat din oficiu, după alfabet…”[x]. Cert este că în iulie 1945, după aproape un an de prizonierat, Virgil Andronescu s-a întors în ţară cu divizia Horia Cloşca şi Crişan.

Dușman al poporului”

Experienţa frontului şi a prizonieratului l-a determinat pe Virgil Andronescu ca în 1947 să solicite şi să obţină ieşirea din cadrele active ale armatei. Trecut în cadru disponibil, a fost repartizat ca medic căpitan în rezervă la Centrul Teritorial Muscel, ulterior fiind numit medic de circumscripţie în localitatea natală.

Contextul creat în urma instalării depline a comunismului avea să-i refuze liniştea pe care o căutase după ieșirea din captivitate. Începând cu 1948, la Cetăţeni, a apărut ideea formării unui grup de rezistenţă anticomunistă, idee dezvoltată şi pusă în practică ulterior de locotenent-colonelul Gheorghe Arsenescu. În scurt timp, sub impulsul agresiunii comuniste, lucrurile s-au precipitat, generând activitate în zona muntoasă a judeţului Muscel, dar şi represalii din partea Securităţii. Una dintre victimele acţiunii haotice de reprimare a „bandiţilor” din munţi a fost şi medicul Virgil Andronescu. Legăturile cu fraţii Ion şi Gheorghe Purnichescu, doi dintre partizanii lui Arsenescu, l-au adus în atenţia Securităţii. Motivul arestării este unul foarte debil, dar indică fără greş intensitatea represiunii. Deşi, asemenea întregii comunităţi, cunoştea situaţia fraţilor Purnichescu, nevoiţi să ia calea muntelui alături de Arsenescu, din cauza abuzurilor comise de regim împotriva lor, doctorul Andronescu nu s-a implicat în activitatea partizanilor. În ciuda evidenţei a fost arestat la 25 aprilie 1951, din Braşov, unde fusese transferat cu serviciul: „Eram la Sfat, la şedinţă. Şi când am ieşit de la şedinţă… Fiind în şedinţă a venit cineva şi mi-a suflat că mă arestează şi atunci au plecat toţi şi am rămas ultimul. Şi a venit înauntru şi mi-a pus cătuşele la mâini: Eşti arestat! La sfârşit, când se terminase şedinţa. […] Unul era civil, parcă-l văd, şi trei înarmaţi, militari. Erau cu albastru. Sigur erau securişti, parcă-i văd…”[xi].

Culpa care i s-a imputat a fost „omisiunea denunţării”, din cauza faptului că în vara lui 1949, după ce fraţii Purnichescu părăsiseră muntele şi se ascunseseră în Bucureşti, i-a întâlnit în casa unei cunoştinţe comune; la acea dată Virgil Andronescu fusese transferat la un spital de pediatrie din capitală, unde se mutase împreună cu soţia. Corpul delict a fost o… raniţă veche în care Andronescu primise nişte bucăţi de săpun de casă!

Virgil Andronescu

Virgil Andronescu în arestul Securității

Adus la Piteşti, ancheta sa a debutat rapid şi a fost condusă de sublocotenentul Iordache, unul dintre cei mai cruzi anchetatori: „Toate bătăile şi tot chinul de la Iordache pe chestia asta au fost: că să recunosc că am luat parte la organizaţia asta… […] Iordache era locotenent major, care era şeful serviciului de cercetări penale al Securităţii Piteşti. Şi ăsta… jos erau celulele pentru deţinuţi… eu eram singur într-o celulă şi celelalte erau goale, pe urmă s-au mai adunat şi în celelalte… Jos erau celulele şi nişte trepte de lemn urcau la etajul… […] Mă schilodea! V-am povestit: mă punea pe aia… targa aia, ce era, aşa, ca o scândură… un fel de pat îngust de scândură, un pic mai jos de înălţimea acestei mese, mai sus ca patul – între pat şi masă… Şi dădea Iordache până obosea. Cu parul, cu bâta… Bâtă, bâtă! Şi dădea cu bâta…! Te ţinea pe spate, te întorcea pe burtă, îţi căra până obosea! Când obosea el, câteodată mai punea şi din soldaţii ăia, dar nu-i plăcea cum făceau ăia treaba… Şi după ce obosea, te trăgea jos, te arunca, aşa, jos, de acolo, pe urmă te târai până în capul treptelor, acolo îţi dădea un picior în fund, te duceai de-a dura până jos şi striga la ăia: Dă-i să bea, dumnezeu’ mă-sii de bandit! Asta însemna că în celulă, pe ciment, băgau apă, scoteau aşternuturile şi rămâneau numai două scânduri şi acolo trebuia să stai până se gândeau ca să-ţi aducă ceva de mâncare… A doua zi, sau a treia zi, când îi venea pe chelie lu’ Iordache, te ducea iarăşi sus: Ei, te-ai gândit? Dacă n-am făcut nimic… Dumnezeu’ mă-tii dă bandit! Şi dă-i, începea iară…”[xii].

Violenţa anchetei a fost dublată de procedeul înfometării: „Azi îţi dădea ceva de mâncare, un blid cu ceva, o bucată de pâine şi apă-ţi dădea mâine… Şi dacă cereai apă, îţi trăgea o înjurătură. Deschidea uşa şi: Ce vrei, bă, banditule? Parcă-i văd… Mi-e sete, nu mai pot; un pic de apă, am mâncat pâinea aia, am mâncat saramura aia de peşte… Dumnezeu’ mă-tii! Şi tranc! Trântea uşa şi pâna a doua zi nu mai… puteai să baţi, puteai să faci ce vrei… Regim de exterminare. A fost regim de exterminare…”[xiii].

Rezultatul acestor procedee de interogatoriu a fost smulgerea unor declaraţii „compromiţătoare”, în baza cărora Virgil Andronescu a fost condamnat la doi ani închisoare corecţională.

În lagăr se zdrobesc conștiințele

După un scurt popas în Jilava, a fost trimis pentru executarea pedepsei la Poarta Albă. Munca la Canal a fost epuizantă. Repartizat într-o brigadă de „încărcători la vagonete”, având coastele fisurate (consecinţa anchetei de la Piteşti) şi suferind o congestie pulmonară, după trei luni a fost internat în infirmeria coloniei. Intrat ca pacient, Andronescu a fost reţinut ulterior ca medic în spitalul de la Poarta Albă. În această calitate a fost martor la numeroase decese printre deţinuţi. Pentru a se acoperi urmele atrocităţilor, practica falsificării actelor de deces era una curentă: „Treceai… nu, treceai şi penumonie, treceai… Dar boli acute, la care se poate întâmpla, cu toate îngrijirile posibile, totuşi, să cedeze inima, să cedeze respiratoriul, să cedeze sistemul nervos, ceva, meningită… Dar nu nealimentaţie corespunzătoare sau tratament necorespunzător al conduitei paznicilor şi aşa…”.

Aici Andronescu a fost încadrat informativ. Câteva note despre activitatea sa încă se păstrează. Parcurgerea lor lasă senzaţia unui om temător, extrem de precaut în relaţia cu administraţia şi, se pare, dispus la compromis pentru a nu mai repeta suferințele anterioare: „Fricos, ar face orice să nu-şi piardă situaţia bună de la spital, fiindcă vrea să profite de ea cât poate”[xiv]. Dacă ar fi să dăm crezare acestor note, Andronescu făcea chiar exces de zel în favoarea administraţiei: „Cât a fost la vizite interne s-a arătat foarte sgârcit în aceia de a da scutiri punând totdeauna problema că scoaterea oamenilor aiurea din producţie este în defavoarea coloniei şi a producţiei în general”[xv]. Din punct de vedere profesional era apreciat pozitiv.

Probabil aceste note au reprezentat semnale încurajatoare pentru ofițerii operativi, care l-au racolat informator (nume conspirativ: “Vasilescu”), la 15 decembrie 1951, la propunerea sublocotenentului Câmpeanu Constantin. A fost începutul unei relaţii maligne care formal avea să dureze până în 1989. În 2009, în timpul dialogului pe care l-am purtat, urmele ei încă nu dispăruseră. Chemat la “discuții”, conform raportului de recrutare[xvi], a redactat “de bună voie” o declarație în care a oferit unele amănunte despre comportamentul medicilor și al deținuților din spitalul coloniei Poarta Albă. Prima sa “țintă” a fost medicul deținut Traian Mihăilescu, despre care Andronescu a informat administrația că înlesnea prelungirea internărilor unor deținuți, deși aceștia ar fi fost deja refăcuți[xvii].

Un asemenea comportament poate fi înțeles pe deplin doar ținând cont de context și înțelegând slăbiciunile umane. Explicația poate veni chiar de la deținutul Andronescu: “Dacă cu ocazia cercetărilor declarațiile mele diferă, aceasta este numai din cauza șocului emotiv puternic provocat de prăbușirea bruscă de la un post modest dar care corespundea aspirațiilor mele preofesionale, la celula închisorii”. Paragraful următor vine să întărească groaza sădită în sufletul deținutului de comportamentul violent al anchetatorilor: “Numai datorită înțelegerii binevoitoare pe care mi-au arătat-o tot timpul cercetărilor organele anchetatoare [!!!], am izbutit să-mi revin și să redevin – după executarea pedepsei – un element util societății. Sunt vinovat pentru lipsă de vigilență față de Dușmanii Poporului. Îmi iau angajamentul de a nu mai greși în viitor”[xviii].

Virgil Andronescu a fost eliberat la 7 august 1953. Trei zile mai târziu, doi sublocotenenți, Moraru și Mogoșescu, șeful, respectiv adjunctul Biroului Operativ, distrugeau, cu proces verbal, cele 40 de note informative “ce redau o serie de manifestări dușmănoase și zvonuri, favorizări etc. din cadrul Spitalului de deținuți din cadrul acestei Coloni [sic!]”, redactate de Andronescu pe parcursul a opt luni. Concluzia celor doi este întristătoare: “Menționăm că întreg materialul a fost exploatat la maximum, luându-se unele măsuri acolo unde a fost cazul”[xix].

În cursa Securității

Întrebându-l care a fost relația cu Securitatea, după eliberare, Virgil Andronescu mi-a răspuns, nu fără o undă de îndoială: “Am făcut meserie, restul nu m-a interesat…”[xx]. Și cred că, într-adevăr, dacă i s-ar fi îngăduit, Andronescu ar fi făcut meserie. O meserie căreia îi era dedicat și care l-a adus în situații dintre cele mai inedite. După eliberare însuși anchetatorul Iordache a beneficiat de priceperea sa: “Pe urmă, după ce m-am liberat… i-am salvat copilul de la moarte! Fără să exagerez… […] a trimis maşina cu copilul… […] Sigur îşi aducea aminte! Se făcea că plouă, că avea nevoie. Încercase alte soluţii…”[xxi].

5În libertate, reactivarea sa ca informator s-a petrecut în martie 1962, prin amenințare, și a fost realizată de către locotenentul major Mica Constantin, de la Serviciul Raional de Securitate Sibiu. Acesta nota cu cinism: “Manifestă teamă față de organele de stat. Pentru cunoașterea personală s-a folosit următorul procedeu: Cunoscând că a fost prizonier în lagărul de la Mânăstârca URSS, a fost contactat în mod acoperit la locul de muncă, s-a cerut consultație pentru un copil și i s-a cerut să ne relateze ce persoane cunoaște că au fost cu el la Mânăstârca, despre care ne-a dat o notă”[xxii]. Marea miză a “pescuitorilor” Securității a fost întotdeauna teama. Concomitent, aceasta a fost balastul victimelor care nu au știut niciodată care era diferența dintre amenințarea voalată și punerea ei în practică. O lună mai târziu, în 21 aprilie 1962, Andronescu a căzut victimă unei practici curente: a fost anchetat în privința trecutului legionar, a legăturilor cu partizanii sau cu persoane “suspecte” din apropierea sa, “compromis” și șantajat să semneze angajamentul. Nu avea de unde să știe că “în cazul că nu va fi sincer în anchetă, nerecunoscând activitatea lui legionară și nu va demasca nimic compromițător despre alte elemente, nu va fi recrutat [sublinierea mea], luându-i-se un angajament că nu va divulga nimănui cele discutate cu noi”[xxiii].

S-ar părea că o vreme a izbutit să-și înșele urmăritorii. La scurt timp după semnarea angajamentului s-a transferat la policlinica de copii din Pitești, fiind “abandonat” de Securitatea din Sibiu la 1 iulie 1964. Totuși, din documentele Securității Pitești rezultă că Andronescu ar fi furnizat note informative inclusiv “raionalei” din Sibiu, care l-a apreciat pozitiv[xxiv]. În iulie 1965 Andronescu a fost reactivat, de această dată de către locotenentul Zigler Alexandru, de la Securitatea din Pitești, în “sarcina” sa căzând medicii Rădulescu Gheorghe, Friedman Iosif, Erbașu Ion sau Daneș Constantin[xxv]. În general, notele sale au vizat medici din spitalele în care a funcționat (foști legionari, PNȚ-iști etc.), sau persoane având rude în străinătate.

În relația cu Securitatea a purtat mai multe nume conspirative (Dan Vasilescu, Hugo), iar evaluările realizate de ofițerii de legătură au fost, din păcate, laudative. Iată cum suna, de pildă, o asemenea notă-raport, privind activitatea sa ca informator: “Posedă cultură generală, cunoaște limbile franceză și germană, este inteligent, sociabil, comunicativ, politicos față de persoanele cu care vine în contact, cu prestanță și dispune de multe relații în Pitești. În munca de colaborare cu noi este conștiincios, punctual la întâlniri, respectă indicațiile date și se preocupă de îndeplinirea sarcinilor, având experiență și răspundere pe această linie. De la ultima analiză și până în prezent a furnizat 32 note informative care au prezentat interes operativ și s-au verificat pe alte linii”[xxvi]

Asemenea rapoarte pozitive au condus la menținerea sa în plasa informativă și la perpetuarea relației nocive cu Securitatea, dar și la unele favoruri, sub forma unor călătorii în străinătate. În 1968 i s-a îngăduit să meargă la Viena, în vederea unei intervenții chirurgicale la ochi, iar în anii ’70 a trecut din nou granița, în interes de serviciu și ca turist. Cu prilejul călătoriilor a fost “verificat” prin mai mulți informatori. Convorbirile telefonice i-au fost interceptate, din cauza legăturilor cu unii etnici germani. În 1971, de pildă, înainte de a pleca la un congres al medicilor pediatri, la Viena, a fost instruit să fie atent la fugarii români, dar și le etnicii germani, despre care trebuia să dea informații. În vara lui 1977 lui Virgil Andronescu i s-a permis să călătorească în Austria, Spania, Franța, Italia și Elveția, la plecare fiind pregătit contrainformativ, “fără a i se da sarcini concrete”[xxvii]. “Din verificările ulterioare a rezultat că s-a comportat corespunzător în străinătate și despre colaborarea cu organele noastre nu sunt suspiciuni de deconspirare”. Deplasarea a pricinuit noi verificări și note informative despre și de la Virgil Andronescu, cât și despre contactele sale peste graniță[xxviii].

Tot în 1977 Andronescu s-a pensionat, un an mai târziu stabilindu-se în localitatea natală, Cetățeni. Probabil a sperat că va fi lăsat în pace. În van. Nedorind să renunțe la “serviciile” sale, Securitatea l-a direcționat înspre “legionarii din comună precum și în rândul altor elemente”[xxix]. La rândul său, a fost urmărit în continuare, șeful postului local de miliție, plutonierul Necșoi Constantin, recepționând în anii ’80 notele informative despre Andronescu. A căpătat curajul necesar pentru a rupe legăturile cu Securitatea în 1981, când a refuzat continuarea colaborării. Faptul a condus la îndepărtarea din rețeaua informativă, unde a rămas nominal, doar în virtutea zelului Securității, până în februarie 1989.

Epilog

Medicul Virgil Andronescu a murit anul trecut, la vârsta de 97 de ani. În cei câțiva ani care s-au scurs de la întâlnirea cu el mi-am propus de multe ori să-l revizitez. Nu am avut curajul necesar să o fac. Ce aș fi putut să îl întreb pe acest om – nu pentru a-l acuza, ci pentru a-l înțelege – fără să-l ofensez sau să-i tulbur bătrânețea? Aveam măcar dreptul să o fac? În final rămân doar cu regretul de a nu fi vizitat încă o dată un veteran de război, un deținut politic și un medic de excepție. Celelalte fațete ale biografiei vor fi apăsat destul asupra conștiinței sale. Pentru că Virgil Andronescu a fost, la rândul lui, o victimă. O dovadă incontestabilă că ființa umană, aceeași dintotdeauna, este vulnerabilă. A fost o victimă în aceeași măsură în care au fost victime cei zdrobiți în bătaie, în “reeducare”, pentru a fi determinați să zdrobească la rândul lor. Vina, în astfel de cazuri, trebuie căutată în altă parte.

Conform unui opis întocmit de Securitate, între 12 septembrie 1968 și 18 iunie 1981, Virgil Andronescu a oferit 130 de note informative[xxx], adică aproximativ o notă pe lună, timp de 13 ani. Notele prezente în interiorul celor două volume trădează groaza “sursei” de a repeta brutalitatea anchetei și a detenției. Deși micile comunități rurale muscelene au fost infectate cu morbul delațiunii și infestate de informatori, cazul lui Virgil Andronescu este touși unul aparte, intrarea sa în rețeaua informativă a Securității fiind siluită. Ca urmare, cred că este nimerit să redau în încheiere – nomina odiosa – ofițerii de Securitate care “l-au avut în legătură”, oameni a căror ocupație și sursă de venit a fost neliniștea altor oameni: sublocotenent Dumitrescu Gheorghe (20.12.1952-7.08.1953), locotenent Zigler Alexandru (7.08.1965-6.01.1968), căpitan ChingaruConstantin (6.01.1968-15.03.1968), căpitan Crăciuneanu Marin (15.03.1968), maior Georgescu Ion, locotenent Lia (?) Marin (1.03.1970), Iereș (?) Gheorghe, locotenent major Paraschiv Ion (12.03.1974-16.11.1976), maior Stănescu Constantin (16.11.1976)[xxxi].

[i] Virgil Andronescu se referă aici la data la care Regatul României a decis participarea la primul război mondial.

[ii] Conform lui Virgil Andronescu, la acea dată din conducerea organizaţiei legionare din facultate făceau parte Şerban Milcoveanu, Paul Craja, Petre Tonitza (fiul pictorului Tonitza), Constantin Daniel şi Mircea Coatu. „Proces verbal de interogatoriu” (21 aprilie 1962), A.C.N.S.A.S., fondInformativ, dosar nr. 209181, f. 16.

[iii]Mihail Vârfureanu, comandant legionar, a fost învinuit de arestarea Nicoletei Nicolescu, conducătoarea organizaţiei feminine a Mişcării. Cazul său este însă departe de a fi elucidat. Arestat în timpul statului naţional legionar, Vârfureanu a fost asasinat de către foşti camarazi la Jilava, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940: „Moartea lui Vîrfureanu Mihai a fost violentă. Ea se datoreşte suprimării funcţiunilor cerebrale consecutiv fracturilor craniene şi rănirii creierului de un proiectil de armă de foc. Proiectilele au pătruns în corp urmând un traiect postero-anterior, uşor înclinat, de la stânga la dreapta”. „Raport medico-legal” (27 noiembrie 1940), Asasinatele de la Jilava…, Snagov şi Strejnicul. 26-27 noiembrie 1940, Ediţia a II-a, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, p. 106.

[iv]Alături de Virgil Andronescu, din cuibul condus de Vârfureanu mai făceau parte Virgil Popescu (fiul protopopului din Târgovişte), Victor Chercea, Mihai Petrescu sau Gheorghe Gref. „Proces verbal de interogatoriu” (21 aprilie 1962), A.C.N.S.A.S., fondInformativ, dosar nr. 209181, f. 16.

[v]Membru al Mişcării Legionare, Petre Diaconescu a avut un sfârşit sumbru. Fiind urmărit, a furnizat informaţii Siguranţei în legătură cu locul în care se ascundeau fraţii Ion şi Gheorghe Purnichescu. Deconspirat, a fost împuşcat de către Ion Purnichescu în vara lui 1948. Pentru detalii vezi şi Constantin Vasilescu, Cotidianul unui partizan. Studiu de caz: Gheorghe Arsenescu, în Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc – Între transformare și adaptare. Avataruri ale cotidianului în regimul comunist din România,  Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 135-136. În ancheta sa, Virgil Andronescu introduce şi ipoteza unei rivalităţi politice între fraţii Purnichescu şi Petre Diaconescu, pe care îl numeşte „duşman al Purnicheştilor”. A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 261, vol. 2, f. 185. Nu este exclus ca această „rivalitate” să fi contat în deznodământul tragic din 1948.

[vi]A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 209181, f. 28.

[vii]Interviu cu Virgil Andronescu (6 ianuarie 2009), Câmpulung Muscel, arhiva personală a autorului.

[viii]Ibidem.

[ix]Ibidem.

[x]Ibidem.Ulterior, într-o declaraţie la Securitate, Virgil Andronescu afirma: „La 18 noiembrie 1944 m-am înscris în mişcarea de voluntari români dintre prizonierii din URSS într-un timp când marea masă a prizonierilor nu acceptase încă această mişcare. Scopul angajamentului luat era: a participa într-o unitate de voluntari în lupta contra hitlerismului până la distrugerea lui totală, a lu[p]ta pentru instaurarea în ţară un nou regim de largă democraţie, a lupta pentru strângerea legăturilor cu URSS. Consecvent acestor angajamente am intrat la 10.IV.1945 în divizia II Voluntari HCC care a luat fiinţă atunci, fiind încadrat Medic Şef Serv. Triaj la Batalionul Medico-Sanitar. La Kotovsk, unde s-a organizat Divizia, mi-am continuat pregătirea politică începută în lagăr sub conducerea tov. Natalia Scurtu şi am fost redactor responsabil cu Buletinul Ofiţerilor”. „Declaraţie autobiografică” (10 mai 1951), A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 261, vol. 2, f. 183. Deşi această declaraţie oferă o perspectivă sensibil diferită, nu excludem posibilitatea ca doctorul Andronescu să fi exagerat în faţa anchetatorilor disponibilitatea de a se alătura mişcării de „voluntari”.

[xi]Interviu cu Virgil Andronescu (6 ianuarie 2009), Câmpulung Muscel, arhiva personală a autorului.

[xii]Interviu cu Virgil Andronescu (6 ianuarie 2009), Câmpulung Muscel, arhiva personală a autorului.

[xiii]Ibidem. La finalul anchetei, Virgil Andronescu cântărea 48 de kilograme. La debut avusese 84.

[xiv] Notă (8 noiembrie 1952), A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 209181, f. 20.

[xv] Notă, A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 209181, f. 22.

[xvi]Raportul a fost întocmit șeful Biroului Operativ, locotenent Silișteanu Pavel. A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 189.

[xvii]Declarație (17 decembrie 1952), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, ff. 66-68.

[xviii]A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 168.

[xix]Proces verbal (10 august 1953), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 176.

[xx] Interviu cu Virgil Andronescu (6 ianuarie 2009), Câmpulung Muscel, arhiva personală a autorului.

[xxi] Interviu cu Virgil Andronescu (6 ianuarie 2009), Câmpulung Muscel, arhiva personală a autorului.

[xxii] Raport (18 martie 1962), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 5.

[xxiii] Raport (18 martie 1962), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 6.

[xxiv] Referat (3 iulie 1965), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 10.

[xxv] Raport (30 iulie 1965), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, ff. 12-13.

[xxvi] Raport (18 martie 1962), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 5.

[xxvii]Raport (14 iulie 1977), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 30. Pregătirea contrainformativă fără sarcini precise a constat în câteva instrucțiuni cu caracter general: adoptarea liniei oficiale în privința regimului din RSR, evitarea contactelor compromițătoare, prezentarea unei atitudini necritice referitoare la regimurile politice occidentale etc.

[xxviii]Conform unei astfel de note, găzduitorul lui Andronescu la Viena a fost Herman Hugo, în vârstă de 89 de ani, originar din Bucovina, care în timpul primului război mondial ar fi făcut parte din serviciul de contrainformații austro-ungar, cunoscând rusă, germană și idiș, “fiind în realitate evreu nemărturisit” (!). În anii 30 a emigrat în Austria, unde a lucrat ca funcționar de poștă, devenind „președinte de onoare al coloniei române din Viena”. Notă (9 noiembrie 1977), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 27.

[xxix]Raport (14 mai 1979), A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 18.

[xxx]A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 2, ff. 1-6.

[xxxi]A.C.N.S.A.S., fond Rețea, dosar nr. 301563, vol. 1, f. 178. Din această enumerare lipsește numele unui maior, care a fost imposibil de descifrat

Anunțuri
Citat | Acest articol a fost publicat în Haiducii Muscelului, Studii și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s