MIRCEA STĂNESCU: CVERULENȚA UNUI PLAGIATOR

Motto: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”

Mâniat nevoie mare pentru că am îndrăznit să fac trimitere de pe blogul meu la răspunsul lui Alin Mureșan adresat atacurilor sale grosolane și acuzelor nejustificate de plagiat, Mircea Stănescu și-a dat brusc seama că eu sunt vinovat de… ați ghicit, „plagiat”! Ca atare, a găsit de cuviință că este cazul să mă „demaște”. Această tentativă hilară a debutat cu publicarea unui schimb de e-mailuri, inițiat de el. Trec peste grosolănia cu iz penal de a-mi publica corespondența privată, deoarece aceasta nu face altceva decât să-l incrimineze, demonstrând că, în fața răspunsului meu tranșant la insinuările sale, a găsit de cuviință să se “retragă”, de bună seamă, cu coada între picioare. A stărui în această discuție ar fi o eroare, absurdul acuzelor lui Stănescu fiind mai mult decât evident. Pe scurt, acesta sugerează, nici mai mult nici mai puțin, că eu aș fi utilizat necinstit termenul “mutații” (!), care i-ar aparține (!!). Ce se înțelege de aici, de fapt? Că nimeni nu mai poate folosi acest termen, aflat în dicționarul limbii române, fără a-l cita pe Mircea Stănescu. De altfel, acest lucru nu ar trebui să mire, din moment ce pe Alin Mureșan îl acuză că „i-ar fi plagiat” termeni și sintagme ca: „oficiali”, „extindere”, „indezirabili”, „metodă”, „paralizaţi”, „morţi”, „destin”, „țapi ispășitori”, „anodin(e)”. În această logică, este foarte posibil ca în zilele care urmează Mircea Stănescu să-și asume paternitatea unor termeni precum „mânz”, „dârz”, „barză”, „viezure” etc.

Deși în corespondența cu el am utilizat un limbaj cât se poate de relaxat (evident, nebănuind intențiile sale perfide), cred că oricine citește se lămurește de absurdul acuzației lui Stănescu. Mai mult, se lămurește că Stănescu minte. Nu știu dacă o face „precum respiră” (ca să-l citez), dar minte, susținând că termenul din titlu nu are legătură cu textul. Se poate înțelege de aici că l-am „plagiat” (sic!) doar de dragul de a o face. După cum reiese și din corespondența cu personajul, dar și din textul meu, am utilizat termenul cu sensul subliniat, care se vădește în definiția de mai jos. Pentru orice om de bun simț, conexiunea dintre termenul din titlu și text este mai mult decât evidentă și se probează prin documente și mărturii ale supraviețuitorilor.

MUTÁȚIE, mutații, s. f. 1. Schimbare de domiciliu sau de sediu; îndeplinire a formelor legale în legătură cu mutarea dintr-o locuință sau dintr-o localitate în altă; viză de mutare. ♦ Înregistrare a unei schimbări intervenite în statutul personal sau de serviciu al unei persoane sau în situația militară a cuiva. 2. Prefacere, transformare, schimbare, modificare (radicală). ♦ Spec. (Biol.) Apariție bruscă a unui caracter genetic nou, care reflectă o modificare ereditară corespunzătoare a materialului ereditar. ♦ Spec. (Fon.) Transformare sistematică a unei serii de sunete în altele. ◊ Mutație consonantică (sau a consoanelor) = transformare a unor consoane oclusive în limbile germanice. 3. (Jur.) Transmitere a unui bun dintr-o proprietate în alta. – Din fr. mutation, lat. mutatio.
Sursa: DEX ’98 (1998) 

Ideea că aș fi luat acest termen dintr-unul din “celebrele” sale articole și plasarea lui într-o cheie filozofică, sunt cel puțin hilare. Nu mă interesează bâiguielile filozofice ale lui Mircea Stănescu, după cum nu mă interesează nici considerațiile sale asupra textelor mele. Nu am cum să iau în serios observațiile sale, pentru că acestea pornesc de la o premisă falsă. În plus, după cum se va vedea mai jos, ele vin din partea unui plagiator de cea mai joasă speţă. Dacă își imaginează că, pentru că i s-a făcut favoarea de a i se trece blogul în lista resurselor privind reeducarea de la Pitești (http://www.fenomenulpitesti.ro/linkuri), eu, de pildă, am și lecturat studiile sale, rezultă că are o părere mult prea bună despre el însuși. Fapt care, în definitiv, este treaba lui. De altfel, minciunile și deducțiile halucinante, cu caracter apodictic, sunt arme curente în atacurile sale.

Un amănunt în plus: “doctorul în reeducări”, Stănescu – după cum inspirat l-a numit cineva cu prilejul unuia dintre simpozioanele de la Pitești, a fost prezent în sală în momentul în care eu am susținut comunicarea; nu a avut nicio reacție. Va putea spune că, vai, a făcut-o din condescendență pentru mine. Probabil la fel cum a făcut-o și față de Alin Mureșan când “l-a invitat” (!!) alături de el la o emisiune radio.

Dar înainte de a clasa „dosarul Stănescu” supun atenției impostura acestuia, prezentând un caz de plagiat pe cât de grosier, pe atât de elocvent. Spre deosebire de el, care a avut nevoie de mai bine de 3 ani pentru a „găsi” așa zise dovezi de plagiat în cazul lui Alin Mureșan, și de câteva luni de zile de „îmbărbătare”, plus o revelație ca să „dovedească”, în cazul meu, că am „plagiat” dicționarul limbii române, mie mi-au fost suficiente 15 minute pentru a-i identifica furtul.

În cele ce urmează este vorba de monumentalul „studiu” de aproape 4 (patru) pagini, publicat de Stănescu în Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc vol. V-VI/2010-2011 („Represiune și control social în România comunistă”, Polirom, 2011, pp. 161-165) și intitulat „Destine în nomenclatura comunistă: Gavrilă și Eva Birtaș”, pus în oglindă cu biografia Evei Birtaș din lucrarea lui Mihai Burcea, Marius Stan și Mihail Bumbeș, “Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989)”, Polirom 2009, pp. 107-109.

Uneori soarta are o ironie ascunsă, iar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Ceea ce este şi mai amuzant în toată această poveste este că plagiatorul Mircea Stănescu acuza acum câteva luni o ziaristă de la Adevărul, Olimpia Man, pentru că i-ar fi… „plagiat” biografia Evei Birtaș, din Anuarul IICCMER. Dar, ca să-l cităm din nou pe dl. Stănescu, „cazurile de plagiatori plagiați sunt, într-un context de necinste intelectuală, la fel de numeroase”! Mai mult, profitând de Vladimir Tismăneanu, Stănescu îi mulţumeşte acestuia, la 29 noiembrie 2010, pe blogul personal, pentru „sugestia de a scrie” textul despre Eva Birtaș. Dar gestul lui Tismăneanu era un îndemn de a scrie, nicidecum unul de a plagia.

Văzând paragrafele de mai jos, puse pe două coloane – metodă atât de dragă lui – cred că nici prezumția unei reverii nocturne nu i-o putem acorda. Posibilitatea ca el să fi visat cele de mai jos la 2 ani după apariția dicționarului realizat de Burcea, Stan și Bumbeș nu este nici măcar palidă. Palid ar trebui să fie însă „autorul” în fața acestei dovezi de furt intelectual.

Înainte de a prezenta acest caz de plagiat, expunem o încercare de definire a plagiatului care îi este atât de dragă lui Stănescu:

preluarea, din opera tipărită (sau de circulație «Samizdat», pe ascuns, cum se proceda în URSS și apoi în alte țări comuniste) a unui autor (deși mai rar, s-ar putea vorbi și despre expuneri orale), fie: a) de fragmente (fraze, paragrafe, termeni) aidoma, de către alt autor (ceea ce se demonstrează, de obicei, prin expunerea celor două texte «pe două coloane»). Fie b) de asemenea preluări, dar cu unele modificări de exprimare. Fie c) concepte, concepții teoretice, aplicări în practică, metode de investigație originale, aparținând deci autorului-sursă (în mod doveditprin datare în primul rând). Toate acestea (a, b, c) fără ca persoana care preia aceste date de conținut să le citeze cu numele „sursei”. În toate aceste cazuri, plagiatul este evident, și constituie un delict, dacă nu se menționează „sursa”, nu se face „trimiterea” (de preferință, nu numai într-o listă „bibliografică” sau de „referințe”, ci șí în text, în orice caz cel puțin numele autorului-sursă și, eventual, un an); și, repet,chiar dacă nu se preiau „citate”, ca atare, cu sau fără ghilimelele de rigoare, și chiar dacă „opera” (text tipărit, referat de doctorat ori teză ori lucrare de diplomă, ori de licență – sau „text difuzat preliminar”) nu are încă forma tipărită. Aceasta ar trebui să fie definiția, până la nivel juridic, a plagiatului. Iar „justificările” (…) nu pot avea o valabilitate deontologică și nici de ordin științific (…).” (Tatiana Slama-Cazacu, O plagă: PLAGIATUL, în Confuzii, greșeli, prostii și răutăți în limba română, azi, București, Editura Tritonic, pp. 196-215.), apud Mircea Stănescu, http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/03/plagiatul-lui-alin-muresan-i.html)

Poftiți de vă minunați de hoțul care strigă „hoții”:

Stănescu 2011

Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor 2009

Eva l-a urmat pe Gavrilă mai întâi la Baia Mare (în 1939), apoi la București (1940) […].

(pag. 162, r. 21, fără sursă)

În 1939 a plecat cu soțul său la Baia Mare, unde au stat până în martie 1940, când s-au mutat la București

(Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), Polirom 2009, pag. 107, rr. 36-37)

La Serviciul Cadre din Direcția Administrativă a Direcției Generale a Penitenciarelor, Eva a fost mai întâi referent-șef – adjunctă a șefului Serviciului (octombrie 1949 – 30 iunie 1950) – apoi șefa Serviciului (1 iulie 1950 – 1952), cu gradul de lt.-major. […] Eva s-a întors la munca de informații în perioada 1954-1955, când a fost inspector-prim în Grupa Inspecții a Direcției Lagăre și Colonii de Muncă din Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă, cu gradul de căpitan, pentru ca în cursul anului 1955 să fie numită inspector-prim în Servicul Inspecții (Securitatea Închisorilor și Lagărelor), care funcționa camuflat în Direcția Penitenciarelor, Lagărelor și Coloniilor.

(pp. 164-165, rr. 6-8, de jos în sus, respectiv 1-3, fără sursă)

A activat și ca referentă-șefă la Serviciul Cadre din Direcția Administrativă a DGP (oct. 1949-iul. 1950) și șefă a Serviciului Cadre din Direcția Cadre a DGP/DGPCUM (1 iul. 1950-1952); inspector prim la Grupa Inspecții din DLCM (1954) și inspector prim în Serviciul Inspecții din DPLC (1955).

(Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), Polirom 2009, p. 108, rr. 11-15, de jos în sus)

Pe 30 mai 1955 o comisie medicală a M.A.I. a clasat-o medical, iar ulterior a fost pensionată cu gradul III de invaliditate. În timpul ilegalității contractase un ulcer duodenal care i-a produs numeroase probleme de-a lungul carierei sale în Ministerul de Interne.

(p.165, r. 4-6, fără sursă)

La 30 mai 1955 a fost trimisă în fața comisiei de clasare medico-militare care a constatat că nu mai poate presta serviciul în MAI și care a clasat-o în gradul III de invaliditate (suferea de un ulcer duodenal dobândit în timpul războiului din cauza căruia a fost în permanență bolnavă, beneficiind, pe tot parcursul scurtei cariere în MAI, de numeroase scutiri și concedii medicale).

(Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), Polirom 2009, p. 109, rr. 6-11)

Conform definiției din care „istoricul” fără bibliografie, Stănescu, pare să-și fi făcut un motto călăuzitor în activitatea științifică, acțiunea sa face parte din aceea a „plagiatului expres (preluarea fără indicarea sursei, în subsolul paginii, a CONȚINUTULUI, INDIFERENT DE FORMA EXPRESIEI, când este vorba despre idei, concepte, cronologie, tematică sau expresii tipice altui autor)” – apud Mircea Stănescu, http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/03/plagiatul-lui-alin-muresan-i.html.

Fac precizarea că nu am făcut efortul de a confrunta „studiul” său și cu alte lucrări și nici nu-l voi face. Pentru mine 15 minute pierdute în cazul plagiatorului Mircea Stănescu sunt suficiente. Nefiind interesat nici de activitatea sa „științifică”, nici de acțiunile sale pe tărâmul plagiatului, nu doresc să-mi irosesc timpul în van. Îl las să „valseze”, de unul singur, cu arta plagiatului, după cum se vede că a făcut-o, mai sus.

Ceea ce este spectaculos, însă, este cum acest om abuzează de termeni precum „caracter”, „morală”, „etică”, de care se pare că este complet străin. Alternându-și limbajul într-o spoială de reverență academică și atacuri suburbane, încearcă să facă figura profesionistului onest, copleșit de „necinstea” celor din jurul său. Nu-i reușește. Plagiatorul Mircea Stănescu a strigat, însă nu a făcut decât să se demaște.

Această „afacere” mai naște o ultima întrebare: oare din ce categorie face parte plagiatorul Mircea Stănescu? Să fie vorba de „plevușcă” sau de un plagiator rafinat? S-ar putea să fie câte ceva din ambele, un soi de plevușcă dublu rafinată… Oricum vor fi stând lucrurile, competențele și interesul meu se opresc aici.

P.S.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Plagiat și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s