PERIPRAVA DUPĂ IOAN FICIOR. ÎN ZILELE NOASTRE

Imagine

Acţiunea de identificare a gropilor în care au fost aruncaţi deţinuţii politici morţi la Periprava, a scos din anonimat un loc uitat de lume şi o comunitate amorfă. Cum era şi firesc, majoritatea relatărilor s-a concentrat pe dimensiunea represivă „patronată” de Ioan Ficior în lagărul din Deltă. Însă dincolo de trecutul recent, în Periprava există totuşi prezent. După Ioan Ficior în Periprava există totuşi viaţă. Coloritul ei este unul cu totul special. Şi palid, în aceeaşi măsură.

Ultimul cazac din Deltă sau un „Japonez” dependent de „Panasonic”

În 2008, când am sosit pentru prima oară la Periprava în căutare de informaţii despre colonia de muncă, am aplicat o metodă consacrată: am poposit la cârciuma sătească pentru „stabilirea coordonatelor”. Primul personaj întâlnit mi-a atras atenţia în mod deosebit. Andrei Lebedov, „ultimul cazac din Deltă”, după cum mi s-a recomandat, m-a abordat cu ochii umezi: „Mondialule, măi, colorado, nu dai şi tu o bere?” Nu puteam rămâne insensibil la un asemenea impuls de politeţe patriarhală. În cele câteva zile în care am stat în Periprava, umbra lui Lebedov m-a urmărit neîncetat, scoţându-l întrucâtva din rutina zilnică: cârciumă – casă – cârciumă.

P2030381

Fiul unuia dintre caraliii coloniei de muncă de la Periprava, Japonezu’, cum mai este alintat de săteni, a călcat pe urmele tatălui. Pentru o vreme a crezut chiar că va face carieră. Însă pasiunea pentru Bachus avea să-l coste. Miliţian într-o comună dobrogeană, după unii, caraliu la penitenciar, după alţii, ambele, după spusele lui, Japonezu’ a comis-o. Nu în premieră, ce-i drept, dar de data asta ireversibil. Aprig la mânie şi cu cerbicia specifică consumului exagerat de alcool, Lebedov a vrut, nici mai mult nici mai puţin, să-şi împuşte comandantul. Motivul? Gradatul îi sedusese hazaica. Tentativa a fost pe bune. Nu s-a desăvârşit din cauza „cătării” proaste, îmbibată în alcool. Dar s-a lăsat cu trei ani de puşcărie şi cu excluderea definitivă din sistem. Evenimentul s-a petrecut în anii ’80. După eliberare, omul a ajuns un paria. Motiv pentru care a perseverat cu băutura, iar în timp gusturile i s-au rafinat, dublu rafinat şi chiar triplu rafinat. Culmea rafinamentului s-a transformat în „Panasonic”, spirt medicinal aruncat pe gâtlej şi apoi îndesat cu ajutorul „Împingătorului” – apă chioară.

Acum, când am săpat la Periprava în căutarea gropilor deţinuţilor politici, primul om care s-a înfiinţat înaintea cârciumii – locul unde primăria îi convocase pe localnici să ajute – a fost Lebedov. A fost şi primul care a părăsit frontul de lucru după mai puţin de două ore de dat la cazma. A motivat că fără „carburant” nu poate funcţiona. Ultimul cazac din Deltă, deşi cu acuitatea vizuală slăbită simţitor de „Panasonic”, s-a orientat rapid către cârciumă şi s-a făcut nevăzut. N-a mai revenit. Nici lipsa nu i s-a simţit.

Domnu’ Dabija, un fel de domnul Trandafir al Deltei

Al doilea ins care m-a „captat” a fost un bătrânel simpatic şi pedant. În ciuda sărăciei în care-şi ducea zilele, omul umbla veşnic în „costum de haine”, cu cravată la gât şi batistă în buzunarul de la piept. Apuca întotdeauna halba de bere cu mâna dreaptă de toartă, iar cu stânga o împingea de fund cu batista. Recita. Din Eminescu, Coşbuc, Goga… Din propriile creaţii.

Imagine

Fostul învăţător Dabija, acum pensionar, e venetic în Periprava. A venit aici cu ani în urmă. Nici el nu-şi mai aminteşte când. Moldovean la origine, a poposit în Periprava din cauza unor „necazuri” cu Securitatea. A venit ca să nu mai plece niciodată. Încet, dar sigur şi-a risipit anii în nisipul Deltei. Acum îşi risipeşte pensia la cârciuma din sat, însă, spre deosebire de „cazac”, nu fără oarecare demnitate. În costum, cu pălărie şi baston. Şi fără măscări. Despre unul dintre fraţii mai mari, legionar, care involuntar i-a făcut paşaport de Periprava, vorbeşte numai de bine. Se bucură de un oarecare respect din partea localnicilor pe care i-a învăţat carte, dar locuieşte într-un sălaş care cu greu se poate numi casă. Un adăpost decorat cu pânză de păianjen, postere cu femei goale, sacouri prăfuite şi borcane nespălate de gem. Tencuiala i se sfărâmă pe creştet, dar nu pare să-i pese. Numai uneori, în ochii mici şi tulburi, scapără luciri triste. E singur.

IMG_1369

Fiii Deltei

Cezar Petrescu evocă magistral tentativa ruperii lanţurilor sărăciei, prin efort didactic, într-un capitol din a sa „Întunecare”. Din nefericire, încercarea este sortită eşecului încă de la început, dar nu din cauza barierei de sistem. „Fierul, fonta şi oţelul” este, pe undeva, şi povestea unora dintre tinerii de la Periprava.

Imagine

Copiii Peripravei hălăduiesc prin Deltă fără orizont. Vara aleargă, râd, se joacă. Pescuitul este a doua natură pentru ei. Întocmai ca pisica cu şoarecele, pescuiesc în joacă, pregătesc sumar peştele, iar apoi îl abandonează, mâncat pe jumătate. Blonzi, cu ochii verzi sau albaştri, te frapează la primul contact. Ai zice că sunt decupaţi direct din fotografiile de propagandă ale Hitlerjugend. Te dezmeticeşti repede, după un scurt dialog. Consangvinitatea face ravagii. Pe lângă greaua moştenire genetică, puştii trebuie să facă faţă provocărilor generate de ghinionul de a se fi născut într-o zonă defavorizată. În bună măsură sunt condamnaţi. Şcoala nu reprezintă o opţiune în condiţiile în care părinţii sunt, în cel mai bun caz, dezinteresaţi. Din nefericire, de multe ori sunt cu mintea tulbure. Nici ei nu ştiu de ce.

Tulcea reprezintă Eldorado-ul visat pentru tineri. Până la ea, îşi exersează aptitudinile citadine conducând jeep-uri şi tractoare, mai mult sau mai puţin înmatriculate, de la vârsta de 10-11 ani. Fără permis şi fără trac.

Poliţia de frontieră

Localitate de frontieră, Periprava beneficiază de prezenţa organelor abilitate. Încadrarea în această structură reprezintă o oportunitate mult visată de către cei câţiva tineri mai răsăriţi de aici. O poartă de ieşire din rutina năucitoare a Deltei. Puţini reuşesc s-o deschidă. În general tipii de la „frontieră” sunt din toate colţurile ţării. Simbriaşi. Băieţii sunt lucizi şi-i privesc pe localnici cu dispreţ. Localnicii îi privesc cu ură. Sunt braţul înarmat al unei autorităţi îndepărtate, difuze, care le îngrădeşte dreptul de a beneficia de sălbăticia Deltei după bunul plac. Şi nu numai. Conflictul mocneşte, însă nu este deschis.

Imagine

Francezu’

În 2008 un investitor străin a concesionat mai multe hectare de teren la Periprava, inclusiv perimetrul fostei colonii de muncă, cu toate anexele rămase încă în picioare. Din ruinele clădirii comandamentului a răsărit în câţiva ani un hotel de patru stele. Deşi spaniol, proprietarul este etichetat, prin confuzie, Francezu’. Confuzia vine de la etnia unuia dintre asociaţii minoritari, un francez, Sylvain, care petrece mai mult timp în Deltă. Din 2008 şi până acum Francezu’ a captat ura localnicilor manifestată împotriva „veneticului” venit să „ia pământu’ pă picioare”. Otrăvit de ură şi de tutun prost, nea’ Marin, fost caraliu la colonie, ne spunea că „a venit Francezu’ să mă cheme acolo, să-i arăt ce şi cum. Mi-a dat un pachet de Kent; nu ştia că eu fumez naţionale (sic!). N-am eu nevoie dă tigarile lui, dă-l în mă-sa!”. Printre sudalme la adresa străinului n-a omis să-mi spună că deţinuţii aveau televizoare în barăci, iar Ioan Ficior era un soi de „pâinea lui Dumnezeu”. Pe pământ.

Imagine

Până una alta Francezu’ e cam singurul plătitor de taxe şi impozite din zonă, după cum este şi aproape singurul angajator serios. Cu toate astea, probabil dintr-un sentiment al demnităţii naţionale ieşit din comun, lipovenii (sic!) nu se înghesuie lefegii la simbria… străinului de neam şi ţară. Iar cei care o fac nu manifestă prea mult entuziasm. Investiţia în sine este, până acum, o gaură neagră. Lipsa rutelor terestre de acces şi distanţa fac ca preţurile să fie ridicate. Chestia în sine se susţine prin afacerile unui spaniol care pare sedus de peisajul Deltei. Să vedem pentru cât timp.

IMG_1322

Câte ceva despre „mustangii” Deltei

În urmă cu ceva vreme a izbucnit un adevărat scandal. Lumea s-a isterizat acuzând crima împotriva „sălbăticiunilor” Deltei. „Cruzime fără margini şi eliminarea unei specii din lanţul trofic”, s-au isterizat verzii. Nu cei cu diagonală. Adevărul este că patrupedele sunt complet în afara lanţului trofic al Deltei. Un adevărat pericol pentru ecosistem, după alţii. Povestea lor începe nu cu foarte mult timp în urmă. Se pare, însă, că suficient de mult pentru ca oamenii să uite. De fapt, caii sălbatici ai Deltei nu sunt… sălbatici. Sunt, în cel mai bun caz, sălbăticiţi. Şi străini de ecosistemul Deltei pe care-l periclitează de când s-au înmulţit fără control. Ca şi vitele, aceştia aparţin/au aparţinut localnicilor, care din cauza modului haotic de gospodărire i-au lăsat liberi. Primul lucru pe care-l observi la Periprava este mulţimea de vaci sau cai care bântuie prin stuf. Cele mai multe au crotalie. Vin acasă, uneori, pentru a fi mulse, iar apoi îşi văd de drum. Lipovenii încasează subvenţii de pe urma lor. Şi aşa povestea merge mai departe. Nu peste mult timp oamenii se vor isteriza din nou, poate din cauza „masacrului” provocat de săteni în rândurile „vacilor sălbatice” din Deltă. Sălbatice cu crotalii.

Povestea lor, oameni si animale, este în bună măsură povestea de astăzi a Peripravei. Deocamdată una tristă şi fără perspective. Paradoxal sau nu, perioada în care a funcţionat „lagărul morţii” a fost una de prosperitate fără precedent şi fără continuitate în viaţa Peripravei. S-a mistuit lent, agonizant, dar sigur, odată cu anexele coloniei. Astăzi, la marginea lumii, oamenii trăiesc după alte reguli. Şi la marginea legii.

 Imagine

P.S.

Ca şi în cazul lagărului de la Periprava şi în ceea ce priveşte fosta închisoare de la Piteşti oamenii îşi revarsă furia asupra particularilor care au achiziţionat după 1989 spaţii cu o încărcătură istorică deosebită. Interesat sau nu se scapă din vedere că vinovatul pentru o atare situaţie nu este particularul, ci autoritatea care-i îngăduie să achiziţioneze sau să concesioneze spaţiile cu pricina fără niciun fel de obligaţie în sensul respectării încărcăturii istorice. Aseara, la Antena 3, o moderatoare confuză şi neştiutoare, dar înfumurată şi agresivă, pe numele ei Oana Stănciulescu, a găsit de cuviinţă să-l înfiereze pe unul dintre invitaţii care încerca să-i explice care este situaţia reală a fostei închisori de la Piteşti. Că doar de aia fusese invitat. Alin Mureşan, căci despre el este vorba, a fost calm şi răbdător. Mult prea răbdător.

De fapt, cred că miza emisiunii nu a fost „reeducarea” de la Piteşti, ci… alegerile prezidenţiale de anul viitor. Zic, nu dau cu parul. Nu sunt adeptul speculaţiilor facile, dar cheia şi tonul pe care s-au purtat discuţiile aseară mă fac să cred că orice prilej este util pentru a-ţi ataca adversarul politic. Indiferent că „vorbim despre avioane”, după cum inspirat îi replica Alin unui vajnic reprezentant al noii drepte – Mihail Neamţu, nu cu mult timp în urmă. Şi până la urmă Felix tocmai a fost condamnat. Şi umblă vorba prin târg că Băsescu ar controla justiţia. Şi până la alegerile prezidenţiale mai este cam un an. Iar până la apel şi recurs poate şi mai mult. Şi suntem la Antena 3, ce naiba! Este doar o ipoteză. De luat în calcul. Om trăi şi om vedea.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cazul Ioan Ficior-Periprava și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s