SE CAUTĂ TOVARĂŞI DE DRUM. SE OFERĂ CINEVA?

„Religia este opiumul popoarelor” spunea cineva, nu cu foarte mult timp în urmă. Acelaşi individ, printre multe altele, mai spunea că „ateismul este umanismul mijlocit prin suprimarea religiei, comunismul e umanismul mijlocit prin suprimarea proprietăţii private”. Astăzi, ca şi ieri, sunt la fel de mulţi oameni dispuşi să-l creadă.

Privirile acuzatoare ale unora dintre cei care miercuri seara mărşăluiau prin faţa unor geamuri în spatele cărora întâmplător mă aflam, m-au tentat să cred, pentru o clipă, că ceva nu este în regulă cu mine. Mi-au indus, cumva, insidios, sentimentul difuz al vinovăţiei. M-am liniştit câteva ore mai târziu, trezit fiind la realitate de huiduielile indignaţilor la adresa lui… Dumnezeu.

Elanul protestatar, dar mai ales contestatar se manifestă tot mai accentuat în ultima perioadă. Cuvântul cel mai invocat în stradă în aceste zile este „uniţi”, o versiune mai colocvială a conceptului de „solidaritate”. „Uniţi, salvăm…” este un refren la modă. „Daţi-mi o pârghie destul de lungă şi un punct de sprijin şi voi răsturna lumea”, pare mai actual ca oricând. Care să fie totuşi punctul de sprijin în această ecuaţie? Dacă pârghia este destul de vizibilă, rămân totuşi două necunoscute importante, cel puţin pentru noi, cei mai puţin „iniţiaţi”: punctul de sprijin şi manipulatorul/ii pârghiei. Ar reieşi din entuziasmul colectiv că protestatarii sunt solidari în baza unui/unor punct/puncte de sprijin solide. Poate că au aceleaşi idealuri, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi dorinţe, aceeaşi concepţie asupra binelui şi răului. În aceeaşi seară am văzut cât de iluzorie este această solidaritate –  fetiş propagandistic al stângii, în virtutea căreia s-a încercat şi se încearcă „scoaterea din amorţire a maselor” sau, mai nou, „trezirea simţului civic”. Căci există o diferenţă substanţială de percepere a solidarităţii, de la stânga la dreapta şi invers. Dacă de la stânga solidaritatea se priveşte ca un soi de armistiţiu, un soi de înfrăţire cu dracul în scopul trecerii punţii, după care „om mai vedea care pe care”, din dreapta optica se modifică (sau ar trebui s-o facă) substanţial şi focalizează pe valori, de cele mai multe ori spirituale, pe concepte morale, pe proiecţii viitoare fără echivoc şi, de ce nu, pe credinţe.

Miercuri seara am văzut o mostră de „solidaritate de protest”, în momentul în care cineva a dat tonul rugăciunii Tatăl Nostru. „Uniţi, salvăm…” „Dezbinaţi, înjurăm…” Este absurd să ceri unor tineri comunişti să nu dispreţuiască sensibilităţile „obscurantiste” ale unor tovarăşi solidari în protest. Dar în virtutea aceleiaşi clamate solidarităţi cred că se poate cere măcar indiferenţa, fie ea şi cu pretenţii de superioritate, în faţa impulsului de a apela Divinitatea. „Obscurantiştii” nu au ripostat. Iată cum spiritul dreptei se dovedeşte, culmea, mult mai liberal decât dogmatismul gregar al stângii.

Momentul mi-a amintit brusc de apelul disperat postat pe facebook de un anarhist „virtual”: „Nu mai înjuraţi, bă, popii, că-i speriem pe obscurantişti şi pe legionari şi nu mai ies în stradă!” Nevoia masei de manevră este mai acută ca oricând. De aceea cred că astfel de solidarităţi nu sunt şi nu pot fi reale. Se vor împrăştia la prima răscruce.

Mai mult, mi-e teamă că stânga este destinată să fie captiva propriei autosuficienţe, a propriei viziuni exclusiv materialiste asupra lumii. Şi vehiculul unui egalitarism tâmp, al unei neteziri totalitare a conştiinţei. Nu-i vorbă şi dreapta a încercat tentaţia uniformizării, şi la propriu şi la figurat, însă nu fără a împrumuta masiv din stânga. Dar se poate uniformiza conştiinţa? Se pare că unii încă mai cred asta. Alţii, mai deştepţi, dar mai perfizi, n-o cred, dar impun „canoane” ideologice şi cataloghează apodictic, chiar şi cu ajutorul pârghiilor (sic!) instituţionale. Probabil că delictul de opinie va deveni o culpă majoră într-un viitor nu tocmai îndepărtat.

P.S. Nu sunt un adept al exploatării aurului de la Roşia Montană! Dimpotrivă. Tentativa de exploatare de la Roşia Montană este un act ticălos. Nu este însă iresponsabil. Diriguitorii şi „investitorii” sunt perfect responsabili şi în deplinătatea facultăţilor mintale. Aş spune că un grad superior de realism – sinonim cu cinismul – îi împinge spre… căpătuire. Numai că… atenţie la stafiile care sunt gata să bântuie, de data asta nu numai Europa.

P.P.S. În timpul protestului de miercuri, o umbră palidă se strecura prin faţa obiectivului. Era umbra lui… Costi Rogozanu. Pe sub Arcul de Triumf?! Nu, la naiba, prin faţa guvernului. Hai, că nu-i dracul chiar atat de negru…

http://www.youtube.com/watch?v=fo-TXMM88qU

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s