MUTAŢII PSIHICE ŞI ABUZURI PSIHIATRICE ÎN ANCHETELE POLITICE. CAZUL LOTURILOR „ARSENESCU” IV

ELENA STANCIU

Imagine

Elena Stanciu-Postoaca. Sursa: ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 50.

Elena Stanciu[i] a fost vreme de zece ani unul dintre cei mai apropiaţi confidenţi ai lui Gheorghe Arsenescu, însoţindu-l mai apoi şi în suferinţa ce a urmat capturării fostei căpetenii de partizani. Relaţia celor doi a fost întărită şi prin apariţia unui copil, fapt care a amplificat drama acestei femei. Scăpat din câteva ambuscade ale Securităţii şi urmărit intens, în martie 1950 Gheorghe Arsenescu şi-a găsit adăpost la marginea Câmpulungului, în casa familiei Poştoacă. Susţinerea datorată bunăvoinţei şi eforturilor acestei familii a atras represiunea dură a organelor de cercetare penală. Ura şi zelul distructiv al anchetatorilor au fost concentrate masiv înspre mama copilului celui care-i sfidase prin încăpăţânarea de a nu se lăsa prins vreme de mai bine de un deceniu.

Arestarea lui Gheorghe Arsenescu, precum şi a membrilor familiei Poştoacă, s-a produs la 1 februarie 1960, ancheta debutând în ziua următoare. În această situaţie nu este dificil să ne închipuim şocul produs de primul contact cu brutalitatea organelor de Securitate, mai ales pentru o femeie străină de metodele violente practicate de regim. În plus, deşi au anticipat riscul tăinuirii lui Arsenescu, este foarte posibil ca membrii familiei Poştoacă să nu fi perceput niciodată, în toată complexitatea lor, gravitatea consecinţelor care ar fi decurs de aici[ii]. Conform documentelor oficiale, primul interogatoriu al arestatei Stanciu Elena a început la ora 10 şi 25 de minute şi s-a terminat la ora 20 şi 10 minute, în ziua de 2 februarie 1960[iii], fiind condus de către locotenentul major Ispas Gheorghe[iv]. Aşadar, încă de la început avem un interogatoriu desfăşurat pe durata a aproximativ zece ore, al cărui subiect este o femeie înspăimântată şi agresată în ziua precedentă[v].

Precum în majoritatea cazurilor, urmele metodelor dure utilizate în anchetă nu reies în mod direct din dosare. Astfel, indiciile le-am extras în urma interpretării unor documente sugestive şi a coroborării acestora cu mărturii sau habitudini curente ale organelor de cercetare. La fel ca şi în celelalte speţe analizate aici, mutaţia psihică s-a declanşat în urma brutalităţii anchetatorului, coroborată cu angoasa produsă de ineditul situaţiei. O dovadă în acest sens este că la 11 martie Elena Stanciu „s-a cerut la anchetă”, ca să „recunosc sincer unele fapte pe care nu le-am declarat până în prezent”[vi]. Cu toate acestea este de presupus că presiunea nu s-a atenuat, ci dimpotrivă. Este dificil de stabilit în ce moment s-a declanşat mutaţia psihică, având în vedere durata mare de timp pe care s-au întins cercetările, însă cu siguranţă în toamna lui 1961 starea psihică a deţinutei se alterase vizibil. Acest fapt a determinat organele de cercetare penală să solicite „suspendarea procesului penal privind pe învinuita Stanciu Elena […] până la însănătoşirea acesteia”, deoarece  “în cursul anchetei […] a prezentat simptomele unei boli de nervi […] care necesită un tratament îndelungat în spital”[vii].

Internată în spitalul penitenciar de la Văcăreşti, Elena Stanciu a fost supusă la numeroase controale şi expertize din partea unor comisii medicale care au constatat că aceasta prezintă un “sindrom discordant cu manifestări pseudodemenţiale”[viii]. În ciuda evidenţei, în martie 1962, o telegramă a M.A.I. solicita regionalei din Argeş să dispună ridicarea din spital a deţinutei Stanciu Elena, pe motivul că aceasta s-ar fi însănătoşit. Graba cu care s-a realizat această solicitare, deşi medicii recomandau continuarea tratamentului medical, avea drept cauză şi nerăbdarea organelor de cercetare de a încheia un dosar cu greutate. Această precipitare, coroborată cu imposibilitatea Elenei Stanciu de a se restabili, a generat confuzie pe parcursul anului 1962, pacienta fiind internată la Văcăreşti şi readusă la Regionala M.A.I. Piteşti, pentru continuarea interogatoriilor, de mai multe ori[ix].

Constrânşi de starea psihică gravă a deţinutei, anchetatorii au fost siliţi în cele din urmă să înceteze procesul penal, deoarece “în baza concluziilor trase de medici, învinuita Stanciu Elena nu poate fi trimisă în justiţie pentru faptele sale”, însă cu dispoziţia ca aceasta “să fie internată într-un ospiciu de alienaţi, întrucât prezintă pericol pentru societate, dacă va fi pusă în libertate”[x]! În mod surprinzător, la 3 noiembrie 1962, Tribunalul Militar Craiova în deplasare la Piteşti a hotărât să respingă solicitarea Procuraturii Militare Piteşti şi să nu dispună internarea învinuitei[xi].

Dintre cei ridicaţi cu prilejul capturării lui Gheorghe Arsenescu, Elena Stanciu a fost singura care a nu a fost condamnată. Preţul, însă, a fost scump şi a constat în deteriorarea ireversibilă a propriului psihic: “Toţi au avut peste zece ani. Numai mama n-a putut fi condamnată, pentru că s-a îmbolnăvit de nervi. A fost bătută oribil în curte. Din ceea ce spune, a fost bătută şi la Securitate. Era nebună când a venit. […] În proporţie de 80-85% doar [s-a vindecat]”[xii].

CONCLUZII

O primă observaţie care se impune privind cazurile prezentate este că ele aparţin unor loturi diferite, formate în decursul anilor ’50. Rezultă aşadar că violenţa extremă a fost o practică constantă în cadrul Regionalei de Securitate din Piteşti şi a produs, nu de puţine ori, mutaţii psihice grave în rândul celor cercetaţi. Mai mult, în unele situaţii acestea s-au muşamalizat prin internări în unităţi psihiatrice, pe perioade de timp discreţionare.

Încercând să identificăm responsabilii pentru aceste acţiuni violente, dincolo de formula generală, devenită deja clişeu, care incriminează „sistemul”, opinăm că principalul responsabil pentru traumele psihice produse celor anchetaţi în aceste loturi, dar şi pentru abuzurile psihiatrice este secţia de anchete penale din cadrul Regionalei de Securitate din Piteşti. Mai precis, anchetatorii penali care au lucrat în cadrul acestei secţii – Iordache Gheorghe, Ispas Nicolae, Bădicuţ Tănase, Codreanu Toma, Oprea Gheorghe, Sabo Ştefan, Constantin Micutelu etc. – dar şi şefii de „regională” – Nedelcu Mihail, Vistig Eugen sau Constandache Pavel – care au „patronat” şi încurajat practicile violente ale subalternilor.

De asemenea, aceste procedee s-au perpetuat sub influenţa şi având girul tacit al ierarhiei superioare a Ministerului de Interne al Republicii Populare România, care a văzut în abuzul psihic şi psihiatric o metodă eficace de neutralizare sau de pedepsire a celor care s-au manifestat împotriva regimului. Toţi cei pe care i-am amintit mai sus au fost recompensaţi în varii moduri, fiind posesorii a numeroase decoraţii pentru „serviciile” aduse regimului în anihilarea rezistenţei anticomuniste.

Mai mult, este limpede că repercusiunile acestor procedee au fost pe termen lung, sau permanente. Faptul că starea psihică a celor în cauză a avut într-adevăr de suferit şi că nu a fost vorba de simulări, este dovedit şi de documentele din reţeaua informativă care-i indică pe aceştia, după eliberare, ca având un comportament mai puţin obişnuit, atipic, pe alocuri antisocial. De exemplu, în cazul lui Ion Andreescu, dosarele de urmărire informativă întocmite după eliberare consemnează un astfel de comportament precum şi o percepţie diferită, originală a societăţii în privinţa persoanei sale.

În final dorim să menţionăm că în cazurile tratate de noi nu se poate vorbi de premeditare, ci, mai degrabă, pur şi simplu de exercitarea unei violenţe nesăbuite, având uneori consecinţe surprinzătoare chiar şi pentru caracterele dezumanizate ale anchetatorilor. Ura de clasă insuflată de regim, zelul de a-şi dovedi ataşamentul faţă de noua orânduire, resentimentele şi uneori achitarea unor poliţe personale i-au capacitat la astfel de acte.

ANEXĂ

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

PENITENCIARUL VĂCĂREŞTI

– comisia de expertiză –

RAPORT DE EXPERTIZĂ PSIHIATRICO JUDICIARĂ

astăzi 9 octombrie 1962

Noi, Dr. Tomorug Epaminonda medic primar psihiatru de la spitalul de stat nr. 9 Bucureşti, Dr. Rotescu Ion expert medico-judiciar din ca[d]rul ICSMJ Bucureşti şi Dr. Sîrbu Vasile medic specialist psihiatru din cadrul Spit. Penit. Văcăreşti, întruniţi în comisie psihiatrico-judiciară, conform adresei şi ordonanţei de expertiză nr. 4058/962 a U.M. 0336 Piteşti am examinat pe deţinuta C.R. STANCIU ELENA de 45 ani f[i]ica lui Apostol şi Elisabeta şi am constatat următoarele:

Istoric: – Învinuita pentru săvârşirea infracţiunii p.p. art. 284 pct. 1 al ultimului combinat cu art. 207 aliniatul 1 CP prin aceia ca, începând din luna martie 1950 şi până la 1 feb. 1960 a găzduit şi alimentat la domiciliul său pe teroristul ARSENESCU GHEORGHE.

Constatări. – Internată în serviciul neuropsihiatrie pentru a treia oară la 11.09.1962 şi în prezent pentru expertiza psihiatrică. În timpul spitalizării, numita a prezentat stări de agitaţie psiho-motorie, nemotivate, alternând cu stări de indolenţă, de nepăsare, necomunicativitate, răspunsuri fără logică, alături cu întrebarea pusă. În cameră are poziţii stereotipe, fiind aşezată într-un colţ al patului, cu privirea prostită, rătăcită, fără a solicita nimic. Atenţia spontană, mult deficitară. Gândirea caracterizată printr-o disociere evidentă a şirului idiativ incoerentă. Nu se constată idei delirante. Din punct de vedere afectiv, numita prezintă o ştergere a emotivităţii, tradusă [prin] atitudini de nepăsare menţionate mai sus. Comportament demenţial cu râs nemotivat, gesturi inutile, acte stereotipe, bizarerii.

Concluzii: – Comisia de expertiză, examinând pe numita Stanicu Elena, constată că actualmente prezintă un “sindrom schizofrenic, cu elemente demenţiale”. Nu se pot da relaţii concludente la debutul afecţiunii sale. În ce priveşte responsabilitatea, comisia consideră că în prezent nu este responsabilă şi necesită tratament medical.

Membrii comisiei:   Dr. Tomorug Epaminonda ss.

                                 Dr. Rotescu Ion ss.

                                 Dr. Sîrbu Vasile ss.

Sursa: ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 50, vol. 66, f. 56.


[i] Stanciu Elena s-a născut la 4 februarie 1917, în Câmpulung-Muscel. A.A.N.P., fond Fişe matricole penale. Fiica lui Apostol Poştoacă, cel care l-a tăinuit în casa sa timp de 10 ani pe Gheorghe Arsenescu, îşi datorează numele de familie unei erori a tatălui.

[ii] Poate nu acelaşi lucru se poate spune despre Ion Poştoacă, fiul bătrânului Apostol, care, în calitatea sa de fost agent al poliţiei „burgheze” avea experienţa necesară înţelegerii situaţiei.

[iii] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 50, vol. 66, f. 39.

[iv] Gheorghe Ispas s-a născut la 3 februarie 1931 în Goleşti, Argeş. Conform listei ofiţerilor şi subofiţerilor de Securitate verificaţi de CNSAS, începând cu anul 1954 a fost încadrat în Direcţia Regională de Securitate Argeş/Piteşti, din 1958 având gradul de locotenent major. În 1969 a fost transferat la IJ Vâlcea, cu gradul de maior. A fost trecut în rezervă la 9 martie 1984, cu gradul de locotenent-colonel. A decedat în 1985, în Râmnicu Vâlcea. http://www.cnsas.ro/documente/cadrele_securitatii/ISPAS_GHEORGHE.pdf, accesat la 12 iunie 2013. Din nefericire, deşi arhivele s-au deschis mult în ultima vreme, accesul la dosarele de cadre ale foştilor ofiţeri de Securitate este încă anevoios, uneori imposibil.

[v] Referitor la acest fapt, fiica lui Gheorghe Arsenescu şi a Elenei Stanciu îşi amintea: “Am coborât în curte. Era o scară cu zece-douăsprezece trepte. Acolo o băteau pe maică-mea. Am zis: N-o mai bateţi pe măicuţa, lua-v-ar naiba de comunişti!”. Mihai Rădulescu, Sânge pe Râul Doamnei, Editura Ramida, Bucureşti, 1992, p. 72.

[vi] A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 50, vol. 66, f. 44. Totuşi, procesul verbal de interogatoriu din această dată nu conţine în plus elemente substanţiale, comparativ cu primul interogatoriu. Diferenţa constă doar în evocarea câtorva episoade mai puţin relevante pentru situaţia generală a deţinutei.

[vii] Ordonanţa privind suspendarea procesului penal a fost întocmită de către locotenentul major Codreanu Toma, la 7 noiembrie 1961, deşi transferul deţinutei în spitalul penitenciarului Văcăreşti se realizeze o zi mai devreme. Ibidem, ff. 48-49.

[viii] Ibidem, f. 50.

[ix] Elena Stanciu a fost readusă la Piteşti, la 6 aprilie, reinternată la Văcăreşti, la 11 septembrie, şi din nou readusă la Piteşti, la 17 octombrie 1962. A.A.N.P., Fond Fişe matricole penale. Cu toate acestea, concluzia anchetatorilor a fost invariabil aceeaşi. De pildă, la 11 septembrie 1962, locotenentul major Toma Codreanu consemna că „la interogatoriu, învinuita Stanciu Elena, prezintă manifestări psihice anormale, dă răspunsuri fără înţeles, exprimă idei ce nu au legătură între ele”. A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 50, vol. 66, f. 55.

[x] Ibidem, f. 87.

[xi] Ibidem, f. 92.

[xii] Mihai Rădulescu, op. cit., p. 77.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Haiducii Muscelului și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s