EUGEN CHIRCA: POVESTEA UNUI PARTIZAN. ȘI DESPRE „POZITIV” SAU „NEGATIV” ÎN REZISTENȚA ARMATĂ

Dintre Haiducii Muscelului au mai rămas în viață Eugen Chirca și Alexandru Marinescu. Întâmplător sau nu, cei doi sunt de aceeași vârstă și au fost colegi de școală. Iarna trecută l-am vizitat în prag de an nou pe Eugen Chirca, din Nucșoara. A fost un prilej nescontat pentru care îi mulțumesc, fără a-i da numele, unui muscelean de-al meu. Cu ceva vreme în urmă murise Marina Chrica, mătușa lui Eugen, care avusese un rol esențial în existența Haiducilor Muscelului. Mai tânăr și aproape deloc cunoscut, Eugen, nepotul său, fusese chiar unul dintre partizani. Despre Marina Chirca nu are o părere impecabilă. Este firesc, acțiunea femeii conducând la suprimarea tatălui său, drept pentru care nu i-a vorbit o bună bucată de vreme. Ceea ce poate părea de neînțeles își află explicația în existența acestui om și a întregii sale familii. Povestea lui Eugen este în bună parte cea a familiei sale, iar povestea familiei Chirca se confundă cu cea a partizanilor din Muscel. Iar partizanii, înainte de toate, au fost oameni.

Iată, foarte succint, evoluția sa. Eugen Chirca a devenit „haiduc” al Muscelului la nici 19 ani, fiind adus în grup de tatăl său, Ion Chirca “Dezertorul”. Alături de întreaga sa familie a devenit victimă a șantajului Securității care a încercat să obțină arestarea tuturor partizanilor prin presiuni asupra tatălui său. Marina Chirca a dezvăluit faptul că “Dezertorul” fusese stâns cu ușa de Securitate și furnizase informații despre grup. Consecința directă a fost eliminarea lui Ion Chirca de către Gheorghe Mămăligă, unul dintre partizani. În aceste condiții Eugen Chirca, care mai înainte fusese amăgit de Securitate că va fi lăsat în libertate datorită colaborării sale, a fost arestat în decembrie 1949 și condamnat la 8 ani de închisoare. Când a ieșit, în 1957, se simțea îmbătrânit, era apăsat de griji și speriat de omniprezența Securității. O mostră din ceea ce a petrecut în munți și în închisoare se găsește în materialul video de mai jos.

Imagine

Eugen Chirca în arestul Securității

Însă înainte de toate, pornind de la experiența lui Eugen Chirca, socotesc că este un bun prilej de a pune întrebarea: avem calitatea de a-i cataloga/eticheta/judeca pe acești oameni? Sau de a-i ascunde de la fața istoriei? Pentru că atunci când nu există chestiuni delicate, de ordinul celor expuse mai sus, intră în discuție chestiunile ideologice. Cândva, prin 2010-2011, am avut un dialog cu unul dintre efemerii simbriași ai anticomunismului. Tema nedeclarată a discuției era despre cum se poate aduce în atenția oamenilor subiectul rezistenței armate, evitându-i pe legionari, dintre care cel mai cunoscut era, evident, Ion Gavrilă Ogoranu. Scrutând orizonturile istoriei contemporane, soluția se întrezărea pe povârnișurile din sudul Făgărașului. Totuși, periculos de aproape de potecile bătute de Gavrilă și ai lui. Am spus atunci că cei din sud nu au fost legionari. Am fost întrebat: „Ați scris asta undeva?” Nu o făcusem, dar în timp am realizat nefirescul interogației. Pentru că ideea nu era dacă am scris undeva, ci dacă am făcut-o canonic, ca un soi de contrapondere la asumarea neolegionară a fenomenului luptei de partizani. Mai nou, în 2013, în cursul unei „conferințe” a IICCMER despre Ion Gavrilă Ogoranu, se critica atenția care i se acordă acestuia și se îndemna la focalizarea către o istorie pozitivă a rezistenței armate, “de genul celei reprezentate de Toma Arnăuțoiu”. Cum se pot cataloga figurile marcante ale partizanilor în pozitive și negative? În funcție de activitate sau de afinități ideologice? De bună seamă, sugestia viza afilierea lor ideologică. Dar ceea ce nu știu cei care sugerează astfel de “soluții” este că atunci când nu există “problemele” ideologice, apar “problemele” umane. “Probleme” pe care deontologii sunt atunci dispuși să le evite, din ignoranță sau oportunism. Din strădania de a construi un panteon eroic epurat, corect politic. Sugestia făcută în cursul dezbaterii cu pricina mi se pare o neghiobie. Iată o temă de reflecție în acest sens: partizanii lui Gavrilă, “legionari feroce” (sic!), nu au deschis niciodată focul, fără a fi provocați sau fără a fi puși în situația de a-și apăra libertatea; Haiducii Muscelului, în schimb, fie și fără a exista consensul general de grup, au desfășurat și acțiuni în care s-au arătat intransigenți (Ion Marinescu a fost cel mai activ în acest sens). Mai mult, tragedia lor existențială a făcut ca la un moment dat aceștia să se elimine între ei. Evident, vinovăția o găsim mai degrabă în curtea unui regim criminal – comunismul, care prin mijloace de teroare și șantaj a indus asemenea evenimente. Cum putem împinge, atunci, atât de ferm și iresponsabil memoria celor două grupuri, de pildă, în sfera absolută a negativului și pozitivului? Să fim bine înțeleși: nu negăm nicio clipă că grupul condus de Ogoranu a fost unul alcătuit din tineri legionari sau că doctrina legionară nu ar fi fost una nedemocratică, deși la un moment dat aceasta s-a înscris aparent în logica democrației parlamentare. Însă la fel de real este că toți partizanii, inclusiv cei ai lui Gavrilă, s-au aflat în munți pentru a combate comunismul și nu pentru a oferi o alternativă de extremă dreaptă la comunizare. Iar acest lucru a fost conștientizat de luptători anticomuniști de toate orientările politice.

Precum Toma Arnăuțoiu sau Gavrilă Ogoranu, Eugen Chirca este unul dintre acei partizani ale cărui fapte nu se împart ca la piață, în scump sau ieftin, în bun sau stricat, în pozitiv sau negativ. Chirca a intrat în rezistență cu sufletul curat, foarte tânăr fiind, iar acțiunile sale, inclusiv contactele cu Securitatea, stau sub semnul tragediei unei epoci. Despre afinitățile ideologice ale luptătorilor el însuși mi-a mărturisit că unul dintre “haiduci”, Titu Jubleanu, ar fi fost legionar, însă asta nu a contat nicidecum în relațiile sale cu ceilalți. Pentru că acolo, în munți, au contat alte lucruri.

Au trecut mai bine de 50 de ani de la moartea lui Gheorghe Arsenescu, întemeietorul rezistenței armate din Muscel. La atâta amar de vreme am fost întâmpinat cu bucurie la Nucșoara. Și cu o bunăcuviință care m-a îndatorat. Eugen Chirca este un om cu o imensă experiență de viață și cu o seninătate dezarmantă. Știe că povestea Haiducilor Muscelului ascunde multe lucruri încă greu de discutat, de aceea e discret, dar nu ezită să răspundă la întrebări delicate atunci când este chestionat. Apariția sa constituie un apel la moderație și la prudență în a-i judeca sau eticheta pe partizani. Îi sunt recunoscător pentru că, în prag de sărbători, a primit un străin în casa sa.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Haiducii Muscelului și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s